Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Acuarela este tehnica cea mai vie, trăieşte cel mai mult pe hîrtie


Daria Ghiu, un interviu cu Anca Boeriu

27.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anca Boeriu este lector universitar doctor la Universitatea de Arte Bucureşti, secţia grafică a Facultăţii de Arte Plastice. Artista a acceptat invitaţia Editurii Casa Radio de a ilustra noua serie a Colecţiei Radio-Prichindel: Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Wilhelm Tell de Friedrich Schiller şi Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas. Fiecare carte din colecţie înseamnă deopotrivă text scris, text interpretat de mari actori şi pictură originală. Aceeaşi poveste sub trei forme diferite: teatru radiofonic pentru copii, înregistrări Radio România, din Fonoteca de Aur, textul oferit copiilor spre lectură, şi ilustraţiile semnate Anca Boeriu. Despre experienţa ilustraţiei de carte pentru copii, cele mai noi tendinţe şi tehnici am stat de vorbă cu artista.

Daria Ghiu: Ce loc ocupă ilustraţia de carte în cadrul cursurilor de grafică la Universitatea de Arte Bucureşti?
Anca Boeriu: Din fericire, încă mai avem un curs, la anul doi şi la anul trei, care se ocupă strict de ilustraţia de carte. Nu ştiu, din păcate, ce trimitere are în real, adică dacă îi ajută cu adevărat pe studenţi, cîte cărţi vor reuşi ei să ilustreze după ce termină facultatea. Ce vor face cu ceea ce vor învăţa? Dar cursuri avem. E complicat, deoarece nu se realizează cărţi ilustrate, doar în zona cărţilor de copii, dar şi acolo foarte puţin. În rest, după cum ştim, sîntem în criză de cîţiva ani. Noi, ilustratorii de carte, înaintea tuturor.

D.G.: Odată cu ilustrarea volumelor din noua serie a Colecţiei Radio-Prichindel, a Editurii Casa Radio, v-aţi schimbat radical stilul, aţi revenit în lumea copilăriei. Cum percepeţi această experienţă?
A.B.: Interesantă şi amuzantă, în acelaşi timp. Era momentul meu de linişte, după tot felul de cursuri, idei, proiecte de filme de animaţie alături de studenţi. Era momentul de linişte cînd mă aşezam şi încercam să văd o imagine - nu ştiu dacă prin ochii unui copil, dar cu siguranţă prin ochii unui adolescent.

D.G.: Aţi apelat la culori de apă. Este aceasta o invitaţie la pictură dedicată copiilor? Fiecare copil are cutia, trusa lui cu acuarele. De ce tocmai acuarele?
A.B.: Pentru că mi se pare tehnica cea mai vie, trăieşte cel mai mult pe hîrtie. E adevărat, fiecare copil încearcă să se joace cu culoarea, ei chiar pictează cu acuarele, deşi noi, adulţii, nu înţelegem lucrul acesta. Dar ideea conform căreia acuarela ar fi cea mai uşoară, este falsă. Este, din contră, cea mai complicată tehnică de lucru. Şi cea mai vie.

D.G.: De ce este cea mai complicată tehnică de lucru?
A.B.: Stilul de lucru al acuarelei, deşi pare doar o tuşă pusă la prima mînă, este mult mai complicat, nu poţi reveni, greşelile nu mai pot fi şterse, nu este ca la ulei. La ulei, poţi interveni. Dacă ai pus un albastru, apoi ai declarat că nu îţi place, poţi oricînd să-l acoperi şi să vii cu, să zicem, oranj peste el. La acuarelă, în schimb, trebuie să ştii foarte clar paşii, pentru că se lucrează de la deschis spre închis. Greşelile te costă o altă lucrare, o altă încercare.

D.G.: Eşti nevoit dacă greşeşti, să o iei de la capăt.
A.B.: Da, o iei de la capăt, exact.

D.G.: Există o tradiţie a ilustraţiei de carte cu acuarele?
A.B.: Firesc că ilustraţia de carte în principiu nu se face în ulei. Culorile de apă se folosesc în ilustraţia colorată. Şi foarte mult tuşurile.

D.G.: Există mode în ilustraţia de copertă de carte şi culori care domină un an editorial. Se întîmplă acest fenomen şi în ilustraţia de carte de copii?
A.B.: Este o modă care există chiar în acest moment atît în Europa, cît şi în România, cea a ilustraţiei făcute pentru copii în stilul de lucru al copiilor. Artistul adult încearcă să lucreze ilustraţia de copil imitînd cumva desenul copilului şi modul său de a desena şi colora. Cam aşa se fac în acest moment cărţile pentru copii. Lucrate pentru ei şi în stilul lor. Ilustraţiile mele nu sunt, în schimb, aşa.

D.G.: Cum aţi putea defini ilustraţiile dumneavoastră?
A.B.: Eu le-am numit micile mele acuarele. Fiecare în parte este o mică lucrare, o mică acuarelă-ilustraţie.

D.G.: Această Colecţie Radio-Prichindel oferă mai multe tipuri de lectură: pe de-o parte lectura audio, prin piesa de teatru radiofonic ce se regăseşte pe CD, lectura clasică, a textului, precum şi cea vizuală. Ce aduce lectura vizuală în plus celei clasice?
A.B.: Îl ajută pe copil să vizualizeze povestea respectivă - exact acesta este şi rolul ilustraţiei. Veţi vedea că am încercat să surprind scenele importante ale acţiunii din Amintiri din copilărie, Wilhelm Tell sau Cei trei muşchetari.

D.G.: La ce proiecte lucraţi în prezent?
A.B.: Probabil că din cauza acestor ilustraţii pe care le-am făcut pentru Colecţia Radio-Prichindel a Editurii Casa Radio, am un proiect care se numeşte Îngerul păzitor / The Guardian Angel. Şi acestea sînt, de asemenea, nişte lucrări de mici dimensiuni şi... acuarele. Colegii mei ştiu că mica dimensiune a lucrărilor mele era mereu un metru pe un metru. Acum sînt lucrări mici...

D.G.: ... Să fie influenţa ilustraţiei de carte pentru Radio-Prichindel?
A.B.: Sînt o serie de lucrări fără un scop anume, fără intenţia neapărat de a le expune. Pur şi simplu. Vedem noi apoi ce facem cu ele. Dar influenţa Radio-Prichindel se simte, da.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer