Căderea fără Zid, sau spectatorul-actor

Astăzi, cu cîteva excepţii, Zidul a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost, fiind vîndut, însă, tocmai ca distrus, ca dărîmat, pe bucăţi, sub formă de relicve "artistice", provocînd enorme dispute istorico-memoriale. Zidul ar fi trebuit să fie doar dezafectat, dar ar fi trebuit, cel puţin în locuri intens simbolice precum Potsdamer Platz sau Brandeburger Tor, să fie păstrat ca self-monument, ca aberaţie urbană, ca intervenţie şi materializare politică, a politicii, în deplina lui semnificaţie, cinică şi ucigătoare, de fenomen de putere aberant materializat.

Dar puterea, în genere, indiferent de epocă, să fereşte să se dea de gol. Zidul a devenit relicvă, a fost estetizat prin comercializare, fiind vîndut, la fel de cinic, ca "artă".

În Potsdamer Platz, Zidul a devenit o comedie, o parodie, după ce a fost o tragedie. Iar asta e o trădare, o batjocură. Pentru că nimeni nu mai poate înţelege nimic, iar semnificaţia istorică nu se mai poate constitui decît discursiv, textual, ideologic, ca discurs unic, nu ca reflecţie spontană, corporal (căci altfel cum?) spirituală.

Zidul, la fel ca întregul totalitarism, a fost un act imprudent, tocmai de aceea trădător, de dezvăluire, de dare în vileag, prin hubris materializant, a mecanismelor de constituire a puterii. Tocmai de aceea, impardonabil.

Dacă există atîta ură a democraţiilor capitaliste împotriva fascismului şi, mai ales, a comunismului este, poate, tocmai pentru că acestea au dezvăluit mecanismele de putere, de dominaţie care trebuiau - şi, azi, au redevenit - imateriale, "spirituale", intangibile.

Zidul Berlinului trebuia dărîmat (pedepsit) pentru că spunea prea multe, direct, pe faţă, ne-discursiv, despre putere, în general.

Zidurile există cu atît mai eficient cu cît nu sînt, prosteşte, imbecil, construite. Zidul este, de fapt, Puterea. A studia materialitatea, tehnica Zidului înseamnă a avea posibilitatea de a arunca o privire în modul în care se construieşte, din noi, prin intermediul nostru, puterea.

Noi facem Zidurile, sîntem Zidul.

Zidul trebuia să fie, participa la aceeaşi utopie juridico-tehnico-politică a ghilotinei: trebuia să ucidă incorporal, fără durere, igienic, aseptic. Politicul urăşte întruparea, "murdărirea". Nu tocmai asta a însemnat momentul 1989: revoluţia fără sînge, revoluţia fără revoluţie, revoluţia pur semiotică, morală, spirituală, culme a umanismului postmodern, a violenţei simbolice? Revoluţia "cu mîinile curate", ficţiune juridică.

Zidul Berlinului s-a visat o ghilotină perfectă.

Şi a fost el însuşi ghilotinat.

Comemorarea, aniversarea a 20 de ani de Căderea Zidului Berlinului nu poate, tocmai, să aibă loc nici măcar în efigie, e fără "obiect", fără "suport". Nu mai poate fi repetată, deci, tocmai, co-re-memorată.

Zidul Berlinului nu mai există, nu mai poate fi dărîmat. Oamenilor le-a fost retras Zidul, posibilitatea dărîmării Zidului, pentru a nu-şi aduce aminte, spontan, reflex, cum să dărîmă, în genere, ceva: cum se dărîmă Puterea, care trebuie să rămînă incorporală.

Din Căderea Zidului (termen neutru, "corect", impersonal, care dă, tocmai, prin personificare, viaţă, fie şi doar pentru a putea să moară, Zidului) nu a mai rămas decît spectacolul care, de fapt, a provocat-o, a precipitat-o: acţiunea istorică s-a născut din "imaginea", din "reflectarea" ei (revoluţie semiotică).

Spectacolele din 9 noiembrie 2009 vor fi neinteresante, banale. Căderea Zidului nu poate fi, de fapt, comemorată, aniversată, pentru că nu mai poate fi, tocmai, repetată.

Dintr-o "Piaţă a Zidului", loc multă vreme neconstruit, maidan al puterii, Zonă a Zidului, Potsdamer Platz a devenit, azi, un loc neutru, un hiper-non-neo-loc de tip "Wall Street", în care singura victorie neîncetat, hiper-construit, monumental sărbătorită (jubilare-jubileu permanent) este capitalismul de tip american, de tip zgîrie-nori (căci zgîrie-brînză), nu societatea, nu oamenii.

Pentru că oamenii, de fapt, au asistat, nu au acţionat. Zidul a căzut, nu a fost dărîmat (decît ulterior, şi mai mult pentru a se şterge urmele, ca distrugere de probe, pentru a face să dispară corpul delictului de putere).

Dar nu este democraţia tocmai spectacolul colectiv de sine, realizarea mulţimii, a multitudinii, a colectivului ca subiect încurajator, impersonal, auto-reflectant, divin tocmai (şi) prin multiplicare mediatică, provocarea la fiinţă prin confirmarea şi prin consfinţirea ei ca "imagine"?

Pe vremea zidului, Potsdamer Platz rămăsese distrusă, neconstruită, distrusă după cel de-al Doilea Război Mondial. Azi, ea a devenit un monument al puterii capitaliste, care ridică Zidurile la cer. Potsdamer Platz a rămas la fel de interzisă oamenilor. Acolo, Zidul se vinde sub formă de relicve care nu mai pot fi dărîmate, asupra cărora nu se mai poate exercita nicio acţiune de distrugere, prin care nu se mai poate trece, artistic, cu Trabantul.

Din fapt politic, tocmai pentru a-l sustrage acţiunii politice a "maselor", accesului nemediat la politic, Potsdamer Platz a devenit fapt estetic, artistic, arhitectural. De-asta şi aşa, ca la Berlin, sînt vinovate, azi, arta şi arhitectura: pentru faptul că estetizează nişte dispariţii.

Zidul trebuia păstrat, ar trebui refăcut în efigie tocmai pentru a ne putea convinge pe noi înşine că putem fi subiecţi ai istoriei, fie şi "doar" ca "spectatori" unii la alţii (esenţa mediatică a democraţiei).

Voyeuri din născare, oamenilor le place să se vadă unii pe alţii distrugînd. Între altele, Ziduri.

Poate că, dacă ne place să dărîmăm şi să ne vedem distrugînd, este pentru că, de fiecare dată, este vorba de Ziduri, de metonimii ale Zidului. Poate că ne place să distrugem tocmai pentru că sîntem închişi permanent între ziduri, pentru că ceea ce se construieşte, în general, sînt ziduri, e Zidul.

Zidul Berlinului şi Căderea, dărîmarea lui azi sustrasă repetării, adică tocmai comemorării, dar permisă doar comercializării, a fost un moment de nepermisă exhibare şi materializare a mecanismelor esenţialmente cleptocratice ale puterii, urmat de iluzia pernicioasă a oamenilor, a "maselor", care trebuia retrasă, resorbită, subtilizată rapid, că pot face istorie, că pot, face masă (critică), că se pot afirma istoric, adică nobil, tocmai prin comuna, plebeea plăcere de a distruge, de a dărîma construcţii de putere, că pot fi subiecţi, nu doar consumatori, public (cînd, de fapt, tocmai ca "public" sîntem cu toţii activi, putem fi virulenţi, distrugători, activi).

Pentru asta trebuiau pedepsite, cu ură, implacabil, distruse fără urmă, fascismul, nazismul, comunismul: pentru că au dezvăluit puterea, pentru că au dat consistenţă construirii de Ziduri imateriale care este, estetic, arhitectural, Puterea.

Aceasta e teoria mea, programul meu de simţire, conceptualizare, cercetare.

Numai arta, azi, mai poate şi trebuie să refacă Zidul pentru a avea ce să dărîmăm, pentru a ne putea (re)afirma ca subiecţi dărîmînd construcţiile separatoare de putere.

În Potsdamer Platz, construcţiile, Zidul, azi, se "spiritualizează", se înalţă la cer din teamă de oameni, pentru a deveni aşa cum trebuia şi tindea(u) să fie: intangibil(e). Comunismul a materializat, a "fenomenalizat", a dezvăluit, a dat în fapt prea mult puterea.

Iar adevăratele graniţe, adevăratele Ziduri sînt în cer.

Politicul este simbolicul care operează. Democraţia înseamnă, azi, să te dai mediatic în spectacol ca subiect, să înscenezi colectiv spectacolul, jubilaţia, plăcerea colectivă a acţiunii distructive (există şi acţiuni non-distructive?).

Prin "imagine" (subliniat şi între ghilimele) ne stîrnim la fiinţă. Şi abia aceasta e Revoluţia.