Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Funcţia Vieru (II) - Taina care mă apără, de Grigore Vieru


Daniel Cristea-Enache

16.11.2009
Convorbiri Literare, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Grigore Vieru, Taina care mă apără,
opera poetică, ediţie de Grigore Vieru şi Daniel Corbu,
prefaţă de Mihai Cimpoi, postfaţă de Theodor Codreanu,
Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008.
Citiţi episodul precedent aici.

Producătorii şi comentatorii de literatură care ignoră cu superbie gustul public, considerându-l un factor complet irelevant în valorizarea artistică, pierd din vedere un amănunt ce are importanţa lui. În anumite contexte istorice, publicul cititor apasă asupra câtorva scriitori cu o forţă uriaşă: a aşteptărilor sociale (sau naţionale), contopite.

Într-o epocă închisă şi într-o societate deviată de la matca ei formativă şi de la cursul unei evoluţii fireşti, masa diverşilor cititori se omogenizează şi îşi plasează investiţia de speranţă în individualitatea-receptacol a poetului tribun. Ceea ce înseamnă că un poet cu nume şi prenume, cu biografie şi bibliografie, preia sarcina copleşitoare de a reprezenta şi figura, apăra şi propaga valorile comunităţii lipsite de libertate. Autorul respectiv se vede urcat pe un soclu aspiraţional şi citit, masiv, nu atât pentru el, pentru particularităţile lirismului său, cât pentru rezonanţa specială a unor teme, subiecte, probleme, simboluri naţionale ce se cer regăsite aici.

Lirismul însuşi este adaptat şi modificat prin această enormă şi disperată presiune colectivă. Versurile sunt obligate să se deschidă spre repere de toţi cunoscute - şi pierdute -, ajustând sau compensând realitatea istorică, ducând-o imaginar fie spre un trecut liber şi demn, fie spre un viitor visat altfel decât prezentul constrângător. Paseismul şi, de cealaltă parte, proiecţia febrilă, oraculară, veterotestamentară a unui mâine ce va să vină tind să pună între paranteze lirice exact prezentul blocat în care trăiesc poetul şi cititorii lui. Nu există nici timp, nici dispoziţie pentru nuanţe personale, complexităţi artistice şi rafinate strategii compoziţionale. Retorica îşi adaptează în regim de urgenţă mijloacele la scopul (auto)impus. Când apare, alegoria este suficient de transparentă pentru ca sensul ei să poată fi prins; şi să fie anume acel sens dorit de marele public. Simbolurile vor fi la rândul lor marcate, unidirecţionale; metaforele, funcţionale; personificările, simplissime; hiperbolele, frecvente; registrul poemelor, hipereroic sau hiperdramatic...

Prins ca în menghină între o societate basarabeană confiscată de statul comunist şi aspiraţiile legitime, identitare, ale compatrioţilor săi, între aşteptările imperioase ale acestora şi limitările evidente ale genului poeziei patriotice, Grigore Vieru a purtat pe umeri, ani buni, o povară uriaşă. Fragilitatea fizică a scriitorului o pun într-o relaţie plauzibilă cu densitatea şi greutatea acestui conglomerat socio-literar şi etno-poetic, pe care versurile sale au ţinut să-l ducă mai departe. În ce fel? Meritul antologiei Taina care mă apără este că prezintă (mai puţin prin comentariile selectate şi mai mult prin simpla paginare a textelor din volumele lui Vieru) traiectoria poetică a unui autor pe care credeam că-l cunoaştem, şi încă atât de bine, încât l-am şi clasat.

Cariera poetului basarabean relansată după 1989, o dată cu dispariţia lagărului socialist, a fost una spectaculoasă, în vatra comună a românităţii ce se regăsea de o parte şi de alta a Prutului. Imaginea lui cvasimitizată, în spaţiul public autohton, a fost şi a rămas în aceste două decenii una de misionar suferitor (şi până la urmă învingător) al credinţei oarbe în România Mare. Versurile i-au fost puse pe melodii cu un puternic impact emoţional, trecând şi întorcându-se din sensibilitatea în conştiinţa cititorilor. L-am perceput, cu toţii, pe Grigore Vieru ca pe un poeta militans ce exprimă în texte simple, cantabile şi uşor de memorat valorile noastre comune, precum şi preocuparea colectivă de a nu le pierde iarăşi.

Dar această proiecţie relativ recentă a imaginii lui Vieru, operând insidios şi asupra poemelor lui mai vechi, acoperă cu o peliculă patriotică tocmai ceea ce îmi pare, acum, mai original şi mai expresiv în opera lui: lirismul conţinut în sine însuşi, expurgat de Istorie, evitând şi cenzura sovietică, şi aşteptările româneşti. De la Numele tău, volumul din 1968, la Aproape (1974) şi de la acesta la cel care oferă titlul antologiei de faţă, Taina care mă apără (1983), extrem de puţine versuri se potrivesc cu profilul simplificat pe care i l-am construit poetului: unul de luptător neobosit şi manifest pentru cauza naţională, apărată cu fiecare ocazie de publicare şi reeditare. Abia Acum şi în veac, titlu listat în abundentul Itinerar biografic în dreptul anului 1997, iar în sumarul antologiei, în 2004 (!), marchează o ruptură evidentă în creaţia poetului. Dacă dăm credit îngrijitorului ediţiei, această bifurcare între poezia lirică şi cea patriotică s-a produs mult mai devreme, în 1984. Mai devreme sau mai târziu, ea a dus - în contextul de receptare deja schiţat - la o veritabilă confuzie în legătură cu opera lui Vieru, cu valorile şi valoarea ei.

Paradoxul nu este acela că un poet al intimităţii delicate şi al profundelor sentimente filiale a devenit, de la un punct încolo, unul social şi "socializat", naţional şi "naţionalizat". Paradoxul, pentru mine, e că Grigore Vieru este adorat la noi pentru versuri banale, dar pline de însemne patriotice, şi aproape ignorat (sau pur şi simplu necunoscut) în România ca autor de extraordinare versuri "apolitice". Gustul public nu se discută; dar ignoranţa snoabă a unor critici şi istorici literari autohtoni ar merita o discuţie separată...

Ceea ce captează atenţia şi stârneşte emoţia, în majoritatea poemelor din Numele tău, Aproape şi Taina care mă apără, este modul de o enigmatică simplitate în care autorul dă unui sentiment privat o expresie lirică aproape impersonală. Fragmente mai realiste apar foarte rar. Istoria şi chiar realitatea înconjurătoare se prezintă sensibil diminuate, cu un contur şters şi o suprafaţă pe care viziunile blânde ale poetului se imprimă cu mare uşurinţă, ca în basme. Din câteva linii şi cu aceleaşi elemente primare (primordiale) ca mierla, frunza, iarba, steaua, piatra, sau vântul, apa, cântul, sufletul, poemul se naşte parcă de la sine, din aerul purificat al unei existenţe ideale. Ori aspirând spre idealitate.

Idealul poeziei lui Grigore Vieru e unul domestic-naturist, la intersectarea dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când întâia matrice este abandonată, în cursul (totuşi!) pe care-l ia viaţa fiului risipitor, acesta se acuză singur de ingratitudine şi îi cere iertare casei "de pe margine de Prut" pe care a văduvit-o de prezenţa lui, ca şi de aceea a Mamei. Sub naivitatea aparentă a versurilor din Casa mea descoperim o splendidă elegie filială, la puterea a doua: "Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu.// Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla.// Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.// Las' că vin eu cu bătrâna/ Şi nepotul o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: «Hau!»// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.".

Dincolo de versul, excepţional, "cu văz tulbur şi durut", să observăm naturaleţea analogiei cu care lucrează autorul. De vreme ce Casa însoţeşte, pe durata unei vieţi fără evenimente teribile, vârstele omului, e firesc ca ea să fie umanizată, în viziunea folclorică a poetului, pe fiecare din treptele acestor vârste. Casei i se vorbeşte aşadar ca unei iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi i se promit, în compensaţie, bucurii pe orizontala fiecărei generaţii. Casa "văduvă şi tristă" va râde împreună cu băieţelul venit de la oraş, întrecându-se cu el în şotii; şi va plânge cu bătrâna dezrădăcinată din ea, de dorul trecutului comun. N-am mai întâlnit, în poezia românească, o asemenea personificare depăşind cu mult funcţia tropului şi identificând iradiant înseşi temeliile vieţii noastre.

Că nu e vorba despre o întâmplare fericită, ci de o tehnică, bine stăpânită, de a lua lucrurilor densitatea, oferindu-le în schimb bucuriile şi suferinţele omului, se vede dintr-un alt poem al imposibilului în ordine reală făcut, liric, posibil. Pe structura circulară a basmului şi cu melodicitatea sfâşietoare a cântecului popular, Pădure, verde pădure dă măsura virtuozităţii lui Grigore Vieru: "Draga i-a fugit. Cu altul./ S-a ascuns în codru.Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu.// El a smuls pădurea toată/ Şi s-o are începu./ Şi-a arat pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu.// Semănă pădurea toată,/ Din grâu pâine a gătit/ Şi-o corabie-şi cioplise/ Din stejarul prăvălit.// Şi-o corabie-şi cioplise/ Şi-n amurgul greu, de stânci,/ A plecat pe mări, s-o uite,/ Clătinat de ape-adânci.// A plecat pe mări, s-o uite./ Dar sub lună, dar sub stea,/ Răsărea la loc pădurea,/ Iar corabia-nfrunzea.".

Un semn al inexorabilului şi un sens al fatalităţii apasă asupra acestor versuri post-eminesciene, dar câtuşi de puţin epigonice, unduindu-şi valurile spre unul care probabil i-ar fi plăcut şi lui Ion Barbu: "clătinat de ape-adânci". Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Ce trebuie să vină va veni. Omul nu este decât personaj în propria viaţă, proiectată şi rulată din altă parte, introdusă ca un fir subţire în ţesătura amplă a lumii. Neputând fi, realmente, agent al destinului său, falsul protagonist îl va contempla, întâi cu melancolie, apoi cu superioară seninătate, aşa cum se articulează în cadrul dat al existenţei generale.

Credinţa în desenul primordial e trasă într-o atitudine deloc combativă. Militantismul naţional al poetului e deocamdată departe. O profundă umilinţă, o smerenie creştină impregnează aceste versuri din faza cea mai frumoasă, mai bine realizată artistic, a creaţiei lui Vieru. Pe de altă parte, a discerne şi a disocia întâmplătorul, accidentalul, minorul din lume de decisivul, esenţialul, majorul ei este miza liricii poetului basarabean; şi componenta ei propulsivă. Autorul nu procedează ca un înregistrator pasiv şi textele lui nu iau forma inventarului sau a procesului-verbal. Lucrurile sunt atent sortate şi organizate categorial, pe grade de importanţă simbolică, nu socială. Gesturile sunt stilizate, hieratice, dezbrăcate de impulsivităţile şi ritmurile demente ale timpurilor noi. Faptele sunt încărcate de semnificaţii de care poetul şi cititorii lui sunt de la bun început conştienţi. Un cod etern este înscris în genele acestei poezii, care utilizează frecvent persoana întâi singular, dar numai pentru a o pune la dispoziţia legilor firii. Dragostea abisală pentru mamă li se va supune, ca în Sub stele trece apa: "Sub stele trece apa/ Cu lacrima de-o seamă./ Mi-e dor de-a ta privire,/ Mi-e dor de tine, mamă.// Vânt hulpav pom cuprinde/ Şi frunza o destramă./ Mi-e dor de-a tale braţe,/ Mi-e dor de tine, mamă.// Tot cască leul iernii/ Cu vifore în coamă./ Mi-e dor de vorba-ţi caldă,/ Mi-e dor de tine, mamă.// O stea mi-atinge faţa/ Ori poate-a ta năframă./ Sunt alb, bătrân aproape,/ Mi-e dor de tine, mamă.". Eul suferind, înlăcrimat, îşi cântă iubirea filială în versuri care, la rândul lor, provoacă o empatică suferinţă cititorului. Şi Lăsaţi morţii este un exemplu extrem: "Morţii sunt/ ca nişte copii./ Trebuie să-i strigi/ Seara acasă./ Să-i scalzi/ Înainte de somn./ Să le închizi ochii,/ Să le săruţi fruntea./ Trebuie să veghezi/ Să nu cadă/ Din leagănul de lut./ Lăsaţi morţii/ Să doarmă în pace/ Sub cântecul de leagăn/ Al izvorului./ Sub cerul de frunze/ Al pomului./ Morţii sunt/ Ca nişte copii./ Şi fiecare/ Îşi are morţii lui.".

Se mai poate spune ceva, eventual ceva interesant, după lectura unui astfel de poem? Cred că nu. Dar se mai pot scrie pagini critice despre alte versuri şi diferitele lor perspective din lirica lui Grigore Vieru? Cred că da...

Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer