Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Săruturi şi atingeri (VII)


Simona Cratel

12.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Ajunsă acasă, după ce m-am despărţit de Ben, care s-a dus la firmă să-şi termine treaba, îl plimb pe Bursuc prin parc. Mai înainte, când am ieşit din bloc, am avut un incident cu un bărbat, un vecin care locuieşte deasupra, şi care mă abordase întrebându-mă dacă am văzut cursele de şoareci. Care curse de şoareci?, am întrebat eu. Cursele de şoareci de peste tot, mi-a explicat el. Pe marginea străzii, în parc, pe spaţiile verzi! Peste tot!

Bursuc îl lătra ca un dement, îşi rânjea colţii la el, iar eu abia îl ţineam. Îl apucasem de baza cozii şi-l ţineam strâns. Bărbatul îşi freca mâinile şi era cumplit de agitat. Nu, n-am văzut nicio cursă de şoareci, i-am spus. Trebuie să fii foarte atentă, a continuat el. Pentru că este periculos nu numai pentru un câine, dar şi pentru oameni. Ai grijă unde calci, trebuie mereu să fii foarte atentă, eu mi-am prins piciorul de mai multe ori, a spus.

Ştiam că nu există nicio cursă de şoareci pe nicăieri.

Avea părul vâlvoi, un aspect neîngrijit. Agitaţia lui îmi făcea rău.

Bursuc a fugit de mine imediat cum i-am dat drumul la coadă şi şi-a găsit de lucru prin parc. Era semiîntuneric, cenuşiu, în plină dimineaţă. M-am strâns în mine, înfăşurându-mă ca în jurul unor rămăşiţe de la un accident, şi am privit în jur spre copaci şi iarbă şi lacul în care nu exista încă apă, iar fundul era plin de gunoaie, de bidoane de Cola ori alte mizerii. După un timp am hotărât să mă întorc.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi această nouă viaţă pe care mi-ar fi oferit-o Ben. Dacă ea era cu adevărat posibilă. Aş putea transforma această fantezie într-o realitate? Cea mai bună fantezie a mea? Lucrul de care mă agăţ? Braţul lui îmi apărea în minte, dar îl împingeam din prim-plan. Această ofertă neaşteptată şi nesperată. Şansa pentru o nouă viaţă. Şansa de a o lua de la început în altă parte. Cu el de faţă stabilisem că e fantezie, că el nu e real, că el nu există, dar acum că mă despărţisem de el, devenise real. Când nu era de faţă era al dracului de real. Şansa la dragoste. Viaţa mea nu poate fi aşa, mi-am spus deseori. Mereu am trăit imaginându-mi că prezentul este doar o repetiţie pentru adevărata mea viaţă care nu începea. Care întârzia să înceapă. Viaţa mea nu e aşa... Disperarea din ea, veşnica aşteptare. Dar el a venit. Mereu am aşteptat ceva mai bun. Mereu am aşteptat să ies din tristeţea şi disperarea vieţii pe care-o duc.

Întotdeauna mi-am urât viaţa, m-am simţit într-o fundătură din care nu mai puteam ieşi. Ceea ce fac zi de zi, automatismele şi repetiţiile, în acelaşi gri-cenuşiu. Marea aventură a întârziat să apară. Maică-mea, din partea căreia a venit mereu o frică adâncă, superstiţioasă, animalică pentru mine. Orice întârziere a mea a instalat-o în faţa telefonului, cu palma ei mare lipită pe receptor şi cu agenda mea telefonică deschisă în ordine alfabetică. Când locuiam la ea, avea obiceiul enervant să arunce pe jos lucrurile mele în care cotrobăise, neîncercând prin nimic să ascundă indiscreţia sa, ba chiar le abandona cu ostentaţie pe covor, ca eu să pot surprinde întocmai brutalitatea gestului. Cum se-nspăimânta că nu mă mai cunoaşte, că m-a pierdut, că trebuie să mă caute şi să mă regăsească. Nu-şi mai putea menţine controlul, cum făcea odată. Dar se străduia încă. Nu abandonase. Bunică-mea, văzând dezastrul, îmi oferise apartamentul ei şi aşa ajunsesem să locuiesc singură. Dar maică-mea tot nu cedează.

Mama mea, Bogdan, serviciul, facultatea, ultimul fost iubit, căruia îi spusesem: "Dragostea ta nu mă umple, ci doar mă ajută să supravieţuiesc. E supravieţuirea totul?" Apoi mă despărţisem şi de el, şi continuasem acelaşi scenariu, Michel Petrucciani, paharul plin. Viaţa mea de până acum. Alcool, petreceri, relaţii fără finalitate, realitatea de zi cu zi care mă apăsa, viaţa din Bucureşti, veşnica dorinţă de a ieşi de-aici. Mersul în Grădiniţă să bem ness şi suc. Angel City. Simeza, pentru expoziţii.

Concerte cu Valentin Gheorghiu. Eu, Andrei, celălalt coleg, Iulia şi Alexandra, când Alexandra mai era încă în ţară, căci încetul cu încetul, toţi colegii mei pleacă. Toată lumea dezertează din România. Iar asta e văzută drept o reuşită. "Lido". Vin roşu. Atelierul la Andrei. Hair. Cognac în "Felix". Plecatul mai departe. Mereu plecăm pe altundeva, şi oriunde ajungem, nu e destul, aşa că pornim mai departe, până când oraşul devine prea mic şi strâmt şi nu mai avem unde ne duce. "Turist". Curse dintr-o cârciumă într-alta, unde există băutură, fum de ţigară, chipuri noi, distorsionate. Petarde în piaţa Universităţii, gaze lacrimogene. Aceeaşi profundă silă pentru toţi şi pentru toate câte sunt. Îmi vine în permanenţă să vărs. Simt că aş putea înnebuni. Simt că mi-aş putea urla disperarea şi singurătatea. Nu mai gândi! Fă ce ţi se spune! Du-te acolo! Întoarce-te! Stânga-mprejur! Pas alergător! Trebuie să faci asta! E necesar să! Când o să-nceapă adevărata mea viaţă?

Poate fi Ben adevărata mea viaţă? Viena...? Hai s-o închidem pe Lili în casă şi să aruncăm cheia.

A venit, o să plece. Abia ne cunoaştem.

Am curajul să-l verific pe Ben, sau m-aş simţi ca o profanatoare de iluzii?

A venit aici şi instantaneu a vrut să mă ia cu el. Nu sînt femei şi în Viena? Ce este aşa deosebit la mine? E asta real?

Imaginea corpului său în minte. Frumuseţea lui. Perfecţiunea, căci mulţi oameni sînt frumoşi până îşi dau hainele jos. Frumuseţea lor se termină acolo. La alţii, abia începe.

Mă gândesc la colegii mei de serviciu, toate lucrările pe care le-am lăsat baltă pentru că nu m-am mai dus. Prospecte, sigle, afişe. Secretara cu poveştile ei despre amant, ce-au mai încercat nebunesc în pat şi ce-a ieşit în realitate.

Primesc un telefon de la un coleg, care mă invită la o petrecere. Îi spun că nu pot, sînt ocupată. Ce am mai important de făcut, mă întreabă. Am lipsit la ultimele petreceri, pe unde am fost. Zâmbesc. Echipa mea acolo, aşteptându-mă, vechea mea viaţă, anturajul meu, toţi deja explodând de subiecte, vorbăreţi, despicând firul în patru, bărbaţii mai dihai decât femeile. Bărbaţii artişti, moi, efeminaţi, nehotărâţi, mereu căutând sensul vieţii, câteodată unul mai masculin şi mai brutal, dar la fel de plin de vorbărie, gata să trăncănească din orice. Cu o înclinaţie nestăpânită pentru vorbărie şi sex. Şi băutură. Sticlele golite cu viteza luminii, căci antrenamentul e serios, profesional, băutori metodici, până nu mai sunt în stare de nimic în pat cu femeile cărora le-au sucit minţile toată noaptea cu subtilităţi filozofice. Având nevoie de câte puţin din fiecare femeie existentă pentru a compune femeia la care visează. Femeile artiste, brutale, cinice, refuzând să creadă în orice, dacă nu e îndeajuns de brutal şi îndeajuns de cinic. Muzica, aerul decadent şi vorbăria, berea, vinul. Vodcă. Cuplurile care se formează pentru o noapte. Câte un tip care îşi pierde echilibrul, ca la o petrecere de curând, care a căzut peste parteneră, iar ea la rândul ei a căzut peste bibliotecă. Tipul avea paharul cu şampanie în aceeaşi mână cu care îmbrăţişase femeia, aşa că s-a rănit la mână, îi curgea sânge într-o veselie, iar cioburile s-au împrăştiat peste tot. Peste tot era sânge şi cioburi. Gazda încerca să strângă, în patru labe, printre dansatorii care nu se sinchiseau de ea. Călcau în sânge şi lăsau urme peste tot. Picioarele lor se mişcau în jurul ei, în timp ce femeia aduna în făraş ceea nu fusese încă fărâmiţat până la stadiul de pulbere pe parchetul care scârţâia. Pe hol, unul de la sculptură urina direct pe perete. Puţin mai încolo, aşezaţi pe jos, erau doi îmbrăcaţi în haine de piele cu ţinte, raşi deasupra urechii, purtând o conversaţie despre Nietzsche, ţinându-şi berile în mâinile spânzurate pe genunchi.

Într-un cuvânt... vechea mea viaţă.

Pe care am de gând s-o dau pe una nouă.

După telefonul colegului meu, mă simt uşurată. Ce alegere am de făcut?


Ajunsă în faţa scării, aud un claxon. Mă răsucesc. Îl recunosc pe Bogdan la volanul maşinii sale.
"Urcă", zice.

Opelul lui alb, jerpelit şi murdar pe dinăuntru, îmi pare mai puţin apetisant ca niciodată. "Sunt cu Bursuc, nu l-ai văzut? N-a trecut pe-aici?"
"Lasă ultra-sunetele. Nu-ţi fac nimic. Te ajut să-ţi duci câinele sus, apoi vii cu mine."
"Ştii, mi-e foame, sunt obosită, n-am chef. Unde să vin cu tine?"
"Lasă că-ţi gătesc eu ceva, dacă eşti obosită."

Îl găsim pe Bursuc cu nasul lipit de geamul de la intrare, privind dincolo de el, unde doi vecini aşteaptă înspăimântaţi, neîndrăznind să iasă din scară. Îl prind de coadă, iar vecinii ies bombănind şi aruncându-mi priviri pline de reproş. S-a lovit cumva la un ochi afară, acum tot clipeşte din el ca o jucărie stricată. Bietul Bursuc.

Urcăm la mine cu liftul, apoi descui uşa de la intrare.

Bogdan intră, împingându-mă în lateral. Îl urăsc. Păşeşte înăuntru şi priveşte atent în jur. Apucă teancul de facturi, se apleacă şi le aşează pe jos. Apoi apucă vaza roşie şi o aşează pe jos. Merg în spatele lui, uimită. Trece mai departe în bucătărie, apucă paharul cu apă, şi-l aşează pe jos.

Apoi se răsuceşte, mă dă la o parte, intră în sufragerie, se învârteşte în jurul propriei axe, şi oftează. Ia tabloul imens de pe perete şi-l aşează jos, lângă perete.
"Acum tu trebuie să te apleci şi să ridici din nou toate aceste obiecte de pe jos", îmi explică rânjind.
"Ce, eşti copil?", exclam şi mai uimită.

Intră în dormitor. Procedează la fel. Adulmecă, priveşte, analizează.

Intră în bucătărie, iar eu mă duc şi mă aşez pe canapea în sufragerie, simţind că îmi pierd minţile. Aud apa curgând, vase mişcându-se, frecându-se, mutându-se din loc. Nu vreau să aflu ce face. Aştept răbdătoare.

Apare în prag cu două farfurii stocate una peste alta într-o mână şi o tigaie în cealaltă.

Aşează farfuriile pe masă şi spune:
"Aşează-te!"

Îmi trag un scaun.
"Nu, nu acolo. Asta-i farfuria ta!"

Facem schimbul.
"N-am pus ardei, pentru că nu ai. Am găsit doar ouăle astea. N-am pus nici ciuperci, nici ceapă, nici caşcaval, nimic. Nu ai nimic în frigider. Tu nu ştii unde-i piaţa?"

Iau o furculiţă şi un cuţit, şi încep să tai. Mi-e foame. Mâncăm în linişte. E bun.
"Are gust bun omleta aia?", zice rânjind.

Arunc furculiţa din mână. Îngrozită.

Începe să râdă. Mă priveşte, se apleacă spre mine să mă observe mai bine. Îmi face cu ochiul şi se ridică.
"Mişcă-te", zice.

Se răsuceşte pe călcâie şi parcurge holul fără grabă, conştient de faptul că îl privesc. Înainte de a coborî prima treaptă a scării, îşi ridică privirea, iar eu sunt aici, într-adevăr, primindu-i privirea în plin.
"Ăăăă...", încep după ce mă urc la el în maşină, fără să ştiu exact ce vreau să spun.
"Taci", îmi porunceşte.

Iar eu mă supun. Închid gura şi o păstrez aşa. Trecem prin oraşul întunecat, în lumina stranie a dimineţii. Oraşul pulsează. Oamenii încep să se înghesuie prin staţii.

Când ajungem aproape de centru, rupe în sfârşit tăcerea:
"Ştii, viaţa mea a fost dominată de dorinţa de-a iubi şi de imposibilitatea de a face acest sentiment să dureze."

Privesc pe geam, iar dincolo de geam, un cer cenuşiu acoperă orizontul. Oamenii trec, îndreptându-se încolo şi-ncoace, haotic. Râd, vorbesc, tac, sunt câte doi, câte trei, duc plase, genţi: închid ochii.

Iar el începe să vorbească. Îmi povesteşte alene ceva la care nu mă pot concentra, cu o voce joasă, atent la trafic. Nu-l ascult. Cuvintele lui culisează pe lângă mine.

Apoi se răsuceşte şi zice cu o cu totul altă voce, care mă face să tresar:
"Am să-ţi spun ceva important acum. Ascultă bine."

Mă fixează cu ochii întredeschişi. Sau cel puţin aşa mi-l imaginez. Căci nu deschid ochii.

Deschid ochii şi urmăresc din nou oamenii care trec pe străzi.
"Credeam că ai înţeles mesajul pe care ţi l-am trimis alaltăieri, când ai încercat să pleci cu el. Credeam că ţi-a devenit clar ce am de gând cu tine. Care sunt planurile mele. Credeam că o să alegi singură ceea ce e bine pentru tine, fără să fie nevoie să pun eu piciorul în prag. Dar se pare că m-am înşelat. Ce-ţi imaginezi? Că te iubeşte? Că ştie cine eşti? Că te apreciază? Că vrea ceva serios de la tine?"

Tac în continuare, iar el izbucneşte în râs, ca un maniac. La radio se difuzează piesa lui Jaques Brel, Le moribond. Vocea lui sfredeleşte prin mine.

Simt nevoia să cobor, simt nevoia de spaţiu deschis, dar în loc de asta, trebuie să mă mulţumesc cu aerul condiţionat care îmi suflă direct în faţă şi miroase a praf şi cu muzica de la radio. O voce feminină moale, dezmembrată.
"Unde mergem?", întreb.
"Prin câteva locuri. Nu-ţi place să te plimbi cu mine?"

Virează la dreapta şi opreşte.

Ne aflăm în faţa unei clădiri cu patru etaje şi ferestre înguste. Fără balcoane. Culoarea vaniliei. El coboară, rămâne în uşa maşinii, îşi apucă servieta de pe scaunul din spate, şi îmi face semn să cobor. Ne oprim la intrare. Scoate o legătură de chei, şi caută în ea. Degetele lui au fire mari de păr şaten. Deschide uşa şi-mi face semn să intru.

Urcăm până la etajul trei. Se opreşte în prag, scoate din geantă o pereche de mânuşi de unică folosinţă, uşor transparente, din plastic. "Rămâi aici", îmi spune, privindu-mă de sub sprâncene.

Intră.

Mă sprijin cu spatele de zidul holului, înspăimântată. Ce înseamnă asta?

Iese, îşi scoate câte o mânuşă pe rând, privindu-mă calm. Le bagă în geantă, apoi îmi face semn să-l urmez. Coborâm scările în goană.
"Unde mergem acum? Unde am fost până acum?"
"Doar ne plimbăm prin împrejurimi. Ai o idee mai bună?"

Îmi îndes mâinile în buzunare.

Îmi deschide uşa maşinii, privind în dreapta şi în stânga.

Apoi demarează în viteză. Nu-mi vorbeşte pe drum.

Străbatem oraşul fără o vorbă. El manevrează volanul maşinii, manevrează frâna. Uită de mine. Eu uit de mine.

Opreşte din nou. Se dă jos, urcăm scările, îşi pune o nouă pereche de mânuşi de unică folosinţă. Mă pune să aştept afară. O vecină de la un etaj superior coboară şi mă priveşte când trece prin dreptul meu. Eu asud din greu. Aerul îmi fuge din plămâni.

Mă ia cu ameţeală.

Când iese, mă priveşte, iar eu îl privesc înapoi printr-o peliculă groasă de sudoare şi frică, şi o iau la goană. Iar el după mine. Iar eu fug, şi fug. Ies pe intrarea în clădire, apoi o iau de-a lungul străzii, cu toţi muşchii puşi în mişcare, ca sub efectul unui şoc electric. Alerg. Cobor scările de la metrou. Trec pe lângă oamenii care se feresc din jurul meu. Mă opresc doar pe peron. Mirosul de metrou mă izbeşte, dulceag, călduţ. Un metrou tocmai soseşte în staţie. Simt o mână pe umăr, şi forţa cu care sunt împinsă spre spaţiul cenuşiu pe unde trece trenul. Simt doar căderea, simt doar ciudata senzaţie că sunt împinsă şi că nu pot opri asta, apoi simt mâna apucându-mă de braţ după ce-a culisat rapid pe spatele meu. Mă trage spre el, mă trage înapoi. Oprirea, la fel de bruscă precum prăbuşirea începută cu o secundă înainte. Continuă să mă tragă. Mă ţine strâns de braţ, şi strânsoarea doare. Mă priveşte dispreţuitor, în batjocură. "Am vrut să te sperii niţel. Ai tras o sperietură zdravănă, nu? Chiar mă crezi în stare de orice, nu?! Alea sunt apartamentele mele, proasto. Pe care le-am cumpărat."

Mergem unul lângă altul.
"Îţi crăp capul ăsta al tău frumos".

Îmi zâmbeşte, iar zâmbetul lui este superior, straniu. Eu, cu transpiraţia rece pe mine.

Apoi îmi lasă braţul. "Pot să-ţi fac orice vreau, dacă vreau."

Distanţe, spaţii comprimate. Ca şi cum timpul e subţire ca o foiţă de hârtie.

Ne urcăm înapoi în maşina lui şi stăm. Îmi ia mâna, iar eu mă las. Simt cum cerul fără soare atârnă deasupra capetelor noastre, dincolo de tavanul nichelat. Cum inimile noastre bat separat, în ritmuri diferite. În antagonism. Respiraţiile noastre răspund diferit tăcerii din jur. Mâinile noastre împletite, suferă de o cumplită nepotrivire. Iar el nu pare nici măcar să mă vadă. Cu toate acestea, stă cu mine aici, comunicându-mi prin asta ceva ce eu nu am cum să înţeleg.

Pe neînţelesul meu.

Ajunşi la el, mă întinde pe pat, şi începe să mă sărute.
"Nu pot să fac asta", spun.
"Bine, dar o faci cu oricine."

Mă uit la el ca la un nebun.

Încerc să zic ceva, dar îmi ordonă:
"Taci", apoi începe să-mi deschidă nasturii de la bluză.

Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer