Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Săruturi şi atingeri (III)


Simona Cratel

14.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

M-am mai spălat de câteva ori pe mâna murdară de fecale, dar mirosul persistă.

Mă sărută pe obraz. Nu mă obosesc să-i întorc sărutul înapoi. A fost un sărut uscat, uşor crispat. Ca şi cum şi-ar fi controlat buzele prea mult. De parcă s-ar fi controlat foarte tare, ca şi cum ar fi dorit de fapt să facă altceva. Îi simt mirosul personal aspru, ca de răşină, care izvorăşte din toate colţurile intime ale corpului său, dinspre vintre, de sub piele, din spatele gâtului, dintre coapse, din carnea sa irigată de sânge. Ochii îi par negri la întuneric, ca două linii trasate pe faţă din economie de spaţiu. Două şliţuri întunecate. Dar eu ştiu că sunt albaştri.

Îl întreb unde mergem. Ce-are de gând cu noi. Stăm în faţa începutului unei nopţi, zice, a unei nopţi plină de posibilităţi. O să mergem la această petrecere dată de un coleg de-al meu de la pictură, pe care Bogdan l-a cunoscut cumva, nu îmi spune cum sau unde, iar la această petrecere există băutură şi fum de ţigară, încăperi pline de necunoscuţi, de mistere, de secrete, de muzică. Muzică ce înlocuieşte cuvintele noastre cu ceva mai bun. Ne abandonăm, în timp ce voci străine exprimă sentimentele noastre mai bine decât am face-o personal.

În stradă încep să alerg de-a lungul străzii râzând. Alerg şontâcăind, dar ce contează... Bogdan încearcă să mă oprească.
"Nu poţi şi tu să fii normală? Mă faci de râs", zice.

Am oare chef să mă dau în spectacol? Nu văd că se uită lumea la noi? Vreau să dansăm, îi zic. Deja simt curent electric în mine. Sunt o dansatoare bună, el este un dansator excelent. Când dansăm împreună, părem un cuplu.
"Ce-ai mai făcut?", mă întreabă încercând să mă abată de la alte nebunii.
"Nu-mi amintesc", îi răspund.

Îi arunc o privire peste umăr.

Petrecerea nu e departe, aşa că nu durează mult până ajungem. Intrăm într-un bloc dinspre capătul autobuzului 90, şi sunăm la uşă.

Suntem lăsaţi imediat să intrăm.

Petrecerea este în toi. Astfel de petreceri sunt câte două pe săptămână, nici nu mai ştii la care să te duci şi la care nu.

Abia intrăm şi începem să dansăm, căci Bogdan susţine că e chiar piesa lui favorită.

Ceilalţi ne privesc cu expresii ce nu pot fi citite. Pe mulţi îi cunoaştem deja, şi-i salutăm din mişcare. Cu toţii cară pahare în mână, pahare pe care şi le reumplu din sticle stocate direct pe podea. Ori ţigări care par a fi scoase din pachet deja aprinse. Se fumează în lanţ. Se priveşte fix. Câte cineva îşi mişcă poate capul în ritm. Nişte degete articulează o supra-melodie greşind ritmul cu nepăsare, pe tăblia unei mese. Bogdan îl cunoaşte pe sărbătorit pentru că a lucrat pentru el, îmi explică. Are douăzeci şi trei de ani, azi. Pare fericit. Are o claie de păr prost tunsă. E prea roşu în obraji. Prea sănătos. Şi poartă ochelari. Nu e genul cu care e prieten Bogdan. Căci Bogdan e altfel, are dinţi îngălbeniţi de tutun şi pare tot timpul că râde de ceilalţi. Doar cu mine e mai rezervat câteodată, mai puţin agresiv, mai reţinut, cu un efort pe care i-l simt palpabil. E un efort conştiincios, migălos şi care am senzaţia că-l doare. Un efort care nu-l ţine mult.

Ceilalţi stau pe margine şi beau din paharele lor. Prin fereastra deschisă aerul nici nu mai are puterea să intre. Atmosfera e prea compactă, prea densă.

Iar noi doi dansăm, şi dansăm. Picioarele mă dor, dar ignor durerea.

Şi râdem.

Bogdan cântă odată cu piesa, dar muzica e aşa de tare, că vocea lui nu se distinge.
"Îmi vine să mă sinucid de plictiseală", îmi şopteşte în ureche. "Nu vrei să mergem la mine să-ţi arăt carul mare de la mine din pat?" Nu mă obosesc să-i răspund.

Pe holul pe care mă trage, începe imediat să comenteze pe toată lumea. Toţi sunt demenţi, cretini, au capete de muscă sau arată ca nişte bile. Sărbătoritul era un incompetent şi a trebuit să-l dea afară. Angajaţi buni nu prea mai găseşti în ziua de azi, îmi spune. Îl rog să înceteze, îi spun că am nevoie de linişte ca să-mi pun ordine în idei.
"În nebunia asta de petrecere?!". Râde de mine. "Ordine în idei?! Hai mai bine să dansăm."

După câteva ore, toţi din jurul nostru sunt beţi. Începe ritualul de împerechere. Mă aşez pe undeva. Chircită sub un geam larg deschis, să pot respira şi altceva decât fum. Bogdan stă lângă mine, cu un genunchi ridicat şi unul întins. Vorbim. Şi noi suntem beţi. Nu-mi pot auzi propriile cuvinte. "Dar propriile idei le mai auzi?", mă înţeapă Bogdan.

Muzica urlă, urechile îmi ţiuie. Mă doare gâtul când vorbesc, de parcă aş fi urlat la o manifestaţie. Văd pe ecranul telefonului mobil că mă sună maică-mea. Când pe ecran nu mai pâlpâie numele ei, aflu că m-a sunat de 16 ori. Ar trebui s-o sun înapoi. Să-i spun unde sunt, că sunt vie, că n-am păţit nimic. Că nu lipseşte nici o bucată din mine.

Muzica, aerul decadent, vorbăria, berea, vinul. Vodca. Cuplurile care se formează pentru noaptea asta. Claudia, dintr-un an mai mare, se pipăie cu unul din anul trei de la grafică. Îşi lasă capul pe spate, iar pletele ei lungi se mişcă în ritmul muzicii, în timp ce bărbatul o sărută pe gât cu gura deschisă.

Privesc în jur fără să mai văd nimic. Cineva dă la maxim Stairway to Heaven, Led Zeppelin. Una din femei, cu o pereche de ghete butucănoase în picioare şi jambiere începe să danseze singură în mijlocul camerei, cu ochii închişi, buzele sale se mişcă, incantează versurile în şoaptă. Părul ei şaten se mişcă moale, acoperindu-i complet faţa câteodată. "There's a lady who's sure / All that glitters is gold / And she's buying a stairway to heaven."

După ce piesa se termină, se termină şi magia.

Conversaţiile cresc la loc ca ciupercile după ploaie.

Un individ de lângă noi, pe care nu l-am văzut niciodată până în ziua de azi, dar despre care aflăm că-l cheamă Dan, îi face avansuri Oanei, una din colegele mele. Cuvintele lui infecte, trase de păr, iar ea râde, fermă pe poziţie. Nu o să-i cedeze. Îi spune calmă că nu vrea să-i audă pălăvrăgeala, căci a mai păţit-o o dată cu unul ca el. Apoi Dan începe să ţină discursuri de doi lei despre emanciparea femeii, despre amorul liber şi despre plăcerile iubirii. Fata râde, dar i se simte rezerva de la o poştă.

Nu e norocos în seara asta.
"M-am născut cu inima pe partea dreaptă, vrei să vezi?", spune, încercând să-i ia mâna. "Nu, nu, nu", zice ea, "...prostii". Dar el insistă: "Serios, vino mai aproape să simţi. Poate că bate pentru ultima oară, căci s-ar putea să nu trăiesc prea mult din cauza asta".

Fata râde şi îi spune: "Nu cred un cuvânt din tot ce spui!" Dan o priveşte oarecum cu surprindere, şi totodată cu un soi de invidie, apoi spune pe un ton delicat: "Bine faci că nu mă crezi. Bine faci." Apoi o lasă în pace.

Bogdan sare de lângă mine cu o faţă descompusă şi pleacă să vomite pe undeva. Nu sunt curioasă să aflu unde. Iar mie-mi vine să urlu. Privesc cuplurile care dansează. Nu mai am poftă. Deodată ceva s-a petrecut. O mică fisură. Dar nimic nu mai e la fel. Îmi simt capul greu. Îmi doresc să fi fost acasă în patul meu, sau măcar să reuşesc să dezbrac de pe mine timpul prezent care se derulează cu încetineală. La fel cum ai curăţa o portocală de coajă. O masă de toate cănile şi toate farfuriile şi toate sticlele şi toate murdăriile care pot exista pe ea la un moment dat. Cu braţul să mături totul, iar în urmă să nu mai rămână nimic.

Afară în stradă a început o bătaie despre care vorbeşte toată lumea. Invitaţii se adună la geamuri. Doi care începuseră să se îmbrâncească încă din bucătărie, printre platourile goale de sandvişuri, din motive necunoscute. Se întoarce doar unul, cu faţa plină de sânge. Povesteşte furios cum celălalt l-a crestat pe obraz cu crucea de la gât. Nu vrea să zică ce s-a întâmplat. Cherchez la femme. Cu toţii privim spre iubita lui care bea nişte bere cu alte fete, indiferentă.

Fata cu bocanci şi-a scos bluza şi dansează aşa, jumătate goală, de una singură, râzând cu o sticlă de băutură în mână. A pus iarăşi Stairway to Heaven.

Perechile din jurul meu se pipăie, se sărută. Îl simt pe Bogdan tensionat, dar îi evit privirea. Încearcă să-mi ia mâna, dar eu mi-o retrag. N-am chef să joc jocul ăsta. Nu mă mai ţin balamalele pentru aşa ceva. De o vreme a intervenit saturaţia, am ajuns să cred că suntem mult prea egoişti, ne simţim prea îndreptăţiţi la fericire. Vrem să trăim vieţi multiple, să încercăm realitatea din diferite unghiuri, n-avem timp să analizăm ce merge prost sau să înţelegem ce se petrece, ori o facem prea puţin. Profunzimea nu e punctul nostru tare. Vrem să încercăm cât mai multe, să avem cât de puţin din toate. Când suntem implicaţi într-o relaţie, nu gândim că o putem face să meargă, îi explic eu lui Bogdan, ci gândim de la bun început că n-o să meargă.

Încercarea asta de cuplare, nereuşită în majoritatea cazurilor, căutarea asta permanentă a fericirii, care-i determină pe toţi să încerce toate variantele posibile, încât nu mai ştii cine cu cine a fost, şi cine pe cine a ratat, până când se ajunge la glume de genul că toţi suntem înrudiţi, un fel de veri, având în vedere că am fost fiecare cu fiecare, neliniştea asta sexuală care domină peste tot, până şi în cuplurile aşezate şi cu lungă tradiţie, pe care toţi îi invidiază până când află că s-au despărţit, şi atunci toţi exclamă "a, aşa are mai mult sens". Secretul cuplurilor care durează, şi pe care le poţi număra pe degete, este bine păstrat şi va rămâne din păcate pe veci un mare secret. Punctul mort e singura certitudine, în care habar n-ai de nimic, şi asta ţi se pare o.k., toată lumea e mulţumită că nu ştie nimic despre nimic, şi nu-şi mai bate nimeni capul cu întrebări inutile. Doar practicăm sexul, şi dacă asta chiar are vreo semnificaţie mai adâncă, ne va izbi la un moment dat în faţă.

Dacă nu, asta e. Nu ne-am pierdut timpul, ne-am lăsat trupurile să-şi facă treaba lor. Iar ele fac o treabă grozavă, comentează Bogdan rânjind. Îi propun să plecăm. Nu înţelege ce am. Petrecerea la care suntem i se pare absolut în regulă, deşi mai devreme îi demontase pe toţi şi vroia să se sinucidă. Dar nu se împotriveşte până la urmă.

Ieşim în stradă. Mergem aiurea. Drept înainte. Unde se nimereşte. E noapte şi rece. Ne urcăm într-un autobuz. "Vreau să te duc la mine", spune Bogdan. Nu, te rog, nu azi. Dar el insistă. Trebuie să vezi unde locuiesc, în sfârşit. Vreau să-ţi arăt apartamentul meu. Odată şi odată tot trebuie să pui piciorul în el. Nu-i aşa? Coborâm să mai luăm nişte aer, zice Bogdan. Varsă la marginea străzii, apoi îşi clăteşte gura cu bere din sticla din mână. Nu se lasă până n-o termină pe toată.

Bucureştiul arată altfel noaptea, mai suportabil, aproape demn de plăcut. În timp ce noi îl iubim ca nişte proşti. Ne strecurăm pe străzi, dar curând mă plictisesc. Chestia cu plimbatul prin Bucureşti este că limita suportabilităţii e scăzută după o vreme, îi explic lui Bogdan care nu înţelege ce am. Nu privi în jur, mă sfătuieşte. Îmi desface eşarfa de la gât şi mi-o leagă la ochi. Ce faci?, îl întreb încercând să mă împotrivesc.
"Nu-ţi fac nimic!", îmi răspunde. "Ai spus că nu mai vrei să vezi oraşul ăsta. Lasă mâinile în jos. Te voi duce la mine acum."

Râd. Mă las condusă. Mă împiedic de câteva ori. Bogdan mă apucă strâns de braţ. Cu o clipă înainte m-am aflat în Bucureşti, acum sunt în cu totul altă parte, îi spun. Nu mai am sentimentul că sunt învinsă de Bucureşti.

La metrou jocul îşi pierde farmecul. Îmi scot eşarfa şi cobor scările ca orice om normal şi decent.
"Prea periculos", decretează Bogdan. "N-o să fii bună de oarbă."

Îmi aud telefonul cum sună, dar nu mă deranjez să aflu cine e. Oricine ar fi, să piară.

Ieşim din metrou, pentru că i s-a făcut din nou rău, mă târăşte pe jos după el până departe. Ştie el un butic care mai e deschis la ora asta şi vrea să-şi ia un nou pachet de ţigări.
"Opreşte-te", îmi spune.

Îngenunchează şi-mi dezleagă şireturile la pantofii sport. "Nu ţi-e frig?", mă întreabă. Dau din umeri. Ploaia începe dintr-o dată, ca la comandă, chemată de cuvintele lui, iar eu o iau la goană, nebună de fericire şi de vodcă. Îmi scot pantofii, îi ţin în mână şi alerg. Bogdan aleargă în urma mea. O să calci în cioburi, strigă la mine. O să calci în ceva!

Dar nu calc în nimic. Strada e lungă, întunecată. Fâşâie sub pelicula de ploaie care se pogoară peste ea. Un văl de spumă fin în faţa mea, în cercul de lumină al felinarului. Mici bulbuci pe suprafaţa îngustă a unei bălţi.

Mă aşez în leagănul dintr-un parc. Încep să mă dau în el, încercând să mă liniştesc. Bogdan îmi face vânt, tăcut.

Continuă să-mi facă vânt. Un scârţâit lugubru acompaniază fiecare mişcare. Îmi las capul pe spate, încercând să-l pot vedea aşa, răsturnat. E ca o mişcare într-un vis.

Elasticul mi se desface din păr, iar părul mi se revarsă într-un val care se mişcă în contratimp cu mine. Mă împinge din ce în ce mai tare.
"Am ameţit", spun.

Opreşte leagănul, apucând cu o mână fermă. Frâna aproape că mă propulsează în aer, dar el mă prinde de braţ şi mă ţine bine. Mă desprind, recâştigându-mi echilibrul.
"Ce aproape e linia ferată", spun.

Sar gardul de partea cealaltă, iar el mă urmează. Un tren trece prin faţa noastră. Un tren de marfă, care nu încetineşte deloc, zburând pe lângă noi într-o viteză dementă. Ricoşăm uşor, cu feţele întoarse spre casă.
"Unde naiba suntem?", întreb.
"Habar nu am", zice. "La capătul lumii."
"La capătul lumii..."

Îmi ia mâna într-a lui. Încerc să mă desprind, dar mă ţine strâns.
"Dar te ţii cu oricine de mână, nu?!", mă întreabă iritat.
"Cu cine să mă ţin de mână?!"
"Nu ştiu, cu mama ta, cu prietenele tale."

Ridic din umeri.

Îmi dă drumul.

Dar apoi se apleacă şi îmi ia din nou mâna.

Mâna sa rece, în mâna mea rece. Rece şi umed cumva, de la lanţul de la leagăn. De la vreme. De la frică. Îmi ascult inima în ritmul ei aleatoriu. Apoi o face. Mă trage spre el, şi dă să mă îmbrăţişeze. Se uită în ochii mei şi se opreşte.
"Îmbrăţişează-mă atunci tu pe mine!", propune.

Îmi las braţele pe lângă corp, acolo unde erau de la bun început.
"Nu pot."
"De ce nu?! Doar poţi îmbrăţişa pe absolut oricine, nu?."

Îi arunc o privire nedumerită.
"Pe mama ta, pe prietenele tale."
"Nu pot să fac asta", spun încet, cu ochii în altă parte.

Apoi o fac.

Mă aplec spre el şi îl cuprind cu braţele. Când îi dau drumul, aproape că nu se mai poate ţine pe picioare. Mă ia de gât, şi îmi şopteşte în ureche: "Hai să facem pe beţivii".

Mă conformez. Oscilăm pe lângă şinele de tren, dintr-o parte în alta. Ne împiedicăm unul de celălalt.

Mă faci să mă simt ca un şcolar, îmi spune.

Un tren se apropie în viteză, venind din depărtare.

Mă ia în braţe. "Acum te arunc în faţa trenului!", strigă.

Mă las moale, închid ochii.

Rămâne ca trăsnit. Mă lasă brusc jos, aproape cad de la el din braţe, şi înainte de a apuca să mă dezmeticesc, mă trezesc cu buzele lui umede peste ale mele.

Îl împing, o iau la goană. Mă prinde din urmă şi mă ţine strâns de talie, până când trenul trece de noi.
"Nu aşa, lasă-mă", şoptesc înveninată. "Nu aşa."

Dar el nu dă drumul.

Dă-mi drumul.

Nu execută.
"Mi-e foame, mi-e sete", şoptesc epuizată. "Hai să plecăm fiecare acasă."

Reuşesc să-i desprind braţele. Dar nu pleacă departe. Se stabilizează pe propriile picioare şi mă priveşte cu ochii lui analitici.

Miroase a praf, totul în jur miroase. Violent.

Plecăm mai departe. Oamenii pe lângă care trecem se revoltă, nu se sfiiesc să-şi exprime scârba pentru cei doi scandalagii care suntem noi doi, nebunii. "Ce noapte!", urlă Bogdan. Timp, loc, spaţiu. Începe să cânte, iar vocea lui, spre surprinderea mea, e chiar foarte bună: "There's a lady who's sure / All that glitters is gold / And she's buying a stairway to heaven. // When she gets there she knows / If the stores are all closed / With a word she can get what she came for. / Ooh, ooh, and she's buying a stairway to heaven."

Ne jucăm cu mâinile, cu degetele, ni le lipim, ni le dezlipim, ni le împletim. Dansăm. Apoi dă să mă sărute. "Nu", spun. "Am obosit."

Momentul ia sfârşit. Mă urc în tramvai.

Rămâne pe peron, cu plasele şi sticlele în braţe.

Plouă.
"Mai ieşim şi noi din cotidian, mai ieşim şi noi din monotonie!", strigă, rămas în noaptea cea rece.

Îi arăt degetul.
"Pe mâine la serviciu!", îi strig, să nu fie chiar aşa de nefericit în timp ce rămâne acolo singur. Nu ştiu dacă m-a auzit, uşile se închideau când eu vorbeam. Nu-i pot desluşi chipul. Pare un călător interstelar aşa, doar o siluetă subţire, complet neagră. Am plecat înainte de a comite o greşeală. Am plecat la timp.

Mă aşez pe un scaun şi-mi pun la loc pantofii. Deodată îmi vine din nou în minte străinul luat de la aeroport. Mă gândesc că toate lucrurile au un sens, doar că noi nu ne gândim destul la ele ca să descoperim sensul lor. Nu ştiu ce caut aici, la capătul lumii, acum trebuie să mă întorc din nou în Drumul Taberei şi nici măcar nu ştiu cum. Sunt îngheţată. Sunt flămândă. Sunt beată. Capul îmi vâjâie. Picioarele mă dor. Încerc să percep ceva în jur. În faţă sunt câţiva călători, cu toţii răsuciţi spre mine. Am lacrimi în ochi. Ce fac aici beată, într-un tramvai? Udă până la piele, cu părul lipit rece de faţă, cu pielea ca o mantie neplăcută...


Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer