Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Supravieţuitor


Chuck Palahniuk, traducere de Dan Croitoru

11.11.2009
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chuck Palahniuk
Supravieţuitor
Editura Polirom, 2009


traducere din limba engleză şi note de Dan Croitoru



*****

Intro
Supranumit "portdrapelul generaţiei nihiliste", Chuck Palahniuk s-a născut în 1962. Primele sale două cărţi, trimise unor editori din New York, au fost refuzate. La fel se va întîmpla şi cu romanul Fight Club, respins iniţial pentru că a fost considerat "prea întunecat şi prea riscant". În loc să-i mai estompeze tonul, Palahniuk îl va duce la extrem. Publicat în 1996 şi devenit un clasic al literaturii underground, Fight Club este unanim considerat în momentul de faţă drept unul dintre cele mai originale şi provocatoare romane scrise în ultimul deceniu al secolului XX.

În 1999, Palahniuk publică Supravieţuitor şi Monştri invizibili, urmate de Sufocare (2001), Cîntec de leagăn (2002), Jurnal (2003), Bîntuiţii (2005), Rant (2007), Snuff (2008) şi Pygmy (2009). A mai publicat o carte de amintiri şi însemnări de călătorie, Fugari & refugiaţi (2003), şi un volum de eseuri, Mai ciudat decît ficţiunea (2004). Pînă în prezent, în colecţia "Biblioteca Polirom" au apărut romanele Fight Club (2004), Sufocare (2004), Jurnal (2006), Bîntuiţii (2007), Cîntec de leagăn (2007), Monştrii invizibili (2008) şi Rant (2009).

Tender Branson, protagonistul romanului Supravieţuitor - ultimul supravieţuitor al unei secte religioase denumite Cultul Credincioşilor - îşi spune povestea vieţii în cutia neagră a Zborului 2039, la 12.000 de metri deasupra Oceanului Pacific. E singur, iar avionul o să se prăbuşească în curînd în deşertul australian. Înainte ca acest lucru să se-ntîmple, Tender Branson va reface traseul transformării sale din copilul ascultător şi servitorul umil aflat în aşteptarea Izbăvirii într-un adevărat Mesia al mass-mediei, îndopat cu steroizi şi colagen şi înzestrat cu darul previziunii. Nu e un flashback, ci o poveste a autodistrugerii care se desfăşoară invers, de la ultima pagină la prima. Plin de suspans, memorabil, Supravieţuitor este o satiră hipnotică, înfricoşătoare despre preţul celebrităţii într-o lume aflată în stadiu extrem de alienare.

Fragment
O chema Fertility Hollis. Ăsta era numele ei, fără mişto, şi vreau să vorbesc neapărat despre chestia asta mîine, cînd o să mă văd cu asistenta socială care se ocupă de mine.

Astea-s condiţiile cînd te afli sub supraveghere. Trebuie să mă întîlnesc cu asistenta socială o dată pe săptămînă, timp de o oră. Drept compensaţie, mă bucur de un trai subvenţionat. Datorită programului în care m-au înscris, am dreptul la subvenţii pentru locuinţă. Şi alimente gratuite de la stat: brînză, lapte praf, miere şi unt. Plasament gratuit în locuri de muncă. Şi astea sunt doar cîteva dintre beneficiile pe care le ai cînd eşti înscris în Programul Federal de Retenţie a Supravieţuitorilor. Un apartament prăpădit şi supliment de brînză. O slujbă prăpădită şi toată carnea aia de viţel pe care o şterpelesc înainte să mă duc acasă, cu autobuzul. Destul cît să supravieţuieşti.

Nu te-alegi cu cine ştie ce mari favoruri, nu obţii dreptul de a parca pe locurile rezervate persoanelor cu handicap, în schimb, o dată pe săptămînă, timp de o oră, capeţi un asistent social. Asistenta mea vine în fiecare marţi la casa unde fac curat, cu maşina ei oficială de o culoare ternă, cu compasiunea ei de serviciu, cu dosarele fiecărui caz în parte şi cu foaia de parcurs ca să se ştie cîţi kilometri a făcut de la un subiect la altul. Săptămîna asta are douăzeci şi patru de clienţi. Săptămîna trecută a avut douăzeci şi şase.

În fiecare marţi vine să asculte.

În fiecare săptămînă, o-ntreb cîţi supravieţuitori mai sunt la nivel naţional.

Stă în bucătărie şi se-ndoapă cu chipsuri de tortilla şi daiquiri. Şi-a scos pantofii din picioare şi extrage din geanta de pînză plină cu dosarele subiecţilor, care se lăfăie între noi pe masa din bucătărie, un clipboard pe care sunt prinse formularele cu situaţia săptămînală a fiecărui subiect. Le răsfoieşte, apoi îl desprinde pe-al meu şi-l pune deasupra. Urmăreşte cu degetul o coloană de cifre şi zice:
- O sută cincizeci şi şapte de supravieţuitori. La nivel naţional.

Începe să completeze data, apoi se uită la ceas ca să ştie ce oră să treacă în formularul meu săptămînal. Întoarce clipboardul şi mi-l întinde ca să citesc şi să semnez în josul formularului. Asta dovedeşte că a fost aici. Că am discutat. Că ne-am împărtăşit sentimentele. Îmi dă un pix. Că ne-am deschis inimile. Ascultă-mă, vindecă-mă, salvează-mă, crede-mă. Nu e vina ei dacă o să-mi tai gîtul imediat ce o să iasă pe uşă.

În timp ce semnez formularul, mă-ntreabă:
- O ştii pe femeia care stătea pe strada asta şi făcea curat în casa aia mare gri cu auriu?

Nu. Ba da. În fine, ştiu despre cine vorbeşte.
- Una înaltă. Cu părul lung, strîns în coadă. O adevărată Brunhildă, adaugă asistenta. Ei bine, a dat colţu' acu' două nopţi. S-a spînzurat cu un prelungitor.

Asistenta îşi priveşte unghiile, mai întîi ţinîndu-şi degetele îndoite în palmă, apoi cu ele întinse. Răscoleşte prin geantă şi scoate o sticluţă de lac de unghii roşu ca focul.
- Mă rog, zice. Bine c-am scăpat de ea. Nu puteam s-o sufăr.

Îi dau înapoi clipboardul şi o-ntreb: Şi mai cine?
- Unu' care era grădinar. Asistenta agită sticluţa roşie cu capac înalt, alb, ţinînd-o în dreptul urechii. Cu mîna liberă caută un formular. Îmi întinde clipboardul ca să văd formularul săptămînal al Subiectului Numărul 134, pe care a fost aplicată o ştampilă mare roşie cu EXTERNAT. Apoi data.

Ştampila trebuie să fi fost folosită în vreun spital. În alte programe, EXTERNAT desemna un subiect care fusese eliberat. În cazul nostru, însemna că subiectul e mort. Numai că nimeni nu vrea să comande o ştampilă cu MORT. Asistenta mi-a zis asta acum vreo cîţiva ani, cînd sinuciderile începuseră iarăşi să se-nmulţească. Din ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce. Aşa se reciclează lucrurile.
- Individu' ăsta a băut nu ştiu ce fel de erbicid, spune ea, răsucind sticluţa cu ambele mîini ca s-o deschidă.

O răsuceşte şi-o răsuceşte pînă cînd i se albesc încheieturile degetelor.
- Oamenii ăştia ar face orice ca să mă scoată de incompetentă, adaugă ea.

Loveşte sticluţa de marginea mesei, apoi încearcă din nou s-o deschidă.
- Uite, zice, şi-mi întinde sticluţa peste masă. Poţi s-o deschizi, te rog?

Sigur, nici o problemă, deschid sticluţa şi i-o dau înapoi.
- Îi cunoşteai pe-ăştia doi? mă-ntreabă.

Păi, nu prea. Nu-i cunoşteam. Adică ştiam cine sunt, dar nu-i cunoscusem înainte. Nu-i cunoscusem cînd eram copil, dar îi mai văzusem prin cartier în ultimii ani. Încă mai purtau vechile haine permise de biserică. Bărbatul purta bretele, pantaloni lălîi, cămaşă cu mîneci lungi închisă pînă-n gît chiar şi vara, pe caniculă. Femeia purta o fustă petrecută, ca un şorţ, de o culoare ternă, aşa cum îmi amintesc că aveau toate femeile din parohie. Încă mai purta bonetă pe cap. Bărbatul avea întotdeauna pe cap pălăria cu boruri largi, vara de paie, iarna neagră, de fetru.

Da. OK. I-am mai văzut. Era şi greu să nu-i vezi.
- Şi cînd i-ai văzut, zice asistenta, întinzîndu-şi oja pe fiecare unghie, roşu peste roşu, chestia asta te-a tulburat? Te întristai cînd vedeai oameni de la fosta ta biserică? Îţi venea să plîngi? Sau te apucau nervii cînd îi vedeai îmbrăcaţi ca pe vremurile cînd erai la biserică?

Speakerphone-ul începe să sune.
- Îţi aduceai aminte de părinţii tăi?

Speakerphone-ul sună.
- Te-apucă furia cînd te gîndeşti la ce i s-a întîmplat familiei tale?

Speakerphone-ul sună.
- Măcar îţi mai aminteşti cum era înainte să-nceapă sinuciderile?

Speakerphone-ul sună.
- N-ai de gînd să răspunzi? întreabă asistenta.

Imediat. Mai întîi să mă uit în agendă. Îi arăt registrul gros ca să vadă lista tuturor lucrurilor pe care ar trebui să le fac azi. Oamenii la care lucrez sună ca să mă verifice. Ferească Dumnezeu să mă prindă în casă, răspunzînd la telefon, cînd fix în clipa respectivă trebuia să fiu afară şi să curăţ piscina.

Speakerphone-ul sună.

Potrivit agendei, ar trebui să calc la abur draperiile din camera de oaspeţi albastră. Ce-o mai fi şi asta.

Asistenta tot crănţăne chipsuri de tortilla, aşa că-i fac semn să tacă. Speakerphone-ul sună, iar eu răspund în sfîrşit.
- Ce ne spui despre banchetul de diseară? urlă speakerphone-ul.

Liniştiţi-vă, zic. Nu trebuie să vă bateţi capul. Somon fără oase. Şi un fel de morcovi tăiaţi rondele. Andive înăbuşite.
- Ce-s alea?

Nişte frunze prăjite, zic. Trebuie să le mîncaţi cu furculiţa mică, aşezată cel mai la stînga. Cu dinţii în jos. Dar ştiţi cum sunt andivele înăbuşite. Aţi mîncat anul trecut la o petrecere de Crăciun. Vă plac foarte mult andivele înăbuşite. Mîncaţi doar trei rondele, îi spun speakerphone-ului. Vă promit că o să vă placă la nebunie.
- Ai putea să cureţi petele de pe poliţa căminului? întreabă speakerphone-ul.

Potrivit agendei, abia mîine trebuie să-ndeplinesc această sarcină.
- Ah, face speakerphone-ul. Am uitat.

Păi, da. Corect. Aţi uitat.
Jigodiilor.
Dacă vă-nchipuiţi că sunt valetul perfect al unor oameni rafinaţi, vă spun eu că vă-nşelaţi, în ambele privinţe.
- Mai trebuie să ştim ceva?

E Ziua Mamei.
- O, băga-mi-aş pula. Naiba s-o ia, spune speakerphone-ul. Ai apucat să trimiţi ceva? Suntem acoperiţi?

Evident. Le-am trimis ambelor mame un minunat aranjament floral, iar ei o să primească factura.
- Ce-ai scris în felicitare?
- Scumpei mele mame, la care mă gîndesc tot timpul. Nici un fiu/Nici o fiică n-a avut vreodată pe lume o mamă care să-l/s-o iubească mai mult. Cu toată dragostea. Apoi semnătura respectivă.
Şi un P.S.: O floare artificială e la fel de frumoasă ca una proaspătă.
- Sună bine. Ar trebui să le-ajungă pe anul ăsta, zice speakerphone-ul. Nu uita să uzi florile de pe verandă. Vezi că scrie şi-n agendă.

Apoi închid. Oamenii ăştia ştiu că nu e cazul să-mi amintească ceva. Dar vor să aibă ei ultimul cuvînt.

Hai că n-a fost greu.

Asistenta îşi vîntură unghiile proaspăt înroşite, suflînd peste ele ca să se usuce. Între două exalări, mă-ntreabă:
- Dar familia ta?

Suflă peste unghii.
- Dar mama ta? mă-ntreabă.

Suflă peste unghii.
- Ţi-o mai aduci aminte pe mama ta?

Suflă peste unghii.
- Crezi c-o fi simţit ceva?

Suflă peste unghii.
- Cînd s-a sinucis, adică.

Evanghelia după Matei, Capitolul 24, Versetul 13:
"Dar cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui".

Potrivit agendei mele, acum ar trebui să curăţ filtrul aparatului de aer condiţionat. Să dau cu aspiratorul în livingul verde. Să lustruiesc mînerele de alamă ale uşilor. Să pun deoparte ziarele vechi pentru reciclare.

Ora aproape s-a terminat şi nici n-am apucat să discutăm despre Fertility Hollis. Despre cum ne-am întîlnit la mausoleu. Ne-am plimbat cam o oră, timp în care ea mi-a povestit despre curentele artistice ale secolului XX şi modul cum acestea se reflectă în maniera în care este reprezentat Isus pe cruce. În aripa cea mai veche a mausoleului, cea denumită a Mulţumirii, Isus e slab şi are o alură romantică, nişte ochi imenşi şi uzi, ca de femeie, tiviţi cu gene lungi. În aripa ridicată în anii '30, Isus e un simbol al a realismului social şi posedă nişte muşchi enormi de superman. În anii '40, în aripa Seninătăţii, Isus devine o compoziţie abstractă de suprafeţe plane şi forme cubice. Isusul anilor '50 e din lemn lustruit, un schelet în genul designului danez modernist. Cel al anilor '60 e înjghebat din resturi de lemn.

În anii '70 nu s-a construit nici o aripă, iar în cea din anii '80 nu e nici un Isus, doar marmură seculară din aia verde şi lustruită şi elemente de alamă pe care le găseşti în orice magazin universal.

Fertility mi-a vorbit despre artă în timp ce rătăceam prin aripa Mulţumirii, a Seninătăţii, a Păcii, a Bucuriei, a Salvării, a Extazului şi a Încîntării.

Mi-a spus că se numeşte Fertility Hollis.

I-am spus să-mi zică Tender Branson. Da, chiar aşa mă cheamă.

De-acum înainte, o să vină în fiecare săptămînă la cripta fratelui său. A promis că va fi aici miercurea viitoare.
- Au trecut zece ani. De ce nu vrei să-ţi deschizi sufletul şi să-mi împărtăşeşti ceea ce simţi faţă de familia ta moartă? mă-ntreabă asistenta.

Îmi pare rău, îi zic, dar chiar trebuie să mă-ntorc la muncă. Îi spun că ora s-a terminat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer