Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ei, altfel


Ioana Bâldea Constantinescu

17.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cred că nu există gafă mai mare, când încerci să gratulezi o scriitoare, decât să-i spui că face o literatură "masculină". Adică, în traducere, că nu scrie "ca o femeie". Adică moale. Dulce. Dulce spre dulceag. Sensibil... spre sensibilos. Cu... duioşie. Roz. Roz intens. Eufemistic. Despre boboci de trandafiri şi despre... dragoste. E ca şi cum i-ai spune că, în principiu, e deşteaptă deşi are picioare frumoase. Undeva, în subtext, există un antagonism. O indelicateţe mascată în compliment. Femeile scriu... gingaş. Alea care nu scriu aşa... fac "literatură masculină". Mi s-a explicat şi mie, când am ridicat, deloc eufemistic, o sprânceană întrebătoare, că asta înseamnă să scrii cu nerv, umor, cinism, toate cuvintele pronunţate birjăreşte, dacă textul o cere - şi o cere, dacă e despre război, identitate, claustrare, devenire... teme masculine. Cum n-am priceput, mi-a fost dat de exemplu... Beigbeder! Proză masculină. Fără şerveţele parfumate duse la nas. Marguerite Duras, Anaïs Nin şi Iris Murdoch să ia o pauză.

În mod normal, n-aş fi cugetat prea mult la sexualizarea asta a ficţiunii. Am mai întâlnit-o. Am s-o mai întâlnesc. E la fel de frecventă ca autoarea de succes care se îmbracă aproape monastic şi e complexată de un eventual păr blond, care ar putea-o face să pară "neserioasă". Şi nu e treaba mea să teoretizez pe marginea democratizării literare.

Scriitura masculină, însă, a rămas cu mine. Am mai scris despre ea, din alt unghi, cu altă poveste în cap. Am să mă repet. Am să scriu despre ei, scriitorii care fetişizează, în ierarhia mea, nervul, cinismul şi temele mari, alea care n-au loc în scrierile domniţelor sensibiloase. Starurile genului. Campionii acestui pugilism beletristic, pe care nu prea-l înţeleg. Am să vă spun despre "ei". Cei din galeria mea. Frust. Masculin. La obiect. Am să vă spun cum îi văd. Ok? Bun. Încep, atunci. Sunt cam aşa...


Pufăind dintr-o ţigară. Zâmbind superior şi enervant în timp ce acordă interviuri grăbite care colcăie de fraze gândite să fie memorabile, cu potenţial de headline. Angoasaţi, bântuiţi, dependenţi de sex, droguri, succes, adrenalină şi adulaţia publică, transformaţi în maşini de scris alimentate nebuneşte cu tone de combustibil, mai mult sau mai puţin legal, gata mereu s-o ia din loc, de la capăt, de la început... (până aici, se vede clasic, nu? Humphrey Bogart, alb negru şi Lauren Bacall căzută în transă, cu minţişoara pusă pe bigudiuri... ). Mai încerc o dată. Mai... din zilele noastre. Mai fără fumuri şi trenciuri.


Scriitorii cu aură de zeu desculţ plecat la plimbare pe bulevardele şi ele bântuite de trafic şi reclame ale contemporaneităţii sunt băieţi răi care, de la dandysm la beat şi de la jachetă de tweed la blugii sfâşiaţi au experimentat toate versiunile automitologizării. Au lansat mode, scandaluri, obsesii, trend-uri, brand-uri şi bârfe care l-au alungat definitiv în ultima bancă, a tocilarilor, pe scriitorul cuminte, puţin miop, puţin chel şi fără pretenţii de a revoluţiona nici literatura, nici morala şi nici măcar pagina de cultură a vreunui cotidian.

De la Hemingway la... Beigbeder, dacă trebuie, literatura catalogată de criticii mai simţitori din fire ca "masculină", în afara faptului că e frustă, adică lipsită de floricele şi suspine sub clar de lună, are un aer de bravadă, de adevăr dezbrăcat de convenienţe, de exhibiţie avangardistă, alternând cu simplităţi frisonante expediate parcă în cuvinte puţine, tăioase şi reci ca un set de lame.

Şi poate tocmai de la această departajare, ingrată faţă de ambele sexe, în literatură "masculină" şi "feminină", pleacă o confuzie, de multe ori cultivată chiar de autorii în cauză, între personaj... şi scriitură.

Am recunoscut din capul locului. Nu ştiu ce este "proza masculină". Cunosc numai o pleiadă de rebeli notorii, care, de la minimalism la new journalism, au creat versiuni ale masculinităţii, agresive, elegante, exacerbate sau timide... care uneori au rezonat mult mai bine cu publicul avid de scandal şi picanterie decât inovaţiile lor stilistice. Scriitori ale căror obsesii şi tumulturi interioare le-au invadat scrierile... sau invers.

"Sunt mulţi bărbaţii care se sinucid, tati?
Nu, Nick, nu foarte mulţi
". (Ernest Hemingway, Rezervaţia indiană)

Cum era clişeul? Alcool şi femei. Ore consumate în aburii conversaţiilor inundate de spleen parizian la Dingo Bar, în compania lui F. Scott Fitzgerald. Fantome ale războiului sufocate de eul public, pantagruelic, veşnic ataşat unui trabuc în spatele căruia trăieşte, vie şi corozivă, obsesia pentru traumă. O colecţie de patru soţii, între care Pauline Pfeiffer, care scria pentru Vanity Fair şi Martha Gellhorn, o jurnalistă remarcabilă care i-a zgândărit, nu o dată, gelozia profesională. Şi o constantă: oroarea impotenţei, a inferiorităţii. De la Francis Macomber, cel umilit de o soţie mai frumoasă şi mai experimentată, la Jake Barnes, un veteran de război frustrat de imposibilitatea unei relaţii complete cu epatanta Brett Ashley, personajele lui Hemingway sunt, de multe ori, bărbaţi care nu se afirmă în faţa unei femei pretenţioase. Bărbaţi care suferă şi care se tem. Bărbaţi care nu se ridică la nivelul unui standard pe care şi-l fixează ei înşişi, care au oroare de boală, de neputinţă, de umilinţă, de un eventual insucces, de orice ar putea leza o imagine macho, de războinic cuceritor.

Poate că unul din motivele pentru care Hemingway are, în continuare, "priză" la cititori, e şi faptul că este, poate, primul care insinuează într-o proză de-a dreptul spartană şi lipsită de orice fel de efuziune, ideea unei masculinităţi fragile. Şocant? Pentru unii, da. Pentru alţii, începutul unei altfel de literaturi...

Care nu avea nimic din hainele impecabile şi obsesia de a repeta trecutul ale lui Jay Gatsby, personajul emblemă al lui Fitzgerald. Nici din rebelii de mai târziu ai lui Kerouac, care traversează America parca în nevoia de a-şi exorciza insalubrităţi interioare. Şi nici din cugetările sociale maladiv-publicitar-euforic-ludic-deconcerta(n)t-dependent-şarmant alienate ale lui Octave Parango, eroul lui Frédéric Beigbeder, poate mai accesibil multora dintre noi tocmai pentru că e contaminat de virusul multinaţionalei. O entitate care-şi anihilează trepăduşul, oricât de profesionist ar fi el, ca o lipitoare care extrage personalitatea din carcasa pe care o parazitează.

Cum spuneam, personajele lui Hemingway, bărbaţii lui bântuiţi de spectrul eşecului nu par a avea nimic comun cu aceste versiuni mai romantice, mai noi, unele, mai... copie la indigo, în anumite cazuri, a scriitorilor responsabili de venirea lor în pagină. La urma urmei, Fitzgerald a cucerit lumea rafinamentului masculin mai ceva decât Gatsby, Kerouac a fost posesorul unui dosar penal care face din Sal Paradise şi Dean Moriarty, personajele cheie din Pe drum, nişte bieţi diletanţi la capitolul indiscreţii, iar Beigbeder încă dă interviuri în care ba se dezice, ba se revendică autobiografic din Octave. Autorii îşi canibalizează personajele şi invers. Proza "masculină" reinventează constant un bărbat care să aibă ceva din James Dean hibridizat cu James Joyce, sau din George Clooney în combinaţie cu George of the Jungle.

Şi totuşi, colecţia aceasta neomogenă de purtători mai mult sau mai puţin ocazionali de cravată derivă, într-un fel subtil, dar sesizabil, din exemplarele ursuze, care vorbesc puţin şi nu au obsesii vestimentare, ale lui Hemingway. Care nu avea şarmul lui Jake Barnes. Care nu avea încrâncenarea exasperată şi omenească a Bătrânului care se luptă cu Marea, nici alura lui Gregory Peck din Zăpezile de pe Kilimanjaro. Avea, în schimb,... burtă, o pasiune un pic morbidă pentru arme, un apetit contagios, un fel de a curta lipsit de romantism, care a dat gata un set complet de presupuse femei... cinice, cu nerv, cu picioare lungi şi... da, blonde, câteodată. Avea fascinaţia pentru safari, un cimitir de câini, o casă la Havana, coşmaruri despre război, un tată sinucigaş, nenumărate... răni (umărul drept, piciorul stâng, ochiul stâng, ficatul splina şi rinichii au experimentat stări nefuncţionale, dat fiind că posesorul lor colecţiona calamităţi, de la accidente de vânătoare, la accidente de avion). Şi a mai avut ceva. Foarte mult curaj.

Poate părea ciudat. Ernest Hemingway s-a sinucis sau, mai bine zis, a reuşit, în cele din urmă, să se sinucidă la 2 iulie 1961 (da, ştiu, am mai scris despre asta; aşa-s femeile, repetitive). Puţin ca indianul din Rezervaţia indiană, care-şi taie beregata oripilat de ţipetele soţiei lui, de teamă ca ea să nu moară. De teamă să nu moară ea prima. Hemingway avusese stări de depresie comparabile cu numărul blugilor Helmut Lang din garderoba lui Octave Parango. Toţi demonii care-l vizitau au fost, însă,... publici. Hemingway nu a încercat să-i exorcizeze în scrierile lui, ci, pur şi simplu, ni-i arate. Şi-a exhibat terorile cu o simplitate lipsită de vervă, care-l face, azi, mult mai modern decât creatorii protagoniştilor care-şi smulg părul din cap la două pagini şi meditează cam tot atât de des la povara existenţială, în paragrafe accesorizate intens cu un retorism care ar primi bulină roşie la televizor.

Personajele lui Hemingway... tac. Tac mult şi comunică greu. Sunt lapidare şi pozează în bărbaţi inexpugnabili. Bărbaţi autentic de ursuzi, de înţelepţi când te aştepţi să-i vezi explorându-şi complexul Peter Pan sau de imaturi când li se cere o reacţie spontană la propriile trăiri.

Ernest Hemingway nu a creat personaje care să-i semene, ci... un stil care să-i semene. El nu e, ca Flaubert, doamna Bovary, el e... virgula, e spaţiul, e epitetul suprimat, e verbul căruia nu-i poţi găsi niciun sinonim, pentru că el singur susţine fraza, e un text deloc suplu, şi totuşi uşor de parcurs, până când te izbeşte, sau, mai bine zis, te izbeşti de grozăvia desăvârşirii lui, e zgârcenia de cuvinte, e lipsa semnelor de exclamaţie, e dialogul bolnav de singurătate, e un bărbat care se teme să îmbătrânească singur într-o mare de cuvinte.

Dacă există o "literatură masculină", atunci Hemingway e scriitorul care seamănă cu scriitura. Bântuit, dependent, depresiv, morocănos, temător şi... extrem de puternic, de convingător, de real, de extraordinar în angoasele lui. Masculin - dacă asta e eticheta superficială în care încap filozofiile accesibil comerciale care ne învaţă că bărbaţilor nu le plac volanele, brizbrizurile şi sentimentele exteriorizate zgomotos. Este, fără îndoială, un mod simplist de a privi lucrurile. Cumva, însă, tocmai trivialitatea lui îl recomandă.

Pentru că, dacă Fitzgerald, sau Kerouac, sau Beigbeder au creat personaje dependente de succes, sau de aventură, sau de cocaină, Hemingway a creat o literatură colţuroasă în care un el oarecare, imprecis conturat, e dependent de temerile lui, de fantomele lui, de tot ce i se pare...de nerostit. E fragil. În spatele măştii de gladiator minimalist, e... fragil. Pe faţă. Şi nu-i pasă nici cât negru sub unghie că-l văd eu, femeia care-l citeşte.

Mărturisesc că îl recitesc, periodic, pe Fitzgerald, când caut seducţia unui personaj elegant chiar şi în faţa lucrurilor grave. Republicarea lui Kerouac, în versiunea iniţială a romanului său, Pe drum, de dinainte ca editura Viking să cenzureze episoade mai deocheate sau identităţile reale ale unor personaje m-a interesat inclusiv, sau poate tocmai din cauza atât de vandabilei sămânţe de scandal. L-am citit pe Beigbeder pentru că... toată lumea îl citea, era o chestie de trend literar, până la urmă.

Nu aş putea să spun, însă, altfel decât în cuvinte multe, fraze alambicate şi paralele destul de elaborate de ce mi se pare Hemingway fascinant. Nu e cazul aici. Aşa că am să fac un efort şi am să încerc să o spun la fel de simplist ca atunci când spui despre un scriitor că face o literatură "masculină". Tranşant. Cu... nerv. Şi cu... duioşie. Mi se pare foarte viu. Foarte, foarte viu.

Cred că asta e tot.


"(...) să fii înapoi în viaţă şi nicio durere, mulţumirea de a fi iubit şi totuşi nicio durere; un gol al iubirii, acum împlinit, şi buzele acelea în întuneric, apăsate, aşa că erau fericiţi şi bine, în întuneric şi în căldură, acasă şi fără durere în întuneric, şi deodată se auzi tăios sirena înălţându-se ca toată durerea din lume." (Ernest Hemingway, Nimeni nu moare niciodată)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer