Algarve - regina Portugaliei

În 1969, portughezii şi-au dorit să facă în Portimao o plajă despre care să se vorbească peste mări şi ţări. Aşa că au adus un milion de tone de nisip şi le-au presărat de-a lungul a patru kilometri, împingând, practic, oceanul, căruia i-au răpit astfel câteva zeci de stânci ce au rămas izolate pe plajă. Praia da Rocha - plaja stâncilor. Cobor pe o interminabilă scară de lemn până pe nisipul care se pregăteşte de atingerile de catifea ale soarelui ce se pregăteşte să apună. Cu spatele la Apollo, îmi fotografiez cea mai lungă umbră pe care am avut-o vreodată. Lumina este incredibilă. Portocaliul are esenţă de aur topit. Stâncile ce se iţesc din nisipul fin par nişte uriaşi colţuroşi şi blajini, străjeri pentru pescăruşii care-şi caută odihna pe unghiurile lor. Ai căutat vreodată definiţia cuvântului "romantism"? În caz că n-ai aflat-o încă, o găseşti pe Praia da Rocha, când apune soarele.

Există însă şi alte variante. De pildă, Lagos şi Praia da Luz. Lagos e cel mai mare oraş din vestul regiunii şi el poartă în atmosferă o istorie ce datează de pe vremea fenicienilor şi, mai recent (secolul V), din cea a exploratorului Henric Navigatorul, care stabilise Lagosul ca punct de plecare în expediţiile sale. Iar dacă Lagosul e o mică bijuterie turistică (ce include printre altele o piaţetă în care, între 1444 şi 1756, a funcţionat cel mai mare târg de sclavi din Europa) despre faleza oraşului se poate spune că ocroteşte câteva plaje perfecte. Una dintre ele, Praia de Dona Ana, pare o pictură realizată de un fotograf modern care şi-a abandonat obiectivul în favoarea penelului. Grupuri de stânci ce răsar din apă, peşteri, coloane naturale printre care se plimbă leneşe iahturi sau caiace rapide ce transportă turişti hămesiţi să se bucure de invenţiile naturii. Pentru cei care-şi doresc să se aventureze ceva mai mult există Ponta de Piedade, o formaţiune de roci roşcate, în mijlocul oceanului, expuse de secole eroziunii cauzate de apă şi vânt şi transformate într-o fascinantă locaţie de încântare a sufletului. Poţi ajunge la Ponta de Piedade cu o barcă de viteză sau cu ajutorul pescarilor locali.

Am stat în Praia da Luz, o staţiune liniştită şi cochetă, plină de vile cocoţate pe dealul ce păzeşte cu stoicism oceanul. Praia da Luz poate fi punctul de plecare perfect către o plimbare de o zi către cel mai sud-vestic punct al Europei: Sagres şi al lui minunat far.

E aproape obligatoriu ca, dacă te afli în sudul regiunii Algarve, să faci un drum pe coastă, către Sagres şi Cabo de Sao Vicente. Este cel mai sud-estic punct al Portugaliei, locul de unde oceanul şi se deschide cu mărinimie, făcându-te să visezi către "titanice" drumuri transatlantice. Locul de unde Europa îşi ia rămas bun cu eleganţă şi măreţie. Cabo de Sao Vicente îşi are naşterea undeva pe la 1415, când prinţul Henric Navigatorul a întemeiat Şcoala de Navigaţie din Sagres, lăcaş de învăţământ în care a adunat cei mai potenţi astronomi, cartografi şi creatori de nave din Europa. Aici, de pildă, s-a inventat caravela, celebra ambarcaţiune revoluţionară cu care navigatori de renume, precum Cristofor Columb, au spintecat oceanele în căutarea de noi ţinuturi.

Pe stâncile de la Cabo de Sao Vicente găseşti Fortaleza de Sagres, un fort construit în 1793, blindat în ziduri masive. Nu departe de el, tronează un far care are a doua cea mai puternică lampă din Europa (în fapt, sunt două lămpi de către 1000 de W fiecare, ce pot fi văzute de la o distanţă de 60 de kilometri de pe ocean). Clădirea farului a fost ea însăşi pe vremuri o fortăreaţă. Peisajele sunt năucitoare. Stâncile se înalţă vertical la zeci de metri deasupra unui ocean albastru şi rece, pictând panorame superbe. Romanii numeau pe vremuri acest loc Promontoriul Sacru. Ei îl considerau un loc magic în care apusul era mai spectaculos ca în oricare altă parte, crezând că soarele pur şi simplu se scufundă în ocean delimitând capătul lumii. Legenda spune că numele locului este legat de o poveste din secolul IV care îl are ca personaj principal pe călugărul martir St. Vincent, al cărui trup a fost adus şi îngropat aici, lângă mormânt construindu-se un templu care era vegheat permanent de corbi. Regele Afonso Henriques a exhumat trupul călugărului în 1173 şi l-a adus în Lisabona, acompaniat, de asemenea, de către corbi.

Portughezii sunt oameni calzi. Nu te loveşti de ei ca de stâncile nemţeşti, nu te privesc cu condescendenţa britanică şi nici nu te ameţesc cu ipocrizia franceză. Sunt un fel de spanioli moldovenizaţi, în fapt limba le sună la fel. Dacă asculţi portugheza în surdină, la început ai impresia că vorbeşte cineva într-o limbă slavă. Apoi, cavalcada de ş-uri şi j-uri rotunjite şi alunecate, se transformă într-un cântec ciudat şi curgător cu care te obişnuieşti rapid. Obrigado-n sus, obrigada-n jos... uite-aşa, din mulţumire-n mulţumire ajungi să-i cunoşti şi să-i apreciezi: oameni cu faţa către Ocean, care conduc molcom pe autostrăzi deloc aglomerate dar foarte bine puse la punct (şi care... costă), pe străzi liniştite, cu multe sensuri giratorii, ca în orice ţară vest-europeană care se respectă. Dacă până acum o vreme Portugalia se ruşina cu ideea că e cea mai săracă ţară a Uniunii Europene, vremurile alea au apus. Nu simţi sărăcie nici măcar atunci când vezi o casă dărăpănată. Fiindcă şi o casă dărăpănată portugheză (cum am văzut în Faro) ştie să-şi păstreze demnitatea.

Pentru gurmanzi, e de reţinut că în Portugalia se mănâncă bine. Bucătăria lusitană are un specific aparte, chemat din istorie, şi, ca orice ţară răsărită lângă o mare întindere de apă, îşi creionează meniurile pe preparate din peşte şi fructe de mare. În special în Algarve, unde restaurantele (marisqueiras) te îmbie de la intrare cu imaginea a tot felul de vietăţi marine care abia aşteaptă să fie puse, într-o formă sau alta, în farfurie. Nu e nevoie să mergi în localuri scumpe şi de fiţe pentru a mânca bine. O doradă, un lup de mare, un ton sau nişte delicioase sardine se găsesc la tot pasul, chiar şi în tavernele fără pretenţii dar foarte prietenoase pe care le întâlneşti la tot pasul. Poţi începe masa cu gustările tradiţionale - între care o brânză în coajă groasă, extrem de puturoasă dar cu un gust fantastic, eventual pate de sardine sau diverse cocktailuri de caracatiţă şi alte fructe de mare - apoi e musai să continui cu un peşte, oricare ar fi acesta. În Algarve există diverse metode tradiţionale de preparare a lui, sosurile alăturate creaturii marine făcând diferenţa. Porţiile sunt mari şi relativ ieftine. Poţi asorta un vin alb sau rose de calitate - de multe ori "vinul casei" e foarte bun. Ca aperitiv, e recomandabil un vin de Porto alb (soi rar în afara Portugaliei) iar la desert, în caz că te dai în vânt după dulcituri, un vinho de Porto clasic sau, pentru cei cu gusturi pretenţioase, un licoros de Madeira. Au şi portughezii "ţuica" lor: se numeşte aguardente şi e un fel de coniac, care uneori e din cireşe, alteori din smochine. Dacă e prea cald afară şi te trage aţa către bere, încearcă fără grijă o Sagres sau o Super Bock.

Am vizitat, pentru doar câteva ore, şi Lisabona, oraşul despre care legenda spune că ar fi fost fondat de Ulise, aflat în veşnicele sale peregrinări. Nu ştiu dacă e locul să scriu aici despre capitala Portugaliei, fiindcă nu am avut timp să-i simt cu adevărat parfumul. Am avut senzaţia că oraşul tramvaielor galbene şi al cocoşului de ceramică e un amestec de stiluri şi "simţiri". De la modernismul din zona portuară, ce te întâmpină cu Parco das Nacoes şi al său vizitat Oceanarium imediat după ce treci magnificul pod Vasco da Gama (17,2 km, cel mai lung pod din Europa), şi până la străzile înguste din istoricul cartier Alfama (pe care taximetriştii se strecoară ca nişte şopârle viclene), Lisabona îşi arată puterea de seducţie dar şi o oarecare plictiseală ale cărei origini nu le-am dibuit. În tot cazul, zona dealurilor ce străjuiesc râul Tejo, cu străzi în pantă şi tramvaie micuţe, mi s-a părut a fi definitorie pentru un oraş colorat, un fel de Barcelonă ce n-a avut norocul de a da peste un Gaudi care să-i injecteze geniu. Sigur, Lisabona trebuie văzută şi trăită intens în toate zonele ei - Baixa, Belem, Chiado, Bairro Alto - dar am rezervat pentru altă ocazie această plăcere. Totuşi, m-am străduit să aflu care e povestea cocoşului pe care îl întâlneşti ca suvenir la tot pasul (alături de tramvaiele galbene, acele americanos importate în secolul XIX din Statele Unite).