Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Amintiri din copilărie / Cei trei muşchetari / Wilhelm Tell


Ion Creangă, Alexandre Dumas, Friedrich Schiller

18.11.2009
Editura Casa Radio
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Colecţia Radio-Prichindel. Serie nouă!
Editura Casa Radio, 2009

 
Colecţia Radio-Prichindel - serie nouă! - se deschide cu audiobook-urile (carte+CD) Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas, Wilhelm Tell de Friedrich Schiller. Piese memorabile - faimosul Teatru Radiofonic pentru copii, în montări datînd din anii '50 ai Radiodifuziunii Române - şi vocile unor actori de referinţă precum Ion Lucian, Radu Beligan, Ştefan Ciubotăraşu, Clody Bertola sau Silvia Chicoş.

Seria nouă de albume (carte + CD) din Colecţia Radio-Prichindel aduce cu ea încă un mod de lectură: cel prin desen şi culoare. Artista Anca Boeriu semnează ilustraţiile fiecărei apariţii din colecţia Radio-Prichidel. Astfel că fiecare poveste este redată în culori de cele 15 acuarele originale ale Ancăi Boeriu. Ilustraţii ce te invită la pictură.

Ion Creangă
Amintiri din copilărie
Editura Casa Radio, 2009

în lectura lui Mihail Sadoveanu, Ştefan Ciubotăraşu şi Arcadie Donos



*****
Intro
 
Toţi copiii, de la ţară sau de la oraş, vor găsi în Amintirile povestitorului de la Humuleşti vacanţa veşnică, pe care şi-o doresc în fiecare vară. Nică al lui Ştefan a Petrei devine prietenul tuturor celor care vor să-l aibă aproape şi să se regăsească în întâmplările, pline de haz, prin care trec toţi copiii lumii.

Amintiri din copilărie de Ion Creangă
Text stabilit după volumul Ion Creangă, Opere. Ediţie critică, note, variante şi glosar de G.T. Kirileanu (1939).
Pagini alese şi citite de Mihail Sadoveanu, Ştefan Ciubotăraşu şi Arcadie Donos (Înregistrări din Fonoteca de Aur, 1953-1955).
Amintirile din copilărie sunt redate în culori de cele 15 acuarele originale semnate de Anca Boeriu.

Ascultaţi un fragment audio aici, în lectura lui Mihail Sadoveanu (1953).

II
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!

Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.

Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: "Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea". Şi vremea se îndrepta după râsul meu...

Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: "Na, na!", şi îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească duşmanul. Şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: "Cum nu se dioache călcăiul sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul!" şi-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!... Şi altele multe încă făcea...

Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea - de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.

Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, până ce întri în mormânt!

Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare!

Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.

Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi iè auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului...

Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, macar să zică cine ce-a zice.

Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte-oleacă ziua, să se odinească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slavă. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl spăriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând: "'tâta mare!" şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din mânele noastre până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi.
- Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paièle! Aşă-i?... Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi otrocol prin cele mâţe şi daţi la om ca cânii prin băţ. Ăra! d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dediochiul! Acuş ieu varga din coardă şi vă croiesc de vă merg peticele!
- Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de venirea mea, zicea tata, dându-ne huţa. Ce le pasă? Lemne la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoşi să mănânce şi să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: "Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească... "
- Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi, mânca-i-ar pământul, să-i mănânce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai veni vara, să se mai joace şi pe-afară,m-am săturat de ei ca de mere pădureţe! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Când începe a toca la biserică, Zahei al tău cel cuminte, fuga şi el afară şi începe a toca în stative, de pârie păreţii casei şi duduie fereştile. Iar stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vătraiul, face o hodorogeală şi un tărăboi, de-ţi iè auzul. Apoi îşi pun câte-o ţoală în spate şi câte-un coif de hârtie în cap şi cântă "aliluiia" şi "Doamne miluieşte, popa prinde peşte", de te scot din casă. Şi asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ţi vine, câteodată, să-i coşeşti în bătaie, dac-ai sta să te potriveşti lor.
- 'Poi dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă, de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-ţi întră biserica în casă, de departe ce-i... De-amu puneţi-vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi parascovenii câte vă place, măi băieţi; dacă vi-i voia să vă deie mă-ta în toate zilele numai colaci de cei unşi cu miere de la "Patruzeci de sfinţi" şi colivă cu miez de nucă.
- Ei, apoi! minte ai, omule? Mă mieram eu, de ce-s şi ei aşa de cuminţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ţii hangul. Ia priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă au de gând să ne zugrăvească. Ian să-i fi sculat la treabă, ş-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc şi se sclifosesc, zise mama. Hai! la culcat, băieţi, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveţi de mâncare sub nas!

Şi după ce ne culcam cu toţii, noi, băieţii, ca băieţii, ne luam la hârjoană, şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte-un şurub, două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi tata, săturându-se câteodată de atâta hălăgie, zicea mamei:
- Ei, taci, taci! ajungă-ţi de-amu, herghelie! Ştiu că doar nu-s babe, să chirotească din picioare!

Însă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra, şi mai îndesate, zicând:
- Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! Nici noaptea să nu mă pot hodini de incotele voastre?

Şi numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! Ş-apoi socotiţi că se mântuia numai cu-atâta? Ţi-ai găsit! A doua zi des-dimineaţă le începeam din capăt. Şi iar lua mama nănaşa, din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea:

Pielea rea şi răpănoasă,
Ori o bate, ori o lasă
...

Şi câte nu ne venea în cap, şi câte nu făceam cu vârf şi îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se întâmplă.

Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te slujeşte capul, bade Ioane!

La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învălea iute cu paie, de-l înăduşea, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap!

Şi, să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul; căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori, de nu, batăr un harapnic.
- Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te buşească cei nandralăi prin omăt? Acuş te descalţ!

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gânde să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară şi, cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice:
- De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstemaţilor, să vă dau eu!

Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi, din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popei:

Drele pe podele şi bureţi pe păreţi
Câte pene pe cucoşi,
Atâţia copii burduhoşi
,

cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
- Măi, al dracului venetic şi ceapcân de popă! zicem noi, după ce ne adunăm toţi la un loc, îngheţaţi de frig şi spărieţi. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedè-l-am dus pe năsălie la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie şi să-şi facă budihacea casă la noi în sat! Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică în vecii vecilor! Şi până-l mai menim noi pe popă, până-l mai boscorodim, până una alta, amurgeşte bine.
- Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să întrăm ici, în ograda asta, zise Zaharia lui Gâtlan, că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.

Şi intrăm noi la Vasile Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obicei. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că-i frig; celuia că-i îngheaţă mânile pe cârceie; văru-meu Ion Mogorocea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz!
- Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iară iştialalţi să strige: hăi, hăi!

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se iè hapsina de nevasta la Vasile Aniţei cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să deie colacii în cuptior.
- Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat!...

Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu...
- Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare.

Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame; şi hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.



Alexandre Dumas
Cei trei muşchetari
Editura Casa Radio, 2009

traducerea şi adaptarea radiofonică: Sanda şi Mircea Sântimbreanu



*****

Intro
 
"Toţi pentru unul, unul pentru toţi!"...  Acesta este jurămîntul de onoare pe care cei trei muşchetari nu l-au încălcat niciodată. Odată cu sosirea lui d'Artagnan, ei au devenit patru prieteni curajoşi în slujba regelui şi a reginei sale. Cîte fapte de arme minunate, cît curaj şi cîtă bărbăţie, toate în numele dreptăţii şi a unei prietenii care a traversat timpul! După trei secole, imnul muşchetarilor răsună din nou în noua serie a colecţiei Radio-Prichindel. Mari actori ai teatrului românesc îşi pun costumele de muşchetari, scot sabia din teacă şi fac o plecăciune în faţa noii generaţii de copii. Cu o muzică originală de Paul Urmuzescu.

Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas
Traducerea şi adaptarea radiofonică: Sanda şi Mircea Sântimbreanu
Din distribuţie fac parte: Ion Lucian (Athos), Nicolae Gărdescu (Porthos), Radu Beligan (Aramis), Puiu Hulubei (d'Artagnan), N. Neamţu-Ottonel (Tatăl său), Lili Popovici (Mama sa), Ion Manolescu (Richelieu), Clody Bertola (Regina), Tanţi Cocea (Milady).
Înregistrare Radio România din anul 1955. Regia artistică: Paul Stratilat.
Melodii originale: Paul Urmuzescu
Povestea Celor trei muşchetari este redată în culori de cele 15 acuarele originale semnate de Anca Boeriu.

Ascultaţi un fragment audio aici.

Partea I
 
Povestitorul: Franţa la începutul secolului al XVII-lea... Toate treburile statului au fost preluate de cardinalul Richelieu. Acest om uscat, cu bărbuţă ascuţită şi cu ochi de oţel, ambiţios şi viclean, a strâns în mâna cu care mângâie mătăniile toate firele puterii regatului. Nobilimea a fost înfrântă. Protestanţii încolţiţi s-au retras în spatele zidurilor din La Rochelle. Regele Ludovic al XIII-lea e tânăr şi cam nătâng. Regina, Anna de Austria, e izolată, spionată, înfricoşată. Cardinalul îşi ţese planurile: încă doi-trei ani şi nu numai Franţa ci întreaga Europă vor fi la picioarele lui. Atunci va dezvăţa el poporul francez să mai cârtească împotriva sa şi popoarele Europei împotriva catolicismului.

Cine îl va putea împiedica, cine? Protestanţii? La Rochelle - cetatea în care s-au refugiat - nu va mai rezista mult timp. Sunt veşti că hughenoţii mor de foame între ziduri; să moară! Dar dacă o să-i ajute totuşi Buckingham, prim-ministrul englez? Deocamdată acesta e un neliniştitor semn de întrebare. Dar oare Buckingham nu e muritor? Nu va fi nevoie să moară de bătrâneţe... O să-i stea în cale regina Franţei? El, cardinalul, ştie că Anna de Austria îl urăşte şi că cere pretutindeni alungarea lui. Dar regele Franţei nu are încredere în ea, o bănuieşte, îi controlează corespondenţa, legăturile. E de-ajuns să împrospăteze la timp gelozia Majestăţii Sale. Atunci, muşchetarii? Adevărat, regele Franţei nu renunţă la ei şi deocamdată îi stau în cale unde nici nu se aşteaptă. Are însă ac de cojocul lor: Ludovic al XIII-lea a şi aprobat decretul pentru interzicerea duelurilor, iar dacă nişte muşchetari nu se duelează, se înăbuşă ca peştii pe uscat. Şi dacă se duelează? Hm, o să facă unul câte unul cunoştinţă cu Bastilia. Şi la urma urmei n-are el de partea sa clerul şi poliţia, spionii cei mai încercaţi, ca de pildă lady de Winter, Bastilia, sprijinul Papei şi tezaurul Franţei? Dar în curând, singurul stăpân al Franţei şi cu voia lui Dumnezeu al întregii Europe, va fi el, preacredinciosul cardinal Richelieu. Poate nu va trece mult şi pălăriei de cardinal îi va adăuga coroana regală. Scopul e prea înalt pentru a alege mijloacele. Asasinatul, minciuna, corupţia, toate sunt bune dacă-l slujesc.

Aceasta este situaţia în anul 1628 când, ca toate vlăstarele nobilimii scăpătate din regat, tânărul gascon d'Artagnan se pregăteşte să plece la Paris pentru a fi angajat ca muşchetar în garda regelui. A sosit şi clipa despărţirii de părinţii săi...

Tatăl: Ţine spada mea!... Ce-i drept, a cam ruginit. Cum ajungi însă la Paris, mergi pe Quai de la Ferraille. E acolo, pe stânga, un tocilar priceput. Dă-i o livră să-i ascută bine tăişul... bine de tot. Trecutul d'Artagnanilor şi viitorul tău sunt în oţelul acesta.
Mama: Treci şi pe la meşterul Jeannot din capul satului să-i întărească mânerul. O să-i plătim noi cu o cană-două de lapte.
Tatăl: Ce te amesteci, femeie? Nu te pricepi la arme: Jeannot bea numai vin... Ia şi calul ăsta! A îmbătrânit, dar nu e o mârţoagă. Pân'la Paris te-o ţine. Acolo vinde-l. Dacă-l dai noaptea s-ar putea să iei pe el vreo 20 de livre.
Mama: Măicuţă, strânge-i bine chinga! Of, Doamne, iar i-a căzut şaua sub burtă!
Tatăl: Şi-acum, ascultă-mă bine, fiule! Fii credincios cuvântului dat, dar nu ţi-l da cu uşurinţă. Prietenii n-au nevoie, duşmanii nu-l merită. Nu alerga după glorie, dar nici nu fugi de ea. Fă în aşa fel încât oricând să te însoţească de la sine. Nu ocoli duelurile... Ţine minte: mai bine să-ţi sângereze pielea, decât să-ţi roşească obrazul.
Mama: Nu-l asculta, măicuţă. Duelurile sunt doar oprite de lege.
Tatăl: Tu vezi-ţi de tăvile din cuptor. Legea noastră, a d'Artagnanilor, este onoarea. Mai bine leu mort decât câine viu. Atât am vrut să-ţi spun. Şi nu uita: pleacă-te capului, nu pălăriei! Bătrânul meu prieten Tréville, comandantul muşchetarilor, va fi bucuros să te primească în gardă. Du-i din partea mea această scrisoare.
Mama: Şi nişte plăcinte cu varză. Ah, ce-i mai plăceau vărzoaicele domnului de Tréville!
Tatăl: Mai mult ochii tăi! Află că nu putea suferi varza.
Mama: Ah, domnule, Tréville...
Tatăl: Cât despre noi, nu te îngriji! Deie Domnul să nu surzim de-a binelea înainte de a auzi de faima ta de muşchetar... şi cântecul, ehei cântecul... (Începe să cânte):

Noi suntem bravii muşchetari
Şi nu ştim ce e frica,
Din viaţă ne-am făcut un crez
Ori totul ori nimica
...

Mama: Adio, puiul mamei!
D'Artagnan: Rămâneţi cu bine! (Încalecă mârţoaga şi porneşte la drum).
Mama (strigă): Fiule, fiule!
Tatăl: Ce e?
Mama: Fiule! Ah, Dumnezeule, n-aude!
Tatăl: Ce s-a întâmplat?
Mama: Nu şi-a băut cana cu lapte!

Povestitorul: După o călătorie de câteva zile tânărul d'Artagnan ajunge la Paris şi pătrunde în cazarma muşchetarilor. Pe scările de piatră ce duceau la cabinetul comandantului Tréville, aşteptându-şi rândul la audienţă, vreo zece muşchetari se distrau potrivit obiceiului, căutându-şi unul altuia gâlceavă pentru ca apoi să soluţioneze pricinile şi totodată, problema rândului la coadă, duelându-se, cei loviţi fiind obligaţi să treacă la urmă.

Un muşchetar (îl observă pe d'Artagnan): Ha! ha! Ia priviţi! (Întreaga ceată izbucneşte în hohote de râs) Hei, tinere, ciudată culoare are calul dumitale! Pe legea mea, galbenul acesta e foarte cunoscut în botanică, dar până acum nu s-a mai văzut la cai. (Râsete). Nu te supăra, amice. Sunt şi eu încurcat de-a binelea. Spune cinstit: ceea ce călăreşti dumneata e cal cu adevărat? Ştii, după ureche pare mai degrabă iepure, după burtă ogar! (Râsete).
Alt muşchetar: Domnilor, nu fiţi răutăcioşi. Desigur, tânărul domn a greşit adresa. Caută fără îndoială muzeul de antichităţi. Pariez că dacă aş avea vârsta calului m-aş putea lăuda că am asistat la Facerea lumii! (Râsete).
Primul muşchetar: Ascultă tinere, mămica dumitale ştie că ai plecat de acasă sau ai profitat de neglijenţa dădacăi?
Altul: Oho... ia uitaţi-vă... a pus mâna pe mânerul sabiei... s-a înfuriat bobocul.
Primul muşchetar: Puişorul mamii, nu ştii că săbioara se ţine în mânuţa dreaptă?
D'Artagnan (ţipând): În gardă! Ţine! Şi tu! Şi tu... Vă sunt mai ascuţite limbile decât săbiile. Na, domnul nu ştie că sabia se ţine în mână!? Aha... Spune mămichii că te-ai tăiat într-un ciob. Şi dumneata, aşa! Dă-ţi acum scutecele la spălat!... (Zăngănitul se stinge). Mai e vreunul? Dumneata? În gardă!
Uşierul (speriat): A nu, domnule, eu sunt uşierul. Vă voi anunţa îndată. Veţi intra primul la căpitanul Tréville.

(Se apropie, cântând, un grup de trei muşchetari care înaintează nestingheriţi până în faţa uşii).

D'Artagnan: Domnule uşier, aceşti trei domni nu stau la rând?
Uşierul (şoptit): Vă sfătuiesc să uitaţi şi dumneavoastră că sunteţi primul. Sunt cei mai buni spadasini ai regatului: Athos, Porthos şi Aramis.
O voce (din sala de audienţe): Următorul!
Uşierul: Următorul!
Porthos: Uşier, anunţă-ne pe dată!
D'Artagnan: Domnilor, regret, dar următorul sunt eu!
Athos: Dumneata?
Porthos: Ha, ha! Dumneata?
Aramis: Dumneata?!

(Cei trei îşi scot spadele).

D'Artagnan: Eu, şi o repet: voi intra primul!
Porthos: Tinere, suntem grăbiţi!
Athos: În lături!
Aramis: În gardă!
D'Artagnan (scoţându-şi spada): Nu veţi intra înaintea mea decât poate în vârful acestei spade!

(Începe duelul. E anunţat domnul de Tréville, care apare în pragul uşii).

Tréville: Ce-i zarva asta? Ah! Dumneavoastră, domnii mei? Desigur... Athos..., Porthos..., Aramis... Ei bine, nu m-aş fi mirat să aflu că vă bateţi cu propria voastră umbră... Dar cu acest copil?
D'Artagnan: Nu sunt un copil! Am 19 ani!
Tréville: Cum te numeşti?
D'Artagnan: D'Artagnan.
Tréville: Nu cumva eşti fiul...
D'Artagnan: La ordinele dumneavoastră, domnule de Tréville!
Tréville: Poftim în cabinet.
D'Artagnan: La revedere, domnule Athos. Veţi intra al doilea.
Athos (printre dinţi): N-am isprăvit. Te-aştept mâine la 12, lângă mânăstirea Carmes-Deschaux.
D'Artagnan: Prea bine! Pe curând, domnule!
Aramis: Îmi place să sper că mâine la 12 şi 5 vei mai fi încă în viaţă!
D'Artagnan: Dacă doriţi, puteţi conta pe mine la 12 fără 10, domnule Aramis!
Aramis: Îţi voi fi de folos, fără îndoială! Cândva am fost preot. Mai ştiu câteva fraze de prohod...

Povestitorul: A doua zi la orele 12, pe câmpul pustiu de lângă mănăstirea Carmes-Deschaux...

Aramis: Aţi fost punctual, domnule. Clopotele bat ora amiezii. Nu vă veţi putea plânge că n-aţi avut parte de o moarte creştinească.
D'Artagnan: Ca bun creştin nu m-am putut opri să nu mă gândesc la acelaşi lucru... referitor la dumneavoastră. Domnule Athos, aţi fost primul care m-aţi provocat. La dispoziţia dumneavoastră.
Athos: Domnule, în gardă!

(Începe duelul).

Porthos: Aud tropote de cai. Opriţi! Vin gărzile cardinalului!

(Patrula, condusă de domnul de Jussac, se apropie de duelişti).

Jussac: Domnilor muşchetari, în numele legii, vă declar arestaţi! Aţi călcat prevederile decretului cu privire la interzicerea duelurilor. Ordon să ne urmaţi!
Porthos: Ceri imposibilul, domnule de Jussac! N-avem de gând să părăsim Parisul!
Jussac (mieros): Dar nici nu e nevoie domnilor. Închisoarea Bastilia e în Paris. (Aspru). Urmaţi-ne!
Aramis: În gardă!
Jussac: Ha! Îndrăzniţi? Trei contra opt?
D'Artagnan: Vă înşelaţi. Nu trei, ci patru!
Jussac: Dar dumneata nu eşti muşchetar.
D'Artagnan: E drept, nu am încă haina, deoarece de-abia am fost numit cadet. Dar am suflet de muşchetar!

(Luptătorii se năpustesc unii asupra celorlalţi).



Friedrich Schiller
Wilhelm Tell
Editura Casa Radio, 2009

traducerea şi adaptarea radiofonică: Veronica Porumbacu



*****

Intro
 
Marele poet romantic Friedrich Schiller scrie în versuri mitul fondator al Elveţiei: legenda lui Wilhelm Tell. Aflată sub stăpînire habsburgică, pentru Ţara Cantoanelor libertatea era un vis de neatins. Pînă într-o zi, cînd Wilhelm Tell i-a dovedit pîrcălabului Gessler că este cel mai bun şi cel mai curajos arcaş al întregului ţinut. Sigur pe braţul şi pe ochii săi de vultur, va accepta oare tatăl provocarea stăpînului său? Va ţinti oare mărul aşezat pe capul fiului? Frămîntat de îndoieli, cu privirea îndreptată spre chipul nevinovat al băiatului, Wilhelm Tell scoate săgeata din tolbă, îşi încordează arcul, ţinteşte mărul şi trage. Acesta a fost primul pas către eliberarea Elveţiei de sub jugul habsburgic.

Wilhelm Tell de Friedrich Schiller
Traducerea şi adaptarea radiofonică: Veronica Porumbacu.
Din distribuţie fac parte: George Calboreanu (Wilhelm Tell), Clody Bertola (Hedwig), Silvia Chicoş (Walter), Ştefan Ciubotăraşu (Stauffacher).
Înregistrare Radio România din anul 1953.
Povestea lui Wilhelm Tell este redată în culori de cele 15 acuarele originale semnate de Anca Boeriu.

Ascultaţi un fragment audio aici.

Actul al treilea
(... )

Friesshardt: În numele-mpăratului, opreşte!
Wilhelm Tell: (apucă suliţa cu mâna) Ce vrei? Şi pentru ce m-opreşti din drum?
Friesshardt: Păi ai călcat porunca; vii cu noi!
Leuthold: Nu te-ai plecat în faţa pălăriei.
Tell: Lasă-mă, frate.
Friesshardt: Ba la închisoare!
Walther: Cum, tata la-nchisoare? Ajutor!

(Strigând înspre scenă.)

Săriţi, săriţi, voi, oameni buni! Săriţi,
L-au prins şi acum îl duc de-aici cu sila.

(Preotul Rösselmann şi paracliserul Petermann vin repede împreună cu alţi trei inşi.)

Paracliserul: Ce e?
Rösselmann: De ce te-atingi de omul ăsta?
Friesshardt: E-un trădător, duşmanu-mpărăţiei.
Tell: (îl apucă cu violenţă) Eu, trădător?
Rösselmann: Prietene, te-nşeli!
E Tell, un om cinstit, bun cetăţean.
Walther: (îl zăreşte pe Walther Fürst şi-i sare înainte) Sări, tată-mare, vor să-l ia pe tata!
Friesshardt: Hai la-nchisoare.
Walther Fürst: (alergând spre el) Staţi, dau chezăşie!
Melchthal şi Stauffacher: (vin şi ei către Tell) Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a-ntâmplat?
Friesshardt: Nu recunoaşte şi dispreţuieşte
Puterea pârcălabului.
Stauffacher: Cum, Tell
Să fi făcut una ca asta?
Melchthal: Minţi!
Leuthold: N-a-ngenuncheat în faţa pălăriei.
Walther Fürst: De asta să-l închizi? Prietene,
Primeşte-mi chezăşia şi dă-i drumul.
Friesshardt:De vrei să fii chezaş, fii pentru tine!
Iar noi ne facem datoria. Haidem!
Melchthal: (către ţăranii adunaţi) E strigător la cer! Şi-orni-l ia
Neruşinaţii, de sub ochii noştri?
Paracliserul: Suntem mai tari şi n-o s-o-ngăduim!
Suntem mai mulţi şi mergem cot la cot.

(Se aud cornuri de vânătoare.)

Rudolf: Loc, trece pârcălabul!
Gessler: Risipiţi-i!
De ce se-adună lumea? Cine strigă
Dup-ajutor?

(Toţi tac.)

Ei, cine?

(Către Friesshardt.)

Vino-ncoace! Cine eşti tu? Şi ce-i cu omul ăsta?

(Dă şoimul unui slujitor.)

Friesshardt: Stăpâne, sunt supusa voastră slugă
Şi fac de strajă-n faţa pălăriei.
L-am prins pe omul ăsta, când trecea
Prin faţa ei, fără să i se-nchine.
Vreau să-l închid aşa cum vi-e porunca,
Şi gloata vrea cu sila să mi-l smulgă.

Gessler: (după o pauză) Atât dispreţ ai, Tell, pentru-mpărat
Şi pentru cel ce stăpâneşte-n locu-i,
Că nu cinsteşti o pălărie care
Mi-arată cine e sau nu supus?
Tu singur te-ai trădat: ştiu ce gândeşti.

Tell: Mă iartă. N-am făcut-o din dispreţ,
Ci doar fiindcă n-am băgat de seamă.
De-aş fi mai socotit, n-aş mai fi Tell.
Îţi cer iertare, nu se mai întâmplă!
Gessler: (după oarecare tăcere) Eşti meşter mare, Tell, la tras cu arcul.
Se zice că-i întreci pe toţi arcaşii.
Walther: E-adevărat. Tătuca nimereşte
Şi-un măr în pom de la o sut' de paşi.
Gessler: Băiatul e al tău?
Tell: Da, precum vezi.
Gessler: Mai ai şi alţi copii?
Tell: Încă-un băiat.
Gessler: Pe care îl iubeşti mai mult din doi?
Tell: Mi-s dragi deopotrivă amândoi.
Gessler: Hai, Tell! Fiindcă nimereşti şi-un măr
În pom, arată-ţi iscusinţa
În faţa mea. Ia arcul - văd că-l ai
La îndemână - şi doboară-acum
Un măr ce-l pui băiatului pe creştet.
Dar ţin să-ţi spun, ocheşte bine, Tell;
Nu-l nimereşti din prima dată? Unde
Îşi stau picioarele-ţi va sta şi capul.

(Toţi dau semne de groază.)

Tell: Dar ce sălbăticie vreţi să fac?
Vreţi să ţintesc spre el, copilul meu?
Nu, nici nu v-aţi putea gândi la asta!
Ferit-a sfântul! Că doar nu se poate
Să ceri una ca asta unui tată!
Gessler: Ai să ocheşti un măr pe creştetul
Copilului. Aşa vreau eu.
Tell: Dar cum?
Eu să-mi îndrept săgeata înspre capul
Băiatului? Ba mai curând să mor!
Gessler: Ori faci cum spun, ori mori cu el odată.
Tell: Eu să-mi ucid cu mâna mea copilul?
N-aveţi copii, se vede, şi de-aceea
Nu ştiţi ce simte-o inimă de tată.
Gessler: De când eşti, Tell, aşa de chibzuit?
Mi se spunea c-ai fi un visător,
Şi că eşti altfel decât toată lumea.
Îţi plac primejdiile, de aceea tocmai
Ţi-am şi ales ceva mai pe măsură.
Alt om ar cumpăni - dar tu-nchizi ochii,
Pui mâna inimos şi treci la faptă.
Bertha: Seniore, nu glumi cu bieţii oameni.
Ce palizi sunt! Cum tremură! Căci ştiu
Că nu prea eşti deprins să şăguieşti.
Gessler: Crezi că-i o glumă?

(Ia un măr de pe o ramură care atârnă deasupra lui.)

Iată mărul. Loc!
Băiatul să se tragă înapoi
Cât trebuie! Îi dau optzeci de paşi!
Nici mai puţin şi nici mai mult. Spunea
nimereşte-un om de la o sută.
Arcaşule, acum să nu greşeşti!
Rudolf: Nu-i glumă, Doamne! În genunchi, copile,
Şi roagă-te de el să-ţi lase viaţa.
Bertha: (către pârcălab) Destul, seniore! Crud e să te joci
Cu spaima unui tată! Şi chiar dacă
Prin mica-i vină şi-a primejduit
Viaţa, jur pe cel atotputernic,
A şi simţit de zece ori ce-i moartea.
Lasă-lplece-acum nevătămat.
ştie-acum: copiii şi nepoţii
Lui Tell şi-or aminti de ceasul ăsta.
Gessler: Faceţi-i loc! Hai, ce mai şovăieşti?
Eşti vinovat şi eu te pot ucide.
Dar sunt mărinimos. De-aceea, soarta
Ţi-o pun în mâna ta cea iscusită.
Când te-am făcut stăpânul soartei tale,
Tu nu poţi să te plângi că-s nemilos.
Te lauzi c-ai ochi buni. Ei, foarte bine!
Arată-ne ce poţi, arcaşe;
Aleasă-i ţinta şi răsplata-i mare!
În ţinte-obişnuite nimeresc
Şi alţii; însă meşter e acela
Ce-şi dovedeşte-oriunde meşteşugul,
Fără să-i tremure vreodată mâna.
Walther Fürst: (se aruncă în genunchi în faţa pârcălabului) Ne închinăm azi înălţimii voastre;
Nu vă gândiţi ce-i drept; fie-vă milă!
Dau jumătate din averea mea,
Dar cer cruţare pentru bietul tată!
Walther Tell: Bunicule, 'i-om rău, nu-ngenunchea.
Unde să stau? Arată-mi. Nu mi-e teamă.
Doboară tata pasărea din zbor,
N-o să lovească tocmai el băiatul!
Stauffacher: Nici nevinovăţia-i nu vă mişcă?
Rösselmann: Gândiţi-vă, e-un Dumnezeu în cer
Şi-o să daţi seama pentru tot ce faceţi.
Gessler: (arată spre băiat) Legaţi-mi-l de teiul cela.
Walther Tell: Cum?
Nu vreau să fiu legat de fel. Să ştiţi,
Ca mielul am să stau, fără să suflu.
Dar nelegat, nu rabd să fiu legat,
Şi-o să mă zbat pân-o să rup frânghia!
Rudolf Harras: Să-ţi lege numai ochii-atunci, copile!
Walther Tell: Ochii? De ce? Voi credeţi că mi-i frică
De mâna tatei, de săgeata lui?
Am s-o aştept făr-a clipi măcar.
Hai, tată, arată-le ce-i un arcaş.
El nu ştie şi vrea pieirea noastră.
Tu fă-i în ciudă şi ocheşte bine!

(Se aşază lângă tei şi i se pune mărul pe cap.)

Melchthal: (către ceilalţi ţărani)
Nelegiuirea să se-ntâmple-aici
Sub ochii noştri? Dar la ce-am jurat?
Stauffacher: Zadarnic. N-avem arme. Vezi ce codru
De lănci e-n jurul nostru!
Melchthal: Dac-atunci
Am fi pornit la fapte! Ierte-i Domnul
Pe cei ce ne-au silit să zăbovim!
Gessler: (lui Tell) Hai! Arcul nu se poartă în zadar.
Primejdioasă-i arma ucigaşă:
Săgeata ei se-ntoarce spre arcaş.
Vezi, dreptul mândru ce şi-l ia ţăranul
Jigneşte pe înaltul domn al ţării.
Căci arme pot purta numai stăpânii.
Vă place arcul şi săgeata? Bine,
Dar ţinta numai eu am să v-o dau.
Tell: (încordează arbaleta şi potriveşte săgeata) Loc, faceţi loc.
Stauffacher: Nu, Tell! Ia seama, şovăi
Şi-ţi tremură şi mâna şi genunchii.
Tell: (lasă jos arbaleta) Îmi joacă-n faţa ochilor.
Femeile: Vai, Doamne!
Tell: (către pârcălab) Nu-mi cereţi asta. Iată pieptul meu!

(Îşi descheie haina.)

Puneţi să mă doboare călăreţii!

Gessler: Nu vreau să-ţi iau viaţa; vreau să tragi.
Doar poţi orice, nu şovăi niciodată;
Tu mânuieşti şi vâsla, ca şi arcul!
Înfrunţi furtuna ca să scapi pe-un altul.
Izbăvitor eşti? Izbăveşte-ţi fiul!

(În sufletul lui Tell se dă o luptă îngrozitoare. Îşi frânge mâinile, îşi roteşte ochii ba spre pârcălab, ba spre cer. Deodată bagă mâna-n tolbă, scoate o a doua săgeată şi şi-o pune în chimir. Pârcălabul îi urmăreşte toate mişcările.)

Walther Tell: (sub tei) Hai, tată! Nu mi-e frică.
Tell: (face o sforţare, ridică arbaleta ca să ochescă) Trebuie!
Stauffacher: (strigă) Mărul a căzut!

(În timp ce toţi se întorseseră spre cealaltă parte a scenei, iar Bertha se aruncase înspre Rudenz şi pârcălab, Tell a slobozit săgeata.)

Rösselmann: Băiatu-i teafăr!
Multe voci: A lovit chiar mărul.

(Walther Fürst se clatină, gata să cadă. Bertha îl sprijină.)

Gessler: (uimit) A tras? A tras? Cum, chiar a tras? Nebunul...
Bertha: Unchiaşule, e viu, vino-ţi în fire!
Walther Tell: (vine dintr-o săritură, cu mărul în mână) Ia uite mărul, eu ştiam prea bine
Că tu n-ai să loveşti pe fiul tău.

Citiţi un interviu cu Anca Boeriu, ilustratoarea celor trei volume aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer