Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu am făcut niciodată decît să(-ţi) scriu


Bogdan Ghiu

15.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Text pentru antologia-anchetă "Prima mea dezamăgire în iubire", care va apărea în curînd în seria "Prima dată", lansată de editura Art (după antologiile "Prima mea beţie" şi "Primii mei blugi"). După parcurgerea primei antologii ("Prima mea beţie", lansată vineri, 13 noiembrie 2009, seara, la Clubul Ţăranului Român), secretul (profesional) al tuturor acestor apariţii colective pare a fi virtuozitatea pur literară de a prezenta nişte invenţii spumoase drept realitate. Dar nu pentru asta scriem? Nu tocmai asta înseamnă literatura?

Aş putea să rezum totul printr-un singur cuvînt, printr-un joc de cuvinte, şi să scap: DESAMĂGIRE.

Dar dacă aş face aşa ceva ar însemna să mă port urît, sălbatic, contractul social de autor presupune, azi mai mult ca oricînd, să produci povestioare haioase, să fii zemos, spumos, lichid, cursiv cu bule, ce mai, şampanizat... Datoria, unică şi universală, de entertainer: blabla, distrează, ţine de vorbă, atrage / distrage atenţia, relaxează... Obosiţi de mici... Epuizat, caut relaxare, "poveste".

Nu este chiar atît de uşor să între-ţii, să prinzi atenţia din zbor. De-aia, poate, celor mai mulţi dintre noi le şi pute. Strugurii acri...

Pe de altă parte, cine îşi mai poate permite să-şi facă iluzii că mai caută cineva relaxare prin citit, care prin el însuşi este un act cult, intelectual, obositor, de încordare?... Cititul numai pentru asta mai pare a fi, pentru învăţătură, adică nasol. Aproape nimeni nu mai pare a citi de plăcere. Pentru plăcere, nu mai trebuie să faci chiar nimic, trebuie să te relaxezi chiar total, văzul trebuie curăţat de rahatul de muşte al literelor. Citim doar ca să învăţăm, ca să ne învăţăm minte, şi n-o facem decît atunci cînd trebuie neapărat, cînd ni se promite ceva în schimb, o diplomă, de exemplu, un rînd aparent prestigios într-un CV (noul act social de identitate). Litera, textul scris impun un fals respect, o distanţă ipocrită.

Trebuie să mă dau inteligent, aşadar. Cu distracţia nu salvezi investiţia cînd e vorba de scris. O povestioară cu miez, suculentă, iată ce se aşteaptă de la mine.

Pulp Memory! Ceva de citit în metrou, eventual gratis. Obligatoriu gratis! Atunci se citeşte. Cum naiba să produc o ştire mondenă despre mine / cu mine însumi? Ar fi un exerciţiu, limitat, desigur, dar interesant să-ţi rescrii viaţa în acest "format": ca ştire de doi bani, cine-cu-cine-se-mai-culcă, în cazul de faţă: cine-pe-cine-mai-dezamăgeşte.

Vai, ce sărăcie! "Aseară Cilibi Moise a păţit o mare ruşine. L-au călcat hoţii pe Cilibi Moise şi n-au avut ce să fure."

Cam în aceeaşi situaţie mă aflu şi eu acum. M-am străduit, o vreme, să mă transform în acest erou al vremurilor noastre - personajul de ştire pulp - şi cred că, la un moment dat, aproape am reuşit, am fost foarte aproape. M-am plictisit însă cînd mi-am dat seama că aş mai fi avut nevoie de ceva ingrediente esenţiale şi că, asemenea dandy-ului lui Baudelaire, ar trebui să-mi dedic mult mai mult timp, tot timpul... Aici am renunţat. Dar era cît pe ce să devin şi eu pulp, şi să-mi placă. Unii chiar numai atît îşi mai amintesc despre mine.

Să spun totuşi adevărul: sînt mult prea serios, prea grav, prea tradiţionalist ca să pot juca un astfel de rol. Eu m-am visat întotdeauna un erou literar, sau cel mult de film, al iubirii, nu unul de ziar, din hîrtie de ziar. Un mare mutilat din amor, un demn muribund al amorului tîrîndu-şi ultimele resturi, cele din urmă zdrenţe, demne, de fiinţă...

Hait! Am spus deja prea mult. Dar nu mai retrag, nu mai dau înapoi. Îmi place să sufăr! Dacă nu sufăr, nu simt, nu simt că simt. Iubire fără suferinţă e ceva ce nu există, ce nu se poate. Nu simţi iubirea propriu-zisă dacă nu suferi din dragoste. Dragostea e ucigătoare prin caracterul ei concentrat siropos, şi tocmai de aceea zăhărelul trebuie îndoit, tăiat cu ceva amăreală, cu oarece tărie. Iubirea nu devine, nu este resimţită ca sentiment, nici nu se vede, nu se face remarcată dacă nu este încadrată, pigmentată, subliniată de suferinţă.

Şi, pe de altă parte, singura suferinţă pe care ne-o permitem, pe care o tolerăm, pe care o căutăm, pe care o practicăm este tocmai aceea din dragoste. Orice suferinţă alta decît cea din iubire este durere pur şi simplu, nefericire fără contrast, brută, intolerabilă: chin propriu-zis, la propriu, fără aură, animalic.

Poate că ne jucăm de-a suferinţa, extrem de serioasă, de gravă, din iubire tocmai pentru a domestici dimensiunea ucigătoare, dar cu totul bovină (cum ar spune Llosa), a tragicului. Tragicul e brut şi brutal. Abia prin iubire, pe fond de amor ni-l apropriem, poate, cît de cît, îl umanizăm, îl civilizăm, îl de-bestializăm.

Îl facem, deja, proză, literatură, hîrtie de ziar, literatura e deja presă mondenă despre lume (!) şi viaţă, despre "sine": literatura ca presă monden-mundană, corect? Că doar nu era să rămînem la inumanitatea scrîşnitoare a mitului!

Şi abia prin îndulcirea, prin umanizarea, prin "degradarea" suferinţei cu amor lucrurile devin, la nivelul propriu-zis al omului, serioase, eroice. Intrăm în mecanica umană deci. Mecanică, dar umană, nu bestială.

"Mecanica femeilor" (Calaferte, eu l-am tradus), dar şi mecanica bărbaţilor. Mecanica sentimentelor şi mai ales, de fapt, plăcerea mecanicii. Nu De ce iubim femeile? e întrebarea ultimă, cu adevărat importantă, ci De ce iubim maşinile?, De ce iubim mecanica?, De ce iubim mecanic?

Şi în amor, şi în dezamăgire, ceea ce iubim în primul rînd este repetiţia. Iar combinaţia amor-suferinţă pare anume făcută pentru a asigura reluarea, repetarea, identicul. Nimic nu se schimbă, dar emoţia se reîncarcă.

Mai departe.

Mai departe, misterul nu face decît să crească şi să se adîncească, iar banalitatea, trivialitatea (în sens filozofic), devine esenţa însăşi, tocmai de aceea, deci uman-tragică.

Chestia e că sîntem duplicitari, dar cu toţii în cunoştinţă de cauză. Nimeni, de fapt, nu-l trage propriu-zis pe sfoară pe altul decît, ca să spun aşa, prin contract, cu acte în regulă.

Căci ce Dumnezeu ne-am face dacă nu ne-am dezamăgi unii pe alţii? Ce ne-ar mai atrage unii la alţii? N-am putea să ne repetăm, n-am putea să iubim. E chiar creştineşte să fii dezamăgit, deci să te amăgeşti.

Şi uite-aşa se profilează rezolvarea, cel puţin lingvistică, a problemei: DESAMĂGIREA.

Nu există o primă dezamăgire, care ar presupune şi o ultimă dezamăgire, un şir, o serie. Există chiar cazuri, situaţii cînd - inconştient, deci automat, fireşte -, văzînd că partenerul nu se grăbeşte să ne dezamăgească, o facem noi, îl dezamăgim noi pe el, provocăm noi "drama" mult aşteptată, pentru care, poate, cel puţin pe jumătate (corsi e ricorsi), eram împreună.

Dezamăgirea este substanţa de contrast a iubirii, care, în esenţa ei ultimă, greu de acceptat, este repetiţie. Cum s-ar mai relua pe sine iubirea, cum s-ar putea asigura mişcarea spiritual, metafizic mecanică, marele Pendul Cosmic de du-te-vino, de intră-ieşi, de scoal'-te culcă dacă n-ar interveni, la timp, ritmic, dezamăgirea?

Ah, cît pe ce să mă iau în serios! Noroc că am re-dat, de curînd, de Céline, pe româneşte (Guignol's Band), şi că, în combinaţie "rumorală" cu alde Lacan, singurul care îmi vine automat, adică spontan în minte, ca voce şi bolboroseală, se poate vorbi, cît de cît, şchiopătînd, gîfîind, despre ritmul cosmic iubire-dezamăgire! Noroc cu Céline şi Lacan, deci, maeştri ai dusului pythic-literar cu vorba, ca şi cum altceva în afara statului de vorbă ar fi literatura, umanitatea...

Ne apucăm de iubit ca să fim dezamăgiţi sau ca să dezamăgim, pe rînd. De iubit, iubim cîte doi, dar numai unul dezamăgeşte şi numai unul este dezamăgit. De fapt, cel care dezamăgeşte este primul dezamăgit: că nu mai vine odată dezamăgirea!

Fără dezamăgire, am muri înecaţi în iubire, fără ritm. Dragostea - dezamăgire asistată.

*
Abia acum însă vine ceea ce aş avea eu anume de spus, de "povestit". Căci am. Şi este vorba de o uimire, una în plus.

Am zis că dezamăgirea asigură, în amor, ritmul, schimbarea. Şi că, astfel privind lucrurile, iubirea înseamnă dezamăgire, că iubim, de fapt, dezamăgirea, momentul cînd celălalt se înstrăinează, devine altul, un fel de terţ, o persoană diferită faţă de necunoscutul (eventual) atractiv de la început şi de geamănul, de suportul din momentele fuzionale. Prin/ca dezamăgire, iubirea, chiar şi fără procreaţie, indiferent de procreaţie, ne înmulţeşte.

Revin, reiau, repet: iubitul care dezamăgeşte devine altul, un străin, un necunoscut. O persoană în plus. De care abia acum, după acest circuit scurt al devenirii, te poţi cu adevărat îndrăgosti. Dragostea începe abia după dezamăgire. Iar dezamăgirea pare a fi un truc imanent de înstrăinare, de transformare a deja-cunoscutului, a deja-asimilatului, a gata-posedatului în altul: de re-îndrăgostire.

La infinit dezamăgit de aceeaşi persoană! După treizeci de ani de la dezamăgirea "educaţională", formatoare, din tinereţe, urmată de o nonrelaţie aproape totală de, ce mai, aproape o viaţă, cineva a revenit, a reapărut în viaţa mea pur şi simplu pentru a mă mai dezamăgi o dată! Atît şi nimic mai mult!

Fusese prima iubire. Şi a revenit în forţă. M-a căutat de departe. Pentru a mă dezamăgi din nou.

Nu aşteptaţi nume şi amănunte. Dar credeţi-mă pe cuvînt.

Numai tu mă poţi dezamăgi cu adevărat, draga mea!

Nu trădează nimeni ca tine, dragul meu!

Mi-era dor de dezamăgirea ta, iubito! O aşteptam de o viaţă. Credeam că nu va mai veni. Eram trist. Era cît pe ce să mă dezamăgeşti cu uitarea, cu indiferenţa ta.

Îl pomenisem pe Lacan. Mă gîndeam probabil, fără să-mi dau seama, la o extraordinară vorbă de duh a lui, o definiţie foarte serioasă de fapt. Ce e iubirea, ce înseamnă a iubi? "A da un lucru care nu-ţi aparţine cuiva care nu are nevoie de el." Nu-i corect!

De fapt, nu am de ce să mă plîng şi nici nu o fac. Întotdeauna, în ceea ce se cheamă amor, cît o fi asta, aşa ceva, şi nu altceva, am fost pasiv, un obiect. Dar un obiect care, respectîndu-şi logica, din posedat devine posesiv. Nu-i aşa că obiectele ne posedă? Ei bine, eu aşa am fost, aşa sînt: nu subiect posesor, ci obiect posesiv.

Mi-a plăcut să fiu dezamăgit, trebuie să recunosc. De cele mai multe ori, am aşteptat aşa-zisa dezamăgire amoroasă, cînd n-am provocat-o de-a dreptul: alibi, acţiune în locul meu, iniţiativă pasivă. Nu puţine (fiinţe) au căzut în capcana aceasta inconştientă a mea. Cît de inconştientă totuşi? La cît de posesiv deveneam, ca urmare legitimă, nu-i aşa?, a faptului că fusesem posedat, nu aveam cum să nu împing la "dezamăgire", să nu forţez "dezamăgirea", ca apoi să moralizez tocînd mărunt, demn.

Mi-e groază de momentul cînd s-ar putea să devin serios, cînd aş putea ajunge să nu mai amăgesc-dezamăgesc pe nimeni şi să nu mă mai las amăgit-dezamăgit de nimeni. Căci este clar că ne amăgim-dezamăgim singuri, dar unii cu alţii, prilej pentru a putea să ne "legăm" unii de alţii cu "motiv".

Dar n-aş vrea să rămîn cu adevărat singur în acest joc. Căci nu ştiu dacă aş putea să-l joc de unul singur.

Căci chiar şi acum, ce fac? Nu sper, oare, fie şi în subsidiarul cel mai exterior al minţii, să amăgesc pe cineva cu scrisul meu? O, nu să cuceresc, nu sînt, am spus deja, un cuceritor. Ci, expunîndu-mă, ca obiect, să captez şi să captivez.

Prin scris am amăgit cel mai bine, tocmai, întotdeauna. De la distanţă şi în necunoscut, fără nici o obligaţie, impersonal. Aş mai scrie oare - trebuie să mă întreb asta - dacă aş fi absolut sigur că nu mai există nici o posibilitate ca, prin lectură, cineva să se simtă atras de prezumtivul autor al respectivelor rînduri şi, în contul altcuiva, al unei fiinţe, poate, inexistente, dar întotdeauna posibile, de creat, să se îndrăgostească de mine?

Nu scriu, oare, nu scriem, oare (şi cînd nu scriem, şi cine nu scrie?), nu desfăşurăm, în general, plase obiective de lucruri, de "realizări" şi de "performanţe", tocmai pentru a cuceri în efigie, în absenţă, pentru a crea aparenţe ademenitoare, scuturi care să ia ochii în soare, care să profite de lumina soarelui, deviind-o pentru a străluci, de la adăpostul cărora, spectatori, obiecte pasive şi exterioare ale propriilor pasiuni, să putem să ne pasionăm, să ne menţinem in love faţă de jocul lumi(ni)i şi al vieţii, creator de realitate din nimic?

Scriu ca să cuceresc, este clar, ca să amăgesc. Ştiu asta. Scutindu-mă, în acelaşi timp, de penibilul unor acţiuni propriu-zise de cucerire.

Aş mai scrie, oare, fie şi un singur cuvînt dacă n-aş şti că, în felul acesta, este foarte posibil să generez marile iluzii, marile speranţe obiective în care abia aştept să intru eu însumi, dar care nu pot fi trăite decît împreună, pe care trebuie să le primeşti, de-a gata parcă, de la altul?

Există altă bogăţie decît cea a iluziei? "Je est un autre" (Rimbaud), scriu ca să-mi pierd faţa, chipul, ca să nu mai am o figură anume (Foucault), pentru a deveni jocul însuşi, abisul concentric de oglinzi al iluziei. Din auto-amăgire ne-am creat ca specie şi am făcut "istorie".

Adio, draga mea! Numai tu puteai să mă dezamăgeşti astfel. Numai ţie îţi voi acorda pentru totdeauna puterea supremă de a mă dezamăgi, dragostea mea! Numai în dezamăgirea ta am încredere. Mai mult ca oriunde, amatorii sînt, aici, cei mai periculoşi.

Voi aştepta întotdeauna iluzia ta! Iluzionează-mă, iar şi iar, cu iluzia ta despre mine. Şi, cînd va veni momentul, cînd, în sfîrşit, nici măcar iluzia nu ne va mai putea salva, nu uita să-mi spui cît sînt de viu şi de minunat.

Dacă mă iubeşti, minte-mă, căci orice minciună - ştiu, sînt rapace - e despre mine însumi.

Din neant întotdeauna vei putea să mă scoţi cu o simplă imagine.

Îţi scriu eu, uite, cuvintele, tu doar spune-le. Nu contează ce spui.

Rămîne scrisul singur să producă iluzia. Totul n-a fost decît scris. N-a fost niciodată neapărat nevoie de noi, ăştia. Amăgirea cheamă oricum la fiinţă, creează din nimic fiinţă.

Nu am făcut niciodată decît să scriu. Să mă prefac că mă adresez, să creez o absenţă fierbinte, să chem mincinos la fiinţă, la ocuparea unui loc şi la exercitarea unei funcţii cosmice inexistente altfel decît prin cuvinte, prin nimic.

I-am zis sec, fără s-o scriu niciodată, "teoria fetişului lingvistic": ceea ce spun despre tine este al tău, (ca) de la tine, şi te creează prin simplă adresare, prin atribuire de "persoană". Tu îmi dai ce spun despre tine, ce-ţi scriu.

Întotdeauna te-am abuzat, ştiu, chemîndu-te la fiinţă, făcîndu-te să te simţi obligată să fii. Am organizat o situaţie-capcană, am întins plasa de cuvinte, după care am zis că plec să îmi văd de treabă, dar niciodată nu m-am gîndit decît la asta, niciodată nu am visat decît să mă dedic în exclusivitate eventualei prăzi: să găsesc plasa plină. Şi, uneori, asta am şi făcut. Şi visez să mai fac. Plasa este în continuare întinsă, iar eu mă prefac, în continuare, că mă adresez cuiva, că există cineva. Nu vrei să fii tu urechea mea, labirintul meu, Ariadna? Să-mi rătăceşti-rostogoleşti tu cuvintele fără sfîrşit?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer