Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Petru Popescu, supleantul cu accent rusesc


Cristian Geambaşu, pe marginea unei cărţi de Petru Popescu

28.10.2009
Gazeta Sporturilor, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Petre Popescu
Supleantul
Editura Curtea Veche, 2009



Citiţi un fragment din această carte.

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Se vorbeşte despre ea aproape la fel de mult ca despre Shogun. Ştiţi, cartea pe care o dezbăteau coafezele şi deasupra căreia lăcrămau blondele vopsite de acestea. Dar Supleantul lui Petru Popescu îşi propune mai mult decît romanul lui James Clavell. Vrea să fie un tablou realist-romantic al anilor '70 din România comunistă. Un remember lucid, dar şi subiectiv al perioadei în care Ceauşescu prinsese cu adevărat gustul puterii. Romanul-frescă al unei lumi nu atît de dispărute pe cît cred cei foarte tineri. La pachet cu povestea de iubire dintre un tînăr scriitor curajos şi domniţa Puterii. Secvenţă nu chiar aşa de imposibilă pe cît ar fi părut la prima vedere.

Scris după modelul scenariilor hollywoodiene, lucru la îndemînă pentru un om care şi-a cîştigat traiul făcînd chiar asta în perioada petrecută în America, Supleantul este o carte alertă, uşor de citit, cu personaje arhetipale, construite în antiteză. Buni laolaltă cu răi, intelectuali printre semidocţi, sinceri alături de prefăcuţi. Brute amestecate printre inocenţi. Peste toate, istoria amoroasă dintre scriitorul celfărădeprihană, curajosul, nonconformistul, degrabă vărsătoriu de discurs disident şi Zoia, fata secretarului general. Iubirea ilicită se suprapune unui univers dominat de frică şi privaţiuni. Sau cel puţin asta ne lasă să credem Petru Popescu.

Iar aici încep greşelile de construcţie. Pentru a creşte în stil americănesc dramatismul cărţii, scriitorul desenează o Românie în care se făcea foamea şi frigul, o Românie în care kilogramul de carne şi trei grade Celsius în plus în calorifere puteau fi motiv de bucurie pentru cetăţenii care îl vedeau doar pe Ceauşescu la televizor. Or nu aşa arăta România anilor '70-'73 pe care o descrie Petru Popescu. În România aceea încă nu se suferea de foame şi de frig, iar programele televiziunii nu fuseseră confiscate de familia domnitoare şi-ale ei plenare.

Da, lipsea libertatea, mai ales libertatea de a călători, dar nu foarte mulţi dintre compatrioţi sufereau din cauza asta. Nu exista nici libertatea cuvîntului, dar cîţi tînjeau după ea? Pricepeţi? Tocmai aici era pericolul ca dictatura să prindă rădăcini, nepăsarea românilor. Faptul că se mulţumeau să-şi umple burta. Aşa-zisa rezistenţă prin participarea la actul cultural nu era decît o formă de a ascunde frica, un mod de neimplicare. Ştiu, fiindcă am trăit acei ani. Singurul act de curaj civic pe care ni-l permiteam era să ascultăm în surdină Europa Liberă. Prin suficienţă, Petru Popescu ratează ceva esenţial: să spună că Nicolae Ceauşescu a fost un monstru care a s-a hrănit din toleranţa şi indiferenţa noastră.

Astfel, rigoarea matematică a relatării unor evenimente încadrate precis temporal în intervalul amintit e brusc alterată cu date care zugrăveau România de coşmar a sfîrşitului deceniului 9. Exagerînd şi mistificînd răul unei epoci, romanul poate cîştiga în spectaculozitate, dar pierde tocmai prilejul perspectivei literare asupra terorii subtile în care plonjase o ţară frumoasă, dar încă adormită. Mi se va spune că reproşez lipsa de precizie unei ficţiuni. Unui roman care doar aparent este filmul unui anumit moment istoric. Nimic mai neadevărat, însuşi Petru Popescu susţine că "Supleantul este tocmai asta. Inclusiv personajele din carte, Luminiţa, Marcel, Stejar, Călin, prietenii săi, apoi Coman "Hindusul", securistul din spatele Zoiei Ceauşescu, sînt oameni şi destine care au existat şi există aievea. Şi atunci cum să nu te amuzi cînd, citind despre plimbările prin muzee ale tînărului şi freneticului scriitor împreună cu fata lui nea Nicu, afli dintr-o dată că Zoia era încălţată, nici mai mult, nici mai puţin, cu nişte tenişi Nike? Cu vreo 10 ani mai devreme ca firma cu pricina să ia fiinţă şi să iasă cu primele produse pe piaţă?!

Supleantul se citeşte uşor şi se uită la fel. În afara unui ritm al relatării dobîndit probabil exact în timpul călătoriei în America de Sud, cînd scriitorul luat la pachet în deplasare împreună cu alţi baroni ai presei comuniste avea obligaţia să cînte în reportaje mobilizatoare "realizărili" tovarăşului, Petru Popescu ne aduce o carte despre ce ar fi putut fi literatura română de sertar dacă sertarele ar fi ascuns geniu şi sinceritate. Fost simpatizant al lui Ion Iliescu la începutul anilor '90, fost tînăr intelectual năbădăios şi incomod în anii '70, dar cu atît mai necesar regimului care simţea nevoia să se legitimeze şi prin asemenea personaje, cuplat periculos cu "matematiciana" Zoia, apoi devenit cu adevărat indezirabil şi îndemnat / silit să părăsească ţara, Petru Popescu a revenit în România pentru a aplauda minerii mai întîi, apoi pentru a ne povesti cum s-a amorezat el de Zoia şi ce curaj i-a trebuit pentru asta din postura lui de supleant. Apropo, asta era o funcţie de micuţ nomenclaturist pe vremea aceea.

L-am văzut şi l-am auzit recent pe Petru Popescu la emisiunile lui Robert Turcescu şi Cătălin Ştefănescu. M-a şocat ceva. Accentul. La început am crezut că era influenţa anilor petrecuţi în State. Dar asta n-ar fi şocat pe nimeni. Numai că nu era accent american. Era altceva. Parcă ceva moldovenesc. Ba nu, ceva moale în rostirea cuvintelor, ceva care suna...hai, ce naiba!... ruseşte. Şi atunci am înţeles, vorbea ca Marina Voica, Petru Popescu vorbea cu accentul rusesc al cîntăreţei Marinei Voica. Pe urmă am făcut altă legătură. Desigur, fără intenţie. Folclorul spune că înainte să devină vedetă a muzicii uşoare româneşti, iar asta se întîmpla pe timpul comuniştilor, Maria Voica a fost o tînără spioană rusoaică paraşutată în România, lucru absolut neverificabil şi care nu are nici o legătură cu Petru Popescu. Păi, de unde pînă unde? Haida, de! Dar vă daţi seama ce subiect de roman ar fi ăsta?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer