07.12.2009
Alegi pierderea. Te joci cu timpul. El se joacă cu tine. Uitînd setată data pe alte vremuri, poţi trimite mesaje electronice din viitor. Alegi cîştigul.

Déjà-vu-urile nu mai erau o ciudăţenie a percepţiei temporale. Erau o stare de fapt. Salturile se aspreau în intensitate. Mă trezeam într-o dimineaţă în care mai fusesem. Timpii sincopaţi îmi derutau liniaritatea cursului. Fugeam de vremurile pe care le trăiam. În ce timp alegeam să o ard azi?

Încercînd să salvezi intuiţiile atemporale, te retragi în peşteri metaforice. Începeam planul pentru formarea comunităţii a cărei teamă principală nu mai este curgerea timpului. Alegeam controlul.

De fapt, n-ar fi fost mai sănătos să nu te fi luat nici pe tine şi nici pe timpii tăi atît de în serios? Încă o şuviţă de păr vopsită, un drum pentru o sticlă de apă, un plan pentru un viitor mai digerabil, o proiecţie, o amintire, o idealizare a trecutului, o acumulare de informaţii inutile, memorii şterse, vase spălate pînă la anulare, cutii deschise pînă la dizolvare, dopuri scoase, sticle sparte, capace reciclabile, minute pierdute, secunde cîştigate la ruleta rusească, încă o zi şi încă o noapte. Îţi permiţi să stai cu gîndul la inepţiile astea. Mai bine ai face ceva cu timpul. Care, apropo, nu e al tău, nu e al meu. Timpul nu e ultima ta jucărie uzată. Timpul nu mă refuză. Azi. Îmi scapă printre degete. Cedez. Aleg noncontrolul.

... e muzică în urechile mele, e ritm încolăcit, ritm încolţit, simetrie. Atât de aproape. Mă deschid. Zburd. E dimineaţă în Bucureşti. Mai am timp. Am atâta timp. Ritmul se adânceşte între veacuri. Eu mă învârt şi rup crusta; începuse să mă chircească. Rup metehnele vechi. Trei paşi pentru acea dezinhibare totală care aduce om lângă om şi munte lângă om, om lângă copac şi frunze lângă masa de scris a înţeleptului, om alături de Cuvânt şi vers la Creator. Se poate spune că valsez; mă simt pradă uşoară colţilor plăcerii; control. Anihilarea avea nevoie de mica permanenţă a paşilor egali, în sistemul celor 3 minute stabilite ca standard. Timpul mi-a zâmbit.
La un moment dat, ideologia personală zicea că totul trebuie ars cît mai repede pentru că perioada contribuţiei tale la mersul planetei e finit. Atunci fiecare secundă începuse să conteze. Fiecare respiraţie devenea rezultatul unui raţionament, al unei chimii, intuiţii, trăiri, materializări. Viteza bătăilor inimii pe minut era uimitoare. Prin accelerarea ritmului interior, timpul devenise un sclav sportiv. Atomii începuseră să-şi modifice structura pentru a face faţă vulcanului temporal. Alegeam viteza.



(Amour donnant naissance à plus de communisme)
Brusc, se făcu linişte. Gîfîiala minutelor devenise critică. Oxigenul nu mai avea timp să ajungă la celulă. Timpul se îmbolnăvise. Picam în extrema cealaltă. Atomii se destindeau. Odată cu secundele pulsului, timpul îşi începu procesul de dilatare. Sensul acelor devenise inutil. Orologiile se opriseră pentru a-şi trage răsuflarea. Timpul individual nu se mai măsura în ani. Puteai avea oricînd 15 ani. Anii erau ai tăi. Curgerea minutelor nu lăsase nici o urmă. Timpul îngheţase, la fel ca impulsul de a mai acţiona. Alegeam stagnarea.

Afară, undeva într-un trecut continuu, bătrînii îşi trăiau curgerea. Aşteptarea finalului le confirma Finitul.

Odată Timpul păruse să se contopească cu Infinitul. Minutele erau la discreţie. Nelimitarea era cea mai acută iluzie. Timpul decidea. De data asta, Timpul te alegea pe tine.

Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund,
Nu pot să mă ascund.
Motor
Reflex
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Nu pot să mă ascund.
Mă topesc.
Mă înăbuş
Nu pot să mă ascund.
Nu pot.


Foto: Maria Balabas (prima) şi Răzvan Anghelescu (a doua).

0 comentarii

Publicitate

Sus