Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dubăiţă


Augustin Ioan

01.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Delia Oprea, bună prietenă şi membru fondator al LiterNet-ului, face naveta destul de des pe relaţia Dubai, din motive profesionale. Din motive personale, dânsa numeşte locul, cu afecţiune, "Dubăiţă". Poveştile dumisale despre cum cresc din nisip şi din apă proiecte utopice, grandioase, bizare chiar, într-un interval de timp incredibil de scurt, trebuie să vi le relateze chiar dânsa. Am avut şansa unei porţii noi din ele, dimpreună cu un minunat gulaş ardelenesc. Chiar de-a doua zi, drumul spre Dakar a presupus lectura ziarelor occidentale şi ştirile despre dezastrul financiar. "Dubăiţă" e-n colaps.

Nu ne grăbim cu interpretările, bazate doar pe ştiri, oricât de serioase, mai cu seamă că nu cunosc locul la prima mână, cum mi-aş dori, dar ştiu majoritatea proiectelor urbanistice (dacă le putem numi aşa) şi, mai cu seamă, acele grands projects arhitecturale - de semnătură, cum altfel? Cu toatele ne promiteau realizarea, în timpul vieţii noastre, a unui paradis complet artificial, în întregime nesustenabil, bazat doar pe opulenţă şi stranietate.

Desigur, modelul era exportabil. Puţini îşi mai amintesc, poate, de faptul că, în 1999, un grup de investiţii denumit America's Partners, a venit în România spre a implanta un model oarecum similar. Nu că la vremea respectivă Bucureştii nu erau destul de bizari deja. Dar nu suficient. Grupul dorea să dezvolte tot terenul din spatele Casei Republicii/Poporului/Palatul Parlamentului, cel pe care va fi construit (?) catedrala patriarhală, un Dracula Theme Park. Ilustrarea de temă, cea pe care cu oroare au privit-o membrii comisiei de urbanism a primăriei capitalei, era făcută de un arhitect faimos al hi-tech-ului britanic. Asta nu este, în sine, o garanţie pentru nimic. Dacă-i vorba, Zaha Hadid însăşi, parte a miracolului din Dubăiţă, precum şi Helmuth Jahn ne-au arătat cu anticipaţie Bucureştii lăsaţi pradă nu arhitecţilor locali şi "rechinilor imobiliari" locali, ci arhitecţilor mari şi "balenelor ucigaşe internaţionale", dacă e să păstrăm scara lucrurilor şi în limba de lemn cu care normatorii noii corectitudini politice anti-capitaliste ne probozesc.

Bun. Deci, au venit, au prezentat, au plecat. Ideea era bizară, dar nu mi s-a părut a fi cu adevărat investigată nici ca propunere de business, nici ca impact real asupra oraşului. Lasă că nici nu s-ar fi putut bate palma la nivelul autorităţilor locale. Mai ţineţi minte cine era primar în 1999? Ţărănistul democrat-creştin Viorel Lis, care, în funcţie, descoperise virtuţile creştine, ne vorbea de amplasare catedralei (da, a aceleia!) pe deal, "ca să", citez, "fie mai aproape de Dumnezeu" şi se căsătorea religios cu concubina sa. Adică, înţelegeţi climatul: bref, era cam ca acum...

Or, cine erau aceşti parteneri ai Americii care veneau să ne procopsească pe noi? Păi, o parte din bani erau ai lui Michael Jackson, Dumnezeu să îl ierte. O altă parte - a unor triburi americane, care îi făcuseră din jocuri de noroc permise prin rezervaţiile dumnealor. În fine, o altă parte era constituită din banii de prisos ai cutăror şeici din EAU. Cu alte cuvinte, gustul pentru proiecte megalomanice şi suprafireşti nu a apărut de azi-de ieri prin Dubăiţă şi, mă tem, nu se va opri aici.

Tentaţia de a rupe cercul strâmt al condiţionărilor oraşului, spre a-l schimba în decoruri de basm, de utopie sau de coşmar, nu va înceta niciodată. Deşertul, probabil, o amplifică exponenţial. Gustul banilor, ca şi cel al sângelui, pare irezistibil. Ca şi în China sau Asia de sud-est, modelul americano-european este asumat la scări şi în circumstanţe care primului îi sunt cu totul străine. Părea că oraşele-stat, de felul Dubai sau Singapore, sunt, încă, sau, mai degrabă, încă o dată, modele de sustenabilitate, care pot merge pe fast-forward către un viitor care este ca şi al nostru, doar că în tuşe mult mai groase. Arhitecţii sunt mulţumiţi când au clienţi de felul şeicilor, ai celor de la America's Partners şi ai altora, din aceeaşi făină. Gustul de megalomanie se dezlănţuie, auto-cenzura, impusă de apartenenţa la un mediu cultural elevat şi, deci, ponderat, dispare deodată cu spiritul critic. Nici marile corporaţii occidentale nu fac altceva pe-acolo, dacă-i vorba, deîndată ce se îndepărtează de focar. E suficient să le priviţi sediile asiatice.

Nu vreau să închid cu vreo morală. Morala e pelicanul sau babiţa. Rimează cu Dubăiţă...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer