Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Puterea pur şi simplu (deconstrucţia la putere)


Bogdan Ghiu

13.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Absurdul, unul de tip nou, post-totalitar, specific balanţei (corăbiei) democratice, e pe cale să se instaureze făţiş, cu acte în regulă, afectînd nu numai corpul societăţii (şi ţinînd, deci, numai de capitolul "moravuri", al interminabile judecăţi "de gust"), ci însuşi trunchiul, "armătura" puterii: ÎNTRE DOUĂ ALEGERI, RENUMĂRĂM VOTURILE, VERIFICĂM ALEGERILE. La nesfîrşit.

Timp în care o putere instabilă şi semi-legitimă, formal informală, trebuie, totuşi, să conducă, cîtuşi de puţin diferit, de altfel, de modul în care o face de obicei, cînd reuşeşte (mai mult la alţii) să se legalizeze prin alegeri.

Acesta şi aşa este, însă, adevărul despre putere: puterea este întotdeauna semi-legală, semi-legitimă, mai mult legalizată, deci, decît legală: alegerile ca legalizare a puterii semi-legal produse, obţinute. Puterea devine formal, legal precară, adică începe să-şi accepte, să nu-şi mai poată masca un adevăr multă vreme ocultat, înscenat: faptul că e de furat, un rapt simbolic (care devine substanţial). La fel ca în economia mondială, alegerile nu sînt decît formalizarea, botezul, legalizarea unei puteri "produse" obscur, semi-legal, prin mijloace mai mult sau mai puţin declarabile, onorabile, prin orice mijloace de fapt. Puterea devine pe faţă aşa cum a fost dintotdeauna: gri. Prin vot se smulge legalizarea puterii.

Alegerile încep să apară, în sfîrşit, în adevărata lor lumină, să-şi dea legea de aramă pe faţă, să nu-şi mai poată reprima adevărul: acela de element în acelaşi timp cel mai puternic şi cel mai slab, pharmakon-ul democraţiei, de care nu trebuie abuzat, dar de care nu se poate decît abuza. Alegerile sînt trecerea, dispozitivul inter-strat de legalizare, de evadare, de fugă nu atît dinspre vechea spre noua putere, cît de la fapt la drept, de "spălare" a realităţii prin legalizarea ei. Limita dintre uz şi abuz în cazul alegerilor, ca element central al democraţiei, este greu de trasat, uşor de trecut.

A început să fie clar că democraţia trebuie întărită din altă parte, din direcţia opusă, prin completarea "golului" dintre alegeri, acela al exercitării mandatului, cu o multiplicare a puterilor indirecte de control şi de verificare a exercitării puterii efective. Extrema fragilitate a democraţiilor, uşor de abuzat, vine tocmai din abuzul de electoralism, din exclusivismul electoralist şi din limitarea numărului şi a tipului de puteri. Constituţionalismul democratic trebuie schimbat, revizuit.

Revenind (dacă am părăsit-o vreo clipă) la situaţia de moment a României, este halucinant şi, pe de altă parte, spectaculos, epatant democratic paralelismul, imediat post-electoral, dintre renumărarea şi reverificarea voturilor şi negocierile la rece, de la distanţă, pentru încropirea unui guvern, pentru constituirea unei puteri executive.

Prezidenţialismul băsescian (pe care, cu un barbarism potrivit, totuşi, stilistic l-am putea numi nu doar populism sau neo-populism, ci... POPULARISM: populism al Partidului Popular European nu întîmplător dominant...) a resorbit totul, puterile nu se mai pot constitui corect, onorabil-funcţional. Şi constituie, în sine, o disperată contra-reacţie de criză la tendinţa de diseminare şi de de-legitimare a puterii. Criza structurală, de fond, a democraţiei, latentă (deci prelungibilă) în Occident, este patentă aici, la margini, între margini, dar tocmai pentru că e marginal reprezentativă va fi tolerată, acoperită de către Occident.

Golul structural de putere nu mai poate fi reprimat, mascat, ocultat, fardat formal. E constitutiv şi în curs de normalizare, de legalizare.

Mi s-ar putea obiecta că România e doar o biată excepţie marginală, că nu se poate medita politico-filosofic pornind de la ea, o excepţie marginală în care "starea de excepţie" constituţională, pe fond de inutilă abuzare a Constituţiei (nu se poate guverna permanent doar în temeiul Constituţiei, prin raportare directă, nemediată de legi, la constituţionalitate: legile, nu actele ordinare trebuie să fie constituţionale), reprezintă regula; că în alte ţări nu este aşa.

Da, în democraţiile verificate, rulate, în democraţiile-model, arta mascării, a legalizării semi-legalităţii puterii e avansată. La noi, după comunism, aproape că nu există.

Răspund, însă, că tocmai pe la margini, între marginea interioară şi marginea exterioară ("zone-tampon"), în zonele incerte, gri, de tranziţie perpetuă non-istorică, ele însele semi-, mai mult nici-nici decît şi-şi, acolo se vede, se autodenunţă adevărul puterii. O situaţie precum cea românească este semi-legal, gri-legal, fantomatic reprezentativă pentru fenomenul "post-istoric", NEO-POPULIST, al puterii.

În ceea ce cu un termen slab, moale, deja convenţional, dar fals, după părerea mea, am (mai) putea numi postmodernism (dacă postmodernitatea e dată, situaţie de fapt, postmodernismul ar fi să fie atitudinea, reacţia, acţionarea situaţiei "de fapt"; în acest sens - ipoteză de construit -, s-ar putea spune că, după postmodenismul ideologic, normativ, trăim, am intrat în postmodernismul de fapt, generalizat, împlinit), tocmai acum, deci, prin contaminări şi coruperi de sprijin de tot felul, se realizează vechiul deziderat metafizico-modernist al purităţii puterii: PUTEREA PURĂ, PUTEREA PUR ŞI SIMPLU.

Abia acum, după ieşirea din utopiile purităţii esenţialiste, puterea devine pură, fenomen în sine, personificabil (ceea ce pînă acum făceam doar pentru comoditatea discursului), "esenţializîndu-se" aşa cum o visase modernismul (sau atitudinea modernistă, diferită de ceea ce Foucault, etic-transistoric, numea "atitudinea de modernitate": datoria de a ne fi contemporani şi, mai ales, de a ne fi proprii autori etc.) Abia acum, în postmodernismul obiectiv, de fapt, al tuturor aculturaţiilor, hibridărilor şi metisajelor, puterea devine pură, precar pură (precaritate pozitivată a negativităţii): NEOPOPULISM într-o lume formatată de media şi, în cazul marginal-reprezentativ al Românei, accelarată de frustrările şi de privaţiunile artificiale ale ego-comunismului. Sîntem, aici, în cea mai bună poziţie pentru a realiza neopopulist puterea pură, puterea pur şi simplu, instantaneu, viral, pulsatil continuă.

Traian Băsescu merită să conducă. A cîştigat pe drept. Dar nu pentru că ar conta cum, prin ce mijloace, ci pentru că tocmai prin această disperată indiferenţă a mijloacelor este acut reprezentativ pentru criza de fond a democraţiei, atacată furibund de capitalismul în criză prelungită, care, după ce a parazitat-o, crescîndu-i în umbră şi dîndu-se drept ea, acum o înghite.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer