Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Bookătăria de texte şi imagini


Autori diverşi

16.12.2009
Faber Studio
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bookătăria de texte şi imagini
Antologie de poveşti ilustrate pentru copii
Editura Pro Editura şi Tipografie, 2009




*****

Intro
Bookătăria de texte şi imagini este o premieră editorială. Volumul reuneşte o pleiadă de scriitori şi ilustratori români cu texte şi imagini dedicate copiilor. Este o carte - manifest, dovada că există resurse proaspete, aici şi acum, atât în zona textelor originale româneşti pentru copii cât şi în cea a ilustraţiei de carte de calitate. După golul lăsat de dispariţia titlurilor de carte românească pentru copii din anii '80, Bookătăria demonstrează că se poate reînnoda legătura cu o tradiţie aparent pierdută. Suita de poveşti şi desene sunt un deliciu pentru copiii mici şi mari şi ar putea fi un handbook pentru editori.

Cartea oferă o serie de surprize cititorului, printre semnatarii textelor aflându-se atât scriitori de literatură pentru copii, cât şi multe nume binecunoscute publicului, autori de beletristică, ce abordează şi acest domeniu. Dintre aceştia, unii o fac în premieră. Stilurile celor prezenţi în carte sunt foarte diferite, iar selecţia de texte rezultată propune o imagine de ansamblu asupra literaturii noastre pentru copii azi. Mai mult, alături de scriitorii români sunt incluşi şi autori cunoscuţi pentru contribuţia în domeniul literaturii internaţionale pentru copii.

Texte: Simona Popescu, Cosmin Manolache, Călin Mihăilescu, Florin Bican, Doina Ruşti, T.O.Bobe, Călin Torsan, Grete Tartler, Alina Darian, Mircea Cărtărescu, Ana Maria Sandu, Dan Lungu, Vasile Ernu, Ada Milea, Ioana Nicolae, Florica Bud, Victoria Pătraşcu, Marie Chartres, Jan Cornelius, Elena Vlădăreanu.

Ilustraţii: Mihaela Paraschivu, Ioana Ursa, Oana Ispir, Raluca Ilie, Sebastian Opriţă, Silvia Olteanu, Alexandra Rădulescu, Amalia Dulhan, Anca Popescu, Cristiana Radu, Doina Butusina, Stela Lie, Veronica Neacşu, Agnes Keszeg, Adriana Gheorghe, Adriana Horga, Doina Roman, Alina Munteanu, Sebastian Opriţa, Marga Udrescu.

Cartea finalizează un proiect coordonat de scriitorul Florin Bican şi este realizată de Clubul Ilustratorilor şi Faber Studio şi tipărită la Pro Editura şi Tipografie cu sprijinul Adria Grup SRL.

****

Muzeul figurilor de stil
Text: Florin Bican, Ilustraţii: Mihaela Paraschivu & Ioana Ursa
Nu mă mai înţelegeam cu Francisca de nici o culoare. Francisca este fetiţa mea. N-ar fi ea copil rău, chiar dacă-i fetiţă, dar e raţională ca o maşină de spălat cu program şi chibzuită ca un termostat. Îi spun de exemplu să se încalţe odată, că de-o săptămână aştept după ea să ieşim la plimbare. Iar ea, în loc să intre-n priză, lasă ghetele baltă şi se duce glonţ să consulte calendarul şi ceasul, după care mă informează solemn că nici după calendarul aztec nu avea cum să treacă o săptămână de când a început ea să se încalţe, darămite după calendarul nostru ortodox de deasupra frigiderului, din care se vede clar că de acum o săptămână ea s-a încălţat nu o dată, ci de exact şaptesprezece ori - luând în calcul şi cele trei ocazii când se întorsese de la joacă doar puţiiiiin, puţin de tooooot, ca să-şi ia din cameră o jucărioară, iar eu am obligat-o să se descalţe, că n-are voie să umble ca vaca încălţată prin casă, că doar nu locuim în grajd, şi p'ormă a trebuit să se încalţe din nou... I-aş fi adus eu jucărioara la uşă, ca să nu se mai descalţe ea, da' ce, parcă în vraiştea din camera ei mai găseşte omu' ceva? Că i-am spus de zece milioane de ori să-şi facă ordine în cameră, da' parcă aş vorbi cu pereţii. Deunăzi am avut chiar o discuţie serioasă cu ea. Francisca, i-am zis, dacă până diseară nu-ţi faci ordine-n jucării, te omor cu mâna mea. Din două una, i-am zis: ori faci ordine, ori îţi faci testamentu'. Când intru la ea-n cameră s-o controlez, găsesc jucăriile împrăştiate ca după cutremur, iar Francisca mea stătea cuminte la masă şi scria. Ea, care n-ar scrie nici s-o pici cu ceară... Ce scrii acolo, zăpăcito? m-am răţoit la ea. Am văzut că în capul foii scrisese TESTAMENTU LU FRANCISCA, iar dedesubt făcuse o listă cu numele prietenilor ei, desenând în dreptul fiecăruia jucărioara pe care i-o lăsa prin testament. Mă trecuse şi pe mine pe listă alături de imaginea ursuleţului său preferat şi când am văzut asta, parcă m-am mai muiat. Deşi îmi plăcea mai mult girafa... I-am spus atunci să fie şi ea mai cu capul pe umeri. A dus speriată mâinile la tâmple, a verificat şi mi-a spus că-l are pe umeri, de ce-o sperii?

Un lucru e clar - aşa nu se mai poate. Ce să mă mai fac cu copilu' ăsta? Că tot ce-i spui ia de bună. Când îi spun să lase desenatul şi să se culce odată că ne prinde dimineaţa, ea se uită la ceas şi-mi spune că până dimineaţă mai avem exact zece ore şi paisprezece minute şi că ei nu-i mai trebuie decât cinci minute să termine desenul... M-am tot gândit şi am ajuns la concluzia că a sosit timpul pentru o vizită la Muzeul Figurilor de Stil, să vadă şi ea că nu tot ce zboară se mănâncă. M-am dus la grădiniţă şi am vorbit cu Miss să-i dea drumul mai devreme, că-n ziua aia tot aveau program de acrobaţii şi fiţe. Doamna Miss, i-am spus, daţi-mi-o pe Francisca mai devreme, că vreau s-o duc la Muzeul Figurilor de Stil. Luaţi-o, luaţi-o, mi-a spus Miss, numai să nu vă duceţi cu ea la McDonald. Că parcă mai aveam eu bani de McDonald după ce plătisem grădiniţa... Ne-am dus direct la Muzeul Figurilor de Stil, unde-i intrarea gratis. În prima sală erau tablouri cu unu' Vico şi mult text. Am trecut prin ea ca săgeata, să n-apuce Francisca să mă-ntrebe cine-i nenea şi să mă pună să-i citesc. Da' nici pe ea nu părea s-o intereseze prea mult. Oricum, nu-i place la muzee. Am avut noroc că-n ziua aia ploua şi n-a făcut circ că de ce nu mergem în parc. Da' avea o faţă lungă de ziceai că dă cu bărbia-n parchet. În a doua sală s-a mai înseninat:
- Ce-i fluturele ăla mare? m-a întrebat.
- Metafora, tată, am lămurit-o eu, apropiindu-mă cu ea de vitrina în care metafora fâlfâia alene din aripi.
- Da' de ce are aripile din oglinzi?
- Păi ca să oglindească în ele lucrurile care-s prea departe unele de altele şi să le-aducă mai aproape.
- Da' de ce să le-aducă mai aproape?
- Ca să se uite unele la altele din cele două aripi şi să se vadă altfel. Ca atunci când te-ai costumat tu-n buburuză pentru serbarea de la grădiniţă şi te-ai uitat în oglindă...
- Şi de aia-mi zici câteodată buburuză chiar dacă eu sunt fetiţă?
- Îţi ziceam şi înainte. De când erai mai mititică. Pentru că erai rotunjoară, te mişcai încet şi aveai ochişorii negri-negri ca punctele de pe aripioarele buburuzei. Şi-odată când ţi-am pus o hăinuţă roşie, mi s-a părut că eşti chiar buburuză.
- Da' buburuza ce mănâncă?
- Polen de ridichi de lună, am improvizat eu.
- Şi mi-ai da să mănânc polen din ăla? s-a strâmbat copilul, care nici vinete nu mănâncă de bună voie.
- Cum să-ţi dea tati aşa ceva? Dacă-ţi spun buburuză nu-nseamnă că te metamorfozezi într-o goangă, ca băiatul din poveste, care s-a trezit într-o dimineaţă ditamai gândacul...
- Îmi spui şi mie povestea?
- Nu acum.
- Da' s-au mai jucat copiii cu băiatul ăla după ce s-a morfozat în gândac?
- Îţi spun altă dată. Acum uită-te la metaforă.
- Eu m-aş fi jucat cu băiatul-gândac... Dacă într-o dimineaţă mă trezesc buburuză, mai mă primeşte Miss la grădiniţă?
- Francisca, termină cu prostiile. Când îţi spun buburuză, folosesc o metaforă. E ca şi cum ţi-aş pune un costum pentru serbare. Sau ca atunci când îţi spun păpuşică sau îngeraş...
- Sau vacă-ncălţată?

Francisca s-a plictisit repede de metaforă. A luat-o de capul ei prin sală, turtindu-şi năsucul de vitrinele cu figuri de stil.
- Iii, ce drăguţ e, a exclamat ea ajungând la o vitrină mai de la margine. Ăsta ce e?
- Epitetul, i-am citit eu de pe etichetă.
- Şi ce ştie să facă, s-a interesat ea.
- Ce ştiu să facă şi fundiţele pe care ţi le prinde tati în păr.
- Adică să mă facă mai frumoasă?
- Mmm, da...
- Şi dacă n-ar mai exista fundiţe?
- Atunci ţi-aş spune fetiţa tatii drăgălaşă şi tot frumoasă ai fi...
- Aoleu, da' ăsta ce mai e? s-a scuturat Francisca, uitându-se mai de la distanţă la vitrina cu oximoronul.
- Nu-ţi prea place, aşa-i? am întrebat-o.
- Da' deloc.
- Ei, nici lui tati nu-i place când îmi spui "eşti un tătic rău" doar pentru că te trimit la culcare. Un tătic este totdeauna bun, ne-am înţeles?
- Da' de ce le ţine în cuşti? a schimbat Francisca subiectul.
- Ca să nu scape, i-am explicat.
- Da' dacă scapă ce se-ntâmplă?
- Dac-ar scăpa, tu te-ai transforma într-o buburuză de-adevăratelea şi-ai mânca polen de ridichi de lună de ţi-ar ieşi pe urechi, tati s-ar transforma într-o vrăjitoare rea, iar în loc de păr, din cap ţi-ar creşte doar fundiţe.
Cu asta am reuşit s-o pun pe gânduri. S-a uitat fără să mai întrebe nimic la paradox, la onomatopee, la alegorie, la metonimie, la sinecdocă şi la anacolut, până am dat să intru cu ea în sala unde, într-o vitrină cât acvariul lui Moby Dick, se lăfăia hiperbola.
- N-aveţi voie cu copilu' la hiperbolă, domnu', m-a oprit supraveghetoarea. Decât dacă are peste paişpe ani.
- Cum să aibă, doamnă, peste paişpe ani, i-am luat eu apărarea, că-i decât la grădiniţă.
- Atunci intraţi dumneavoastră singur la hiperbolă şi lăsaţi copilu' cu mine, că mă ocup eu de el.
Apoi mieros către Francisca:
- Puişor, hai cu tanti să-ţi arate prozopopeea. Să vezi numai ce frumoasă e. Şi blândă... Te lasă să pui mânuţa pe ea dacă eşti cuminţică. Da' ţi-ai găsit... Unde n-a-nceput drăgălaşa de Francisca să se smiorcăie de ziceai că i s-au înecat toate corăbiile:
- Hiperbolaaa... vreau la hiperbolăăă...
Pân'la urmă ne-a lăsat, c-a zis că dacă mai urlă mult, vin bodigarzii şi cine ştie... Şi mi-ar fi părut şi rău să nu ne lase, că eu, drept să spun, mai mult pentru hiperbolă o adusesem pe Francisca la Muzeul Figurilor de Stil.
- Câtămai măgăoaia, s-a minunat Francisca văzând-o. La ce-i bună?
- Păi e ca pompa cu care umflăm salteaua pneumatică atunci când mergem la mare, numai că muuult, muuult mai puternică. Face din ţânţar armăsar, din euglenă balenă şi din scântee cale lactee.
- Îmi iei şi mie o hiperbolă de asta de ziua mea?
- Ce să faci cu ea?
- Îmi trebuie mie...
- De ce?
- Păi...
- Nu-ţi iau!
- De ceee?
- Păi tu ştii ce se-ntâmplă dacă scapă asta din cuşcă?
- Ce?
- Toate lucrurile pe care acum le umflă tati din cuvinte or să se umfle deadevăratelea şi-o să fie de rău. Când o să-ţi spun că aştept de-o săptămână să-ţi pui ghetele, chiar o să se facă o săptămână în care te chinui să te-ncalţi. Fără să mănânci, fără să dormi, fără să te joci, fără
să mai mergi la grădiniţă. Iar când o să vă spună Miss că la ora de acrobaţii şi fiţe vă spargeţi în figuri, chiar o să vă spargeţi, ca paharul pe care l-ai spart tu zilele trecute... Mi-e şi groază să mă gândesc. Aşa că, draga mea, e bine ca hiperbola să rămână acolo unde e.
- Atunci hai acasă, mi-a spus Francisca oftând. De zece mii de sute de săptămâni ne spargem în figuri prin magazia asta de pompe simandicoase şi-mi pică tavanu-n cap de plictiseală.
Am ieşit. Ploaia se oprise. Un curcubeu corect făcea gaură-n cer.
- Hai cu tata în parc, i-am spus.



****

Rechinul de la ora cinci
Text: Florin Bican, Ilustraţie: Adriana Horga
Noţiunea mea de floră
Este planta carnivoră.
Pornind de la o idee
Să pun dinţi la orhidee,
Am clonat deja un crin
Cu celule de rechin
Şi-am creat pe-această cale
O hienă cu petale:
Iată, din ghiveci răsare
Un lujer cu maxilare...
Se întinde prin odaie,
Clămpăne din dinţi şi taie
Tot ce întâlneşte-n drum...
Hop! Se dă la mine-acum!
Lasă că-l învăţ eu minte -
O să-i dau un ou fierbinte.
Prostu'! L-a-nghiţit întreg -
Lujeru-i atârnă bleg
Şi culoarea i se schimbă.
S-ar văita, da' n-are limbă...
Lasă, puişor, că-ţi trece,
Na la tata apă rece.
Acum scoală-te şi treci
Un' ţi-i locul. În ghiveci!
Şi rămâi la locul tău,
Că altminteri e de rău:
Te tai şi te pun în vază,
Ca pe cea din urmă loază,
Şi de-acolo - în ierbar,
Mădular cu mădular...
Ia te uită pe perete -
Numa' cranii şi schelete.
Nu mă face să te-nchid
În butoiul cu acid.
Io nu zic, să muşti e bine,
Da' pe alţii, nu pe mine.
Aşa că pe viitor
Nu muşca aleator.
La comanda şo pă el!
Iei poziţia - măcel,
Iar când îţi comand Aport!
Aduci omu' viu sau mort
La mine-n laborator.
La comanda La picior!
Mi te-alături şi rămâi
Cuminţel lângă călcâi,
Până te trimit din nou...
Sau mai vrei să-ţi dau un ou?
Văd acu' c-ai înţeles.
Dacă-ţi dă inima ghes,
Vei cunoaşte-n continuare
Doamne, domni şi domnişoare,
C-am chemat la five o'clock
Locatarii toţi din bloc.
Sunt sătul de-atâţi vecini,
Ca să fie mai puţini,
Te-aş ruga frumos pe tine
Să-i haleşti care cum vine.
Hai, ajută-mă, de vrei,
Ca să mai rărim din ei...
A sunat la sonerie,
Cin' să fie? Cin' să fie?
A... Popeştii de la 3!
Ţine minte: şo pă ei!
Şi la fel pă fiecare,
Deîndată ce apare...

***
Ce seară obositoare!
Hai să mergem la culcare,
C-am scăpat de tărăboi -
Am rămas în bloc doar noi
Şi de-acum n-o să mai fie
Niciodată gălăgie.
Care mai se mută-n bloc,
Îl invit la five o'clock...




****

Povestea micuţei poetese Vasiliska
Text: Mircea Cărtărescu, Ilustraţii: Alexandra Rădulescu
Pe când Lobo, atârnat de zmeiele lui multicolore, asculta spusele pustnicului din pajiştea de lacrima-voinicului, străduindu-se, politicos, să nu caşte, cineva îl privea cu mirare din coliba acoperită cu oase. Era foarte tânăra zmeoaică Vasiliska. Ea sorbea vorbele străinului, străduindu-se să nu uite nimic, cu aceeaşi pasiune cu care învăţa pe de rost vechile Zurbe şi cu care privea insectele delicate ale câmpiei. Nu se mai sătura să tot adune, în sufletul ei încăpător ca o visterie regală, forme şi culori, sunete şi adieri, veşti din lumea largă şi minuni ale închipuirii. Totuşi, oricât s-ar fi bucurat de comorile ei, pe Vasiliska o învăluia tristeţea. Din cea mai fragedă pruncie ea se simţise diferită şi de părinţii ei, şi de liota de fraţi şi surori. Pe nări scotea doar o flăcăruie prizărită, de culoare roz-bonbon, şi niciodată inimile n-o îndemnau către fapte sângeroase. De când se născuse în familia pustnicului, rubedeniile acestuia îl ocoleau, iar localnicii nu-l mai venerau ca înainte. Ba chiar şi familia ei o privea cu neîncredere. Pesemne, cugeta juna cu întristare, tatăl ei, distrat ca de obicei, uitase să pronunţe, pe când o vrăjea pe mămuca, fraza magică "Ni ni puah puah". Doar aşa se explica înfiorarea care o cuprindea de câte ori ieşea din colibă pe pajiştea de lacrima-voinicului, dorul nelămurit cu care contempla florile albastru-cleioase, pe care fraţii ei se mărgineau să le înfulece cu poftă. Când, la vârsta de şapte ani, simţi pentru prima dată un mugur translucid pe bărbie, nici măcar nu se miră prea tare, căci nu era decât mărturia a ceea ce ştiuse în sinea ei de la început: fără-ndoială era o poetă, o amărâtă cu bărbia îndreptată spre stele, o urâciune în casa oricărui zmeu cu colţi cinstit. Era o puah, şi o puah avea să rămână pentru totdeauna.
Numai iubirea pentru tatăl ei, blândul sihastru, îi dădea puterea să îndure batjocurile tuturor celor din jur. Acesta era un bătrânel neîngrijit, cu solzii strâmbaţi în toate părţile şi cu şase canini lipsă. Prin locul gol rămas în urma căderii caninilor scotea o limbă albăstruie cu care-o lingea adesea, duios, pe fiică-sa, oftând amarnic:
- Vasiliska, fata tatii, cu o grea povară te-au dăruit zeii. Totuşi, curaj! Putea fi şi mai rău. Uite, ăsta micu e cocoşat, iar surorii tale mai mari i-au crescut sânii în ceafă. Vei mânca şi tu molii palide la un loc cu toţi ceilalţi, că n-o să sărăcesc din pricina asta.
Dar zmeoaicele şi mai ales cele două domniţe îi făcură curând viaţa imposibilă, poreclind-o Khuffa (poetă legendară, al cărei nume e infamant - N.A.) şi "bărbuţă", aşa încât Vasiliska se sculă într-o dimineaţă hotărâtă de plecare. Îşi puse-ntr-o bocceluţă trei molii conservate, şase perechi de dresuri, douăsprezece xexes (robe tradiţionale cu loc pentru scos coada reptilină), nouă mantii de toate zilele, patru mantii de gală, zece inele pentru nas, douăzeci şi şase de inele pentru degetele de la lăbuţele de sus şi aproape şaizeci pentru cele de jos, precum şi două rujuri negative (baghete din lemn de llomba care, la atingerea cu pielea, provoacă negi). Pe umăr purta animăluţul ei favorit, o strigoaică ce torcea fericită, fremătând în somn din tentacule.
- Ce ştii tu, Pisina, îi grăi tânăra pe când lăsa în urmă casa părintească şi se afunda în pădure. Ce ştii tu ce e-n sufletul meu? Cât mă apasă până şi vasta boltă înţurţurată de deasupra noastră, cât mă strâng pereţii de stâncă ai acestei lumi! Mi-e frică de semeni, de toţi aceşti barbari cu buzduganul pe umeri, mi-e silă de toată lăudăroşenia lor, de veşnicele lor poveşti cu Feţi-Frumoşi siniştri şi împăraţi monstruoşi. Voi merge, Pisina, încotro mi-or vedea ochii pân-am să găsesc alte fiinţe care să-mi semene sau până am să cad şi-o să mi se sfârşească viaţa la o margine de drum.
Pisina clănţăni melancolică dintr-un cleştişor. Suplele ei codiţe cu ghimpi înveninaţi zgâriară tandru ceafa stăpânei. Merseră mult şi bine, vânând din când în când câte-o ţiuuuuuuuuuuuuură zemoasă cu care-şi mai ţineau zilele şi dormind pe apucate. Trecură de vulcani ce-şi împroşcau flăcările pân-la tavan, traversară lacuri de mercur pe spinarea helvalelor binevoitoare, dădură de ruinele unor cetăţi odată vestite. Printre fărâme de steiuri şi mormane de grinzi ciclopice, Vasiliska recită Vissele eroice care-i erau atât de dragi. Şi cu cât recita mai avântat, cu atât simţea descleierea dureroasă, dar de o dulceaţă nespusă, a mugurelui din bărbie, care curând desfăcu pentru prima dată gingaşa sa inflorescenţă de membrane şi filamente de culoarea cafelei cu lapte. În zadar însă îşi aţintea copila bărbia spre boltă. Cu toate stalactitele şi florile ei de mină, bolta nu mirosea a nimic. Pierduseră speranţa să mai găsească ţinuturi locuite când, după o traversare epuizantă a unei cataracte de sulf lichid, zăriră în depărtare o strălucire ca de aramă.
- Este o mină de cupru, rosti strigoaica în rapidul limbaj al tentaculelor care atingeau fruntea tinerei stăpâne. Şi unde sunt mine, sunt şi zmei. Nu uita formula "Hallom-Hallahham", cu care trebuie să-i întâmpini.
Vasiliska nu o uită, aşa că familia de zmei ai zmeilor care stăpânea mina renunţă, cu destulă părere de rău, s-o mănânce pe tânăra pe care-o zăriseră de departe. De altfel, oricum nu mâncau, din principiu, puahi. Erau trei zmei mătăhăloşi, cu mutre de troglodiţi, ce se certau veşnic pe cele doar două buzdugane pe care le-aveau şi pe cosânzeană din beci. Lângă aceasta din urmă o lăsară pe Vasiliska să mâie peste noapte. Cosânzeana se sperie la-nceput de strigoaică, dar până la urmă se convinse că e blândă şi îndrăzni chiar să-ntindă mâna cu degete gingaşe, încărcate de inele, ca s-o mângâie puţin pe spinare. Cum stăteau ghemuite pe paiele celulei, între cele două tinere se înfiripă curând o caldă prietenie. Vasiliska află că frumoasa cosânzeană - căci trebuia să fie frumoasă după criteriile amărâţilor de deasupra - se numea Ileana, ca toate celelalte de altfel.
- Câinii ăştia de zmei mă ţin aici prizonieră de...
- Pardon, nu sunt câini de zmei, îndrăzni Vasiliska s-o întrerupă.
- Ah, iartă-mă, fac mereu gafe. Ştiu, şi tu eşti...
- Nu-i vorba de asta. Dar nu sunt câini de zmeu, ci zmei ai zmeilor. E cu totul...
- Mă rog... tot nişte porci de câine cu toţii.
- Pardon, începu din nou Vasiliska, dar nu mai continuă, ca să nu întrerupă nepoliticos povestea cosânzenei. Cum spuneai?
- Brutele astea mă ţin aici de mai bine de trei ani. Mă hrănesc cu molii şi cu apă mirosind a cocleală. Mă apucă groaza când mă gândesc că voi ţine în pântec rodul spurcatei lor dragoste. Mă gândeam să mă spânzur cu nojiţele de la opinci, dar când m-au furat de la tata eram în picioarele goale. Pe toate ne fură direct din cadă.
Micii zmeoaice îi veni deodată o idee, pe care-o comunică telepathic Pisinei. Aceasta aprobă plimbându-şi rapid tentaculele peste fruntea Vasiliskăi.
- Ileana, spune-mi, chiar dacă ţi-e greu: zmeii te-au vrăjit pân-acum vreodată?
- Slavă Domnului, încă mă dispută-ntre ei. Cum se-apropie unul de celula mea, îl trag ceilalţi înapoi. Acum merg la un muma-zmeilor să se judece pentru mine. Mi-e că foarte curând soarta-mi va fi pecetluită.
- Şi dac-ote-nvăţ formula dezvrăjirii?
- Vasiliska, draga mea, sări cosânzeana, dacă faci tu asta pentru mine am să-ţi spun şi eu o mare taină.
Se legară cu jurământ. Zmeoaica-i şopti la ureche formula magică. Apoi adormiră îmbrăţişate, în sfârâitul ca de motor Diesel al strigoaicei ce se ghemuise la picioarele lor.
A doua zi, cei trei zmei plecară la judecată. După trei zile se-ntoarse unul singur, fericit şi pus pe fapte mari. Justiţia-şi spusese cuvântul. Cântări mai întâi în mâini cele două Nume ale Tatălui rămase doar pentru el, le aruncă până-n boltă şi le prinse pe degetele mici, după care le azvârli în cui. Netezindu-şi un solz rebel din creştet, se-ndreptă apoi, hotărât, spre cuşca cu gratii a cosânzenei.
N-am avut până acum prilejul să vorbim mai în detaliu despre vrăjire, care, ca şi blestemul, este o funcţie foarte importantă a minţii zmeieşti. Zmeii nu se-mperechează cu femelele lor sau cu cele din specia umană ca toate animalele. Ei posedă în creştetul capului, sub ţeastă, o zonă a creierului de culoare aurie, cam de forma şi mărimea unei prune, pe care-o folosesc la vrăjire. Cu ajutorul ei proiectează în mintea femelei pe care o doresc orice imagine vor, ispitind-o cu toate panglicile, volanele şi modele de pe pământ. Când zmeoaica, prinţesa sau cosânzeana acceptă obiectul imaginar, deodată simte în pântece un vârtej cumplit de dureros, şi din clipa aceea rămâne grea. Căci e atât de greu, atât de greu să te opui vrăjirii!
Rânjind din botul încărcat de colţi şi făcându-i cu ochiul, zmeul (care răspundea la simpaticul nume de Wrath) se apropie de Ileana şi-i şuieră în ureche:
- Scumpa mea, ghici ce ţi-am adus din târg!
- Ţe să fie, ţe să fie? se prosti Ileana.
- Ei, nu cine ştie ce, doar un Ferrari roşu de vis.
- Zooou? Şi-l ţii, pasă-mi-te, în buzunar?
- Nu chiar. E doar în spatele tău, prinţesă!
Ileana privi în spate şi i se tăie respiraţia. Căci era chiar un fabulos cupeu roşu decapotabil, cu tapiserie de piele cenuşie şi cu volanul de corn străveziu, cu capacele roţilor mai strălucitoare decât oglinzile. Ileana deschise portiera şi se aşeză, sau mai bine zis se adânci în pernele moi
ale fotoliului. Cheia clinchetitoare era în contact. Radiocasetofonul digital mergea şi din boxe se revărsa o muzică de big-band. N-avea decât să trântească după ea portiera, să ambreieze şi...
- Proasto, formula! auzi o şoaptă şuierată, mai înaltă decât pragul sonor al zmeului.
- Vasiliska, dar aşa ceva nu se refuză, e tot ce mi-am...
- Formula! Imediat! Vraja se apropie! Ileana, fii atentă: 5... 4... 3... 2...
Ş-ntr-adevăr, cosânzeana văzu cum din craniul strâmb al zmeului se degajă un vârtej aerian portocaliu, care avansează ca o cometă rapidă, lăsând în urmă o codiţă şuierătoare. Animaliculul se repezi direct spre pântecul Ilenei, care abia mai avu timp să strângă ochii şi să strige din răsputeri:
Iffyou Tinkdaffoøk I Sffuny
Fökk Iøoselv Enseiviomm Ânyy!

adică:
Va să zică-aşa, îţi place să vrăjeşti?
Vrăjeşte-te-atunci singur, şi economiseşti!

Într-o clipă splendidul automobil, lucios ca o bomboană de plastic, dispăru, iar cosânzeana căzu în fund pe solul tare. Zmeul rămase o clipă încremenit, se-nroşi, se albăstri, se-nvineţi şi crăpă în cele din urmă de necaz, căci ruşinea asta n-o mai păţise. Fetele se-mbrăţişară.
- Da' să ştii că dacă era Porsche nu mi-ar fi păsat de-un zmeuşor, acolo, în burtă. În definitiv, au mai păţit-o şi altele!
- Bine că n-a fost. Acum, promisiunea!
Cosânzeana sfârşi cu gluma, şi faţa ei deveni gravă şi misterioasă.
O trase deoparte pe zmeoaică şi-i şopti:
- Ştiai că lumea nu se opreşte la grota asta mizerabilă? Ştiai că undeva, deasupra, există un cer albastru, şi soarele, şi iarba smălţată de flori? Şi pomi încărcaţi de rodii şi de smochine? Ştiai că există dealuri şi munţi împăduriţi, cu izvoare ca de sticlă din care sorb animale nespus de graţioase? Ştiai că acolo, prin văzduh, nu zboară scârbele astea palide, ci fluturi multicolori şi papagali limbuţi, gata să ţi se lase pe umeri? Oh, Vasiliska, degeaba ai trăit dacă nu ai văzut lumea mea, lumea de deasupra, minunea dumnezeiască de la suprafaţă!
- Vechile Visse povestesc... începu Vasiliska, dar Ileana reluă ca în transă:
- Nu se poate povesti. Trebuie să vezi cu ochii tăi binecuvântarea norilor de vară şi-a oceanelor pline de insule verzi şi corăbii. Farmecul zilelor şi, mai ales, farmecul nopţilor, Vasiliska, al nopţilor de odihnă şi de iubire! Când iese şoldul plin al lunii deasupra holdelor şi cetăţilor. Când începe să miroasă regina-nopţii, şi stelele năvălesc pe boltă ca o armată ferecată în diamante. Ca un milion de dansatoare cu inele de foc pe fiecare deget... Iată răsplata mea, darul pe care ţi-l dăruiesc: află că la scurtă distanţă de-aici se află un Kellt, numit al lui Meer, căci acest poet ilustru-l-conduce. Spune-i lui Meer că eu, Ileana, îţi dăruiesc Suprafaţa. În acele momente de transfigurare, Ileana nu i se mai păru atât de oribilă Vasiliskăi. Chiar devenise aproape frumoasă, în ciuda pilozităţii blonde şi a groteştilor ei ochi albaştri. Dar aproape că n-o mai asculta. Nu-şi mai dorea acum nimic pe lume mai mult decât să vadă Suprafaţa despre care-i vorbise cosânzeana şi despre care vorbeau vechile legende, pe care le crezuse mereu nişte frumoase minciuni. Chiar de a doua zi îşi luă rămas-bun de la fata care porni în direcţia opusă, spre altă ieşire, mai îndepărtată, ce ducea spre castelul ei părintesc. O porni, cu strigoaica pe umăr, pe un drum care urca şerpuind printre tufe de licheni fosforescenţi. Merseră multe zile şi nopţi, până văzură în depărtare sclipiri de pirită. La capătul drumului se deschidea o peşteră rotundă unde, în jurul grămezilor de minereu strălucitor, şedeau vreo douăzeci de zmei şi zmeoaice, mai ales zmei cu colţi, dar şi din alte rase, toţi puahi cu lungi ţurţuri crescuţi în bărbii, împungând către boltă. Meer însuşi o întâmpină şi, după o lungă discuţie în care nu mai încăpu îndoială asupra talentului şi cunoştinţelor tinerei Vasiliska, toţi o primiră cu drag în mijlocul lor. Îi cunoscu astfel pe Zurr, pe Hildegarda, pe Bombas şi pe.......... (zmeu care făcuse jurământul tăcerii şi care-şi făcuse din tăcere un nume). Le ascultă cântecele şi hrankahrankas-urile răutăcioase, le împărtăşi gusturile şi valorile. După câteva săptămâni scurtele ei poeme începură să circule printre puahi, primite cu admiraţie sau invidie. I se păru ciudată o tentativă de vrăjire din partea lui Bombas, al cărui organ cristalomandibular i se păruse de la-nceput extrem de caraghios. Nu dădu mare atenţie acestui fapt, căci era prea fericită să se afle între fiinţe asemănătoare, pentru prima dată în viaţa ei.
Într-o noapte, parcă la un semn nevăzut, poeţii se ridicară şi, într-un şir lung şi tăcut, se-ndreptară către Ieşire. Abia acum observă Vasiliska uriaşul bolovan proptit în peretele de la răsărit, atât de aproape de ei. Înconjurară stânca, rostiră o incantaţie şi, cu pari necojiţi, deschiseră fereastra spre lume.
Şi fereastra era plină de stele. Ieşiră pe un prag stâncos, poate la o uriaşă înălţime, căci erau din toate părţile înconjuraţi de stele. Aerul era gros şi dulce, noaptea era adâncă şi parfumată. Vasiliska, înnebunită de frumuseţe, îşi înălţă şi ea, cu toţi ceilalţi, bărbia spre adevărata boltă
infinită. De ce trăise toată viaţa în neştiinţă? De ce anii vieţii ei se perindaseră sub pământ? Cu faţa luminată de stele, cu toţi nervii primind damful rece stelar, copila începu să cânte.
Iar a doua zi, o dată cu revărsatul dumnezeieştilor zori, Vasiliska văzu, pentru prima dată în viaţă, ceea ce căutase întotdeauna, ceea ce noi toţi, zmei şi oameni, căutăm şi vom căuta întotdeauna: limpedea, gingaşa, transparenta şi nesfârşita Lumină.



****

Balena portocalie
Text: Alina Darian, Ilustraţii: Silvia Olteanu
A fost odată ca niciodată o balenă portocalie, mare cât o catedrală. Balena călătorea prin lume de la începuturile timpului.

Îngerii aduseseră doi copii şi îi aşezaseră de-o parte şi de alta a cozii arcuite, ca ea să îi legene şi să le arate apoi toate minunile create de Dumnezeu pe pământ. Coada ei era atât de mare încât cei doi copii nu se văzuseră niciodată. Povestea balenei e tare simplă...

Balena traversase oceanele în lung şi lat. Copiii văzuseră apusul înflăcărat peste gheţari dar şi peste insulele cu crocodili lungi cât o zi de vară. Gustaseră din laptele de cocos răcoros care alungă febra amiezii. Învăţaseră formele cristalelor de zăpadă de la Polul Nord şi de la Polul Sud. Cunoscuseră rase de oameni de toate culorile.
Nu-i de mirare că având atâtea minuni de descoperit pe insulele unde îi ducea balena, copiii nu avuseseră curiozitatea să exploreze nava ciudată pe care călătoreau. Fiecare jumătate din coada ei cântărea cât toate clopotele tuturor bisericilor din Rusia iar lungimea ei era cât un drum de câteva zile. Fiecare dintre ei credea ca e singurul explorator de felul lui. Nu ştiau că ceea ce cunoşteau din lume era doar o jumătate.

Într-o bună zi băieţelul se aplecă deasupra oceanului să privească apusul soarelui la ecuator pe apa liniştită, întinsă ca o pânză alburie în aşteptarea culorilor. În loc să zărească apusul zări chipul unui copil, dar nu era al lui. Aceiaşi ochi dar părul negru din bucle ciufulite. Fetiţa descoperi şi ea în oglinda apei doi ochi negri visători ca ai ei. Erau ai unui băieţel.

Atunci balena începu să mormăie şi să tremure. Paşii copiilor pe pielea ei o gâdilau. Balena îşi ridică în aer coada ca o balanţă şi cei doi copii căzură la loc în leagănul în care crescuseră. Atunci se văzură cu adevărat şi bucuria nu se mai putu povesti...



****

Ariciul în ceaţă
Text: Vasile Ernu, Ilustraţii: Stela Lie
Aceasta este povestea pe care mi-a spus-o bătrânul Kazlov. Povestea e cu multă ceaţă şi cu un arici mic.

Era noapte, căci aşa le place aricilor să iasă la plimbare. În jur cântau ţânţarii la viori cu o singură coardă. Luna plutea lin printre nori şi din când în când privea zâmbitor în jos.
"Mmmuuu!" - se auzi mugetul vacii de dincolo de râu.
Undeva, departe, câinii începură să latre. La auzul lor, iepurii săriră din tufiş şi începură să fugă care încotro.
Peste râu, ceaţa a început să se ridice. O ceaţă deasă şi albă se ridică până la brâul calului care păştea trist pe malul apei. Nu i se mai vedea decât capul ridicat, care dispărea când se apleca să mai ia o gură de iarbă. Din cauza ceţei, au început să dispară şi raţele albe care pluteau somnoroase pe apa râului.
Ariciul stătea pe o moviliţă sub un pin şi privea cum valea luminată de razele lunii se scufunda în ceaţă.
Era atât de frumos încât se întreba din când în când: "oare nu cumva visez?". Însă şi lătratul câinilor, şi zumzăitul ţânţarilor, şi pleoscăitul apei îi aminteau că totul e adevărat, că nu visează.
"Dacă o să le povestesc, n-or să mă creadă" - se gândi Ariciul şi privi mai atent pentru a-şi aminti mai târziu orice fir de iarbă, orice detaliu.
"Uite că o stea a căzut" - observă el - şi iarba s-a aplecat spre stânga, iar bradul a devenit o umbră mare şi ascuţită.
"Interesant... dacă calul se va culca, va dispărea oare în ceaţă?"
Deveni curios şi începu să coboare încet, încet de pe deal spre ceaţă, să intre în ea şi să vadă cum e înăuntru.
"Iată" - zise Ariciul - "Nimic nu se mai vede. Nu mi se mai văd nici măcar lăbuţele."
- Căluuţuulee! - strigă şoptit Ariciul. Calul nu răspunse.
"Unde o fi calul?" - se gândi el. Începu să meargă înainte. În jur era întuneric, linişte şi umed, doar deasupra, sus, lumina ceva sumbru.
A hălăduit bâjbâind prin întuneric timp îndelung. Deodată, simţi că pământul de sub el dispare şi începe să zboare undeva. Pleosc!
"Sunt în apă!" - îşi imagină Ariciul îngheţând de frică. Şi începu să lovească cu lăbuţele apa în toate direcţiile. Era întuneric, iar Ariciul nu ştia nici măcar unde este malul.
"Să mă ducă râul unde o vrea el" - decise el.
Se ţinea pe apă aşa cum putea, respira adânc, iar râul îl ducea în jos pe cursul apei.
Apa bolborosea pe la cotituri. Ariciul simţi că s-a udat leoarcă şi se gândi că ar putea să se înece.
Deodată cineva îl atinse pe lăbuţa din spate.
- Mă scuzaţi, şopti acel cineva, cine sunteţi şi cum de aţi nimerit aici?
- Eu sunt Ariciul, a şoptit el la rândul său. Am căzut în râu.
- Atunci urcă pe spinarea mea, i-a şoptit acel cineva. Te voi duce la mal.
Ariciul se urcă pe spinarea îngustă şi umedă. În câteva minute fu la mal.
- Mulţumesc! a rostit mai încrezător Ariciul.
- N-ai pentru ce! şopti acel cineva, pe care Ariciul nici măcar nu-l văzu şi dispăru.
"Ce istorie... se gândi Ariciul, scuturându-se de apă. Cine mă va crede?!"
Şi intră din nou în ceaţă.



****

Cum să-ţi faci un tigru când chiar ai nevoie de el / Dacă vrei un elefant, fă aşa
Text: Cătălin Mihăilescu, Ilustraţii: Veronica Neacşu
Cum să-ţi faci un tigru când chiar ai nevoie de el

M-am trezit din somn speriată
atacată de-o armată
de gazele fără milă -
coarne mari, nara subtilă,
că mă miroseau pe unde
nu mă mai puteam ascunde
Ce să fac? Tremuram toată,
dar mama mi-a zis: armată
de gazele fără milă?
măăi, tu te-ai prostit, copilă!
Desenează-ţi tu o fiară
să le sperie, că zbiară
mai ceva ca domnul Gelu
când nu a găsit hotelu'.
Şi m-am pus pe desenat
(era zidul lângă pat,
am tras dungile pe zid
Şi-ntre ele-am pus un fid
să le sperie pe ele,
domnişoarele gazele).
- Ce-i un fid? m-a-ntrebat mama,
că nu seamănă cu lama,
cu leul ori crocodilul,
ia zi-mi, care este şpilul?
Mamă, are colţii lungi,
Dinţi puzderie şi dungi
Şi aleargă reepedeea
pe gazele să le dea
în tărbacă, dacă - bis! -
vin să mă atace-n vis.
- Dungile nu-s trase bine:
ăsta-i figru, nu e fid;
l-ai băgat la închisoare
sub dungi lungi, ca la partid.
Aşa că ia dungile
cât or fi de lungile
Şi-nvârteşte-le oleacă
până când o să le placă,
că doar le-ai făcut un dar:
le-ai pus perpendicular.
Dup-aia pui între ele
fiara aspră, ca din stele,
felină cu muşchi ca piatra,
labe moi, dintr-una-n patra,
cu dinţi lungi şi ochi feroci,
ce-ard cât pânea poţi s-o coci,
care fac din noapte zi
când vrei tu şi cât vor şti:
ea le vede pe gazele
când nu se pot vedea ele.
Asta, mamă, nu e figru
Şi nici fid: ditamai tigru,
care-o să te apere,
ochii cât îi scapere.
Şi aşa l-am desenat:
tigru-n zid şi jungla-n pat
Şi când vin gazelele,
sare: fug belelele
Şi-mi rămâne-n zid un gol,
intr' frigul ca la pol -
Şi ce? ninge drept prin el
nici nu-mi pasă: nu-i gazel -
ăăă făcută din zăpadă,
golul ăla e o nadă,
tigrul vine înapoi
să mă apere. Noi doi,
eu fetiţă, el tigruţ,
să ne pisicim finuţ.

Dacă vrei un elefant, fă aşa

ia
făină, apă şi zahăr,
ghiulul vreunui oacheş mahăr,
drojdie din Yeastern Europe
bucuroasă de frânghíe,
o andrea (verde, de ai)
şi-o turbincă cu mălai;
aluniţele şi apa
să le ţii; spada şi capa
să le dai (pe alt mălai)
şi-ţi mai trebuie o lupă
sa te uiţi prin ea când, după
ce-ai turnat făina-n apă,
zahărul - la gust să-ţi placă,
şi-ai vârât prin ghiulul de-aur
cu andreaua, un combaur
care, plin de aluniţe,
încreţeşte pielea-n fiţe,
apoi torni mălaiul fin
pui şi drojdie şi bumbin,
le acoperi c-un obroc,
încălzeşti nasul la foc,
desenezi doi fildeşi mari
cu andreaua pe bilbari,
îţi pui nasul în mălai,
lustruieşti lupa c-un pai,
şi-o-nvârteşti s-o facă` mare
pe-arătania pe care
tocmai ai făcut-o vie
(că dormeai, ca-n vis să fie,
şi acolo i-ai pus trompă,
nu-nşelatul ochi, ci-o pompă
lungă-aşa, ca namila
să spele ea pe ea).
ş-aşa-ţi faci un curăţel -
doar al tău - elefănţel.




Cuprins Bookătăria de texte şi imagini
Florin Bican - Muzeul figurilor de stil
Ilustraţii: Mihaela Paraschivu & Ioana Ursa

Florin Bican - Rechinul de la ora cinci
Ilustraţie: Adriana Horga

T.O. Bobe - Povestea şoseţicăi cu dungi verzi, galbene, roşii şi mov
Ilustraţii: Cristiana Radu & Anca Popescu

Florica Bud - Ana şi căţelul Graser
Ilustraţie: Doina Butuşină

Mircea Cărtărescu - Povestea micuţei poetese Vasiliska
Ilustraţii: Alexandra Rădulescu

Marie Chartres - Albastrul lui Rose (blue de rose)
Ilustraţii: Adriana Mihaela Gheorghe

Jan Cornelius - Frederic, puiul de elefant
Ilustraţii: Agnes Keszeg

Alina Darian - Balena portocalie
Ilustraţie: Silvia Olteanu

Vasile Ernu - Ariciul în ceaţă
Ilustraţie: Stela Lie

Dan Lungu - Ilinca şi prinţul fermecos
Ilustraţii: Alexandra Rădulescu

Cosmin Manolache - Bomboana
Ilustraţii: Raluca Ilie

Cătălin Mihăilescu - Poezii
Ilustraţii: Veronica Neacşu

Ada Milea - Poezie
Ilustraţie: Doina Roman

Ioana Nicolae - Arik şi mercenarii
Ilustraţie: Raluca Ilie

Victoria Pătraşcu - Vic pitic şi-o poveste din nimic
Ilustraţie: Stela Lie

Simona Popescu - Hipocamp (poveste în coadă de peşte)
Ilustraţii: Silvia Olteanu

Doina Ruşti - Darul lui Marţisara
Ilustraţie: Amalia Dulhan

Ana Maria Sandu - Samir şi marea
Ilustraţie: Alina Munteanu

Grete Tartler - Poezii
Ilustraţii: Cristiana Radu

Călin Torsan - Visul unei nopţi de ţară
Ilustraţii: Sebastian Opriţa & Mihaela Paraschivu

Elena Vlădăreanu - Luc în ţara de portocală
Ilustraţii: Marga Udrescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer