Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Povestea unei insomnii sau cum s-a îmbolnăvit Harun


Ioana Bâldea Constantinescu

01.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Realitatea este că... azi nu am o poveste. Ştiu de ce. Nu am mai citit, revizitat, răsfoit, nu m-am mai gândit cu toată mintea la o carte de vreo... două săptămâni, să fie. Acum două zile am încercat o scurtă relaţie cu Anais Nïn, dar se pare că mă blochez, constant, la aceeaşi pagină.

Am o revistă lucioasă, nouă. Aceeaşi pe care o cumpăr de zece ani. Am trecut cu ea prin vârste. Perioade bune şi perioade rele. De toate. Cred că ăsta e ultimul număr pe care-l împărţim. Sunt frumoase poveştile de-acolo, dar parcă prea date cu mult fard. Am avut senzaţia că niciuna nu-mi vorbeşte mie, sau şi mie. Porii cuvintelor sunt astupaţi de fond de ten şi mirosul oricărei realităţi recognoscibile camuflat de o cantitate excesivă de parfum. Poate că zece ani sunt suficienţi.

Presupun că se întâmplă. Şi melomanul îşi mai astupă urechile, din când în când, aşa cum şi amatorul de teatru mai chiuleşte de la premieră, că poate îl cheamă viaţa lui, lumea lui din culise, scenariul scris numai pentru el.

Ne privim, poveştile şi cu mine. Într-un fel complet lipsit de metaforă. Undeva, pe un raft central al bibliotecii mele, se lăţeşte un volum gros cu un profil de scriitor pe copertă. Ochiul lui stâng, încercănat de nopţi nedormite şi exces de vise diurne chiar pe cotor, îl fixează pe al meu, când mă cuibăresc pe canapea, în întunericul de dinainte de lumina firavă de mâine, de azi... Mâine-azi e ziua mea favorită din săptămână. Harun, Harun al Raşid, califul abassid călător prin 1001 de nopţi, poeme de Yeats şi mări postmoderne tace mâlc, cu degetele încărcate de safire cuibărite în brocartul moale şi ruginiu al unei perne cu ciucuri răsfrânţi printre şiraguri deşirate de mărgean...

Poate că şi cititorii se blochează, aşa, ca scriitorii. Poate că noi, mai banali, mai tereştri, mai puţin creativi, uităm mai repede cum bate califul tactul unei muzici imaginare, cu vârful ghiduş al unei migdale, pe o tipsie argintată. Ne obişnuim cu liniştea. Îl îmbolnăvim pe Harun de irelevanţă, îi aruncăm inelele strălucitoare într-un coş de plastic, îi surghiunim lenevelile din livezile cu portocali într-un cărucior de supermarket, dezvelim trupul frumoasei Şirin din ţesătura fină care-l dăruia ochiului şi nu prea şi-l îmbrăcăm în uniforma strâmtă şi decoltată a vedetei de pictorial.

Mi-e foarte dor de el. De el şi de vizirul Jafar. De Abu Hasan. De covorul fermecat în care se întâlnesc pene din aripile lui Hermes şi condimentele Indiilor peste care sandalele lui n-au plutit niciodată. De Sinbad şi monstrul lui, care avea ceva din chitul în burta căruia sălăşluia, biblic şi contemporan, Iona. De Cassim cel lacom, hăcuit de hangerele celor patruzeci de hoţi. De sultanul Samarkandului, cel care nu se încredea în femei şi-şi ucidea, ca Barbă Albastră, soaţă după soaţă, până când Şah Riar i-a dăruit-o pe Dinarsada, sora mezină a iubitei lui Şeherezade, să-l vrăjească, şi pe el, cu poveşti.

Dar aici nu sunt decât eu. Şi nu e încă zi. Afară, pe geam, se vede un perete scorojit de bloc. Slăbit, Harun întinde mâna după o portocală, adusă, poate, de nobili veneţieni din îndepărtata lume de peste mări şi ţări, fără să ştie că la televizor sunt ştiri şi că acolo sunt şi eu, în prezentul cu sonor dat la minimum. Cealaltă mână caută ceva în întuneric, până când buricele degetelor se tăvălesc scurt în praf cenuşiu de kohl fin. Cu el va picta, în câteva clipe, pleoapele dansatoarele cu gene grele de mătase neagră, dar asta numai dacă...

Mă ridic. Călătoresc în bucătărie şi înapoi, pe pervazul ferestrei, locul de unde mă uit eu pe geam, de ani de zile, la lumea care-mi pare când mare, când mică... Peste blocuri. Peste linii de tren Dincolo de avioane. Până în lumea unde Prinţul Ahmed tocmai a cules din pom mărul vrăjit care nu, nu ucide nicio palidă prinţesă occidentală, ci vindecă de boală orice trup din care a muşcat boala, imediat ce victima a inhalat parfumul imposibil de întemniţat într-o sticluţă al fructului.

O poveste am. Dar nu e a mea. E veche. Nu miroase a portocală. E o poveste reală, a unui autor nepublicat. Am găsit-o, acum nişte ani, pe mail. Vorbea despre o călătorie infernală cu tramvaiul, într-un oraş real care-l împroaşcă neîncetat cu duhori, umori şi urâciuni. Dezolantă. Dureroasă. Ivită dintr-o mare de deziluzie pe care nici Sinbad n-ar fi putut-o ţine în frâu. M-a durut povestea. Aşa cum nu te doare niciodată literatura necunoscuţilor. Nu eram unicul destinatar. Nu pot să vă spun cum se termină. Cum spuneam, nu e a mea şi mă tem că povestitorului nu i-ar plăcea să locuiască în cuvintele mele. Am o imagine de-acolo, însă, o imagine care stă cu mine. În mizeria care creşte din cuvinte şi abrutizări, mâneca unei fete de vreo şaisprezece ani, împinsă de gloata care are ceva de puhoi pregătit să lapideze, şterge toată mizeria, scursura, abjecţia care se lăfăie pe geamul tramvaiului. Mi-a rămas. A rămas cu mine. Am fost şi eu, la vremea aceea, printre cei care au pledat pentru un final frumos, pentru fata care aleargă acasă şi plânge, poate, dar plânge între două braţe care o iubesc şi o curăţă de oraşul care scuipă venin. N-a mers. Poate că doar în filme oamenii îşi vindecă poveştile de o lume urâtă în iubirile şi mâinile întinse ale celor din jur. În filme şi pe tărâmul cu mere fermecate al lui Ahmed.

Din câte ştiu, povestea aceea nu s-a curăţat de disperare decât atunci când povestitorul (cel real şi nepublicat) a hotărât să scrie o pagină nouă. Noi, cei care am călătorit, virtual, cu acelaşi tramvai, n-am avut nicio putere. Mâinile au rămas întinse. Povestea s-a uitat. Ne-am bucurat că se umple altă filă şi că tramvaiul a dispărut.

Mă gândesc la mâneca murdară a fetei cât se crapă de ziuă. E sâmbătă. E sămbătă dimineaţa. Toropit, Harun lâncezeşte, aproape fără vlagă, într-un vis al lui Stephen Dedalus... Curtea lui, odinioară gătită în straie de cântec înfăşurat în talgere, e amuţită de traficul matinal.

Închid televizorul şi aştept o zi nouă. Mă pierd puţin în sunetele dimineţii, toate cunoscute. Aştept şi eu o pagină nouă. Albă, poate. Şi, în aşteptarea ei, deschid aceleaşi adrese de mail, site-uri, link-uri în care-mi petrec ziua, cât geme califul aproape răpus de conspiraţia tehnologiei care jefuieşte de farmece şi miresme cetatea Bagdadului. Mă tem să nu se piardă în nopţile lui Italo Calvino şi să moară ucis de Harun însuşi. De alt Harun. Unul care-l visează pe celălalt.

Plec. Supermarket-uri şi plasmele de la metrou. Ştiri şi sunetul telefonului, pe post de talgere contemporane. Nimeni nu ştie că Harun boleşte. Şi i-aş spune, i-aş spune că în biblioteca mea stă o portocală adusă de un nobil veneţian din grădinile îndepărtate ale altei cetăţi. I-aş spune că miroase încă mai frumos ca mărul vindecător, dar cine m-ar crede? Aşa că-l las să aştepte şi mă pierd printre oameni fără zâmbet. Metroul uruie crâncen. Nimeni nu vede că am o mânecă murdară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer