Am fi putut fi liberi? Cine ştie! (amintiri impersonale)

Un singur lucru mi-a plăcut, era reconfortant în comunism: comunismul pe dos, în oglindă, contra-comunismul. Faptul că ne era cald împreună, strîngîndu-ne unii în alţii, laolaltă, pentru că făcuseră unii, aiurea, frig, creînd nişte popoare abstracte, de igloo. Altfel spus, că aveam clar, fără dubii, dreptate (singura chestie pe care o "aveam"), şi că nu eram deloc singurul ocupant al acestei poziţii: mulţi, la limită toţi aveam dreptate. Exista noi, iar acest noi era de partea adevărului, în adevăr. Ceilalţi erau detestabili pentru că nici măcar nu se (mai) minţeau, nu se (mai) iluzionau (dacă o făcuseră vreodată, ceea ce nu prea cred), erau rupţi, blocaţi, fără interioritate: un fel de existenţe pur spaţializate, de "instalaţii" de fiinţă (precum megamecanismele lui Tinguély), de construcţii inutile şi impracticabile, asemenea edificiilor industrializării forţate, de pură paradă.

Repetam comunismul, realizam comunismul pe dos, în oglindă: "anti-comunism" de fond în formă, dacă nu comunistă, măcar "comunitaristă".

Dublă iluzie deosebit de periculoasă pentru o fiinţă tînără în formare, cum eram eu, "noi", pe atunci. Ba chiar triplă: 1) să fii sigur că ai dreptate, că deţii adevărul; 2) să ştii că nu eşti singur, ci că formezi un "noi", o forţă (momentan fără putere, în afara puterii); 3) să fii o forţă colectivă contra. Să ai, deci, nu numai biologic, ci şi istoric, deci la fel ca în poveştile pioase, ca în hagiografia comunismului, viitorul de partea ta. Comunismul ne contra-"comuniza", impunîndu-ne o formă, un mod de autoconcepere deja falimentar, care, chiar dacă opus, avea să piară odată cu comunismul, dar fiind că-i era mimetic. Eram anti-comunişti copiind comunismul. Capcana oponenţei: trebuie să-ţi copiezi adversarul pentru a i te opune.

De fapt, nu. Sau nu în totalitate. Ceea ce ne-a salvat, cît de cît (ambiguu, duplicitar), întîrziind însă eliberarea, dar pregătind, dacă nu aservirea, măcar naivitatea ulterioară, a fost tocmai faptul că nu ne-am organizat, că nu am copiat comunismul pînă la capăt, că nu ne-am contra-comunizat în totalitate, rămînînd indivizi. Dar nu era ego-comunismul românesc un elogiu al hiper-individului suprem?

20 de ani: poate că voiam altceva. Obligatoriu, inevitabil: nu ştim ce vrem. Cînd gîndeşti "comunistarist" anti-comunismul nu ai cum, după spulberarea, după retragerea comunismului (căderea comunismului a fost o retragere, o demisie, o non-intervenţie, o paralizie), să nu fii victimă, pradă sigură.

Poate că am rămas să urîm comunismul tocmai pentru că ne-a abandonat, pentru că a promis şi nu s-a ţinut de cuvînt, pentru că ne-a minţit, pentru că a fost doar o toană mimetică de putere a unor nepricepuţi, a unor ageamii tocmai din nepricepere, din prostie, din neputinţă criminali. Cine ştie!

De ce ne place, de ce atîta lume iubeşte, caută, azi, la 20 de ani de la Căderea Zidului, Berlinul, neieşind, de fapt, din fostul Berlin de Est? Berlinul e, azi, un model inconştient, utopie instinctivă, reflexă, spontană: socialism subvenţionat de capitalism, Est întreţinut de Vest, democraţie de tip occidental trăită în condiţiile de precaritate şi de sobrietate eroic-umanizante, morale, ale Estului.

După revoluţiile din 1989, am fi vrut, poate, să fim, "est-germanic", subvenţionaţi, întreţinuţi de capitalism, dar fără a deveni capitalişti. Cine ştie!

Voiam, poate, democraţie fără capitalism. (Sau invers.) Azi, globalizarea, adică recuperarea fostelor zone periferice sau excluse şi întoarcerea lor împotriva "Centrului", împotriva "Occidentului", înseamnă tocmai, obiectiv, disocierea capitalismului de democraţie. În 1989, noi ne doream, poate, disocierea democraţiei de capitalism. Democraţie sau capitalism? Pot fi ele disociate? Fantasmatic şi în moduri opuse, da. Ca intenţie, ca iluzie. Cine ştie!

Perspectivism salvator: capitalismul e atractiv, popular dezirabil numai din perspectiva dictaturii, a totalitarismelor, a comunismului.

Urăsc comunismul pentru că m-a făcut să-mi fac iluzii cu privire la capitalism.

Sînt anti-comunist pentru că, după ce ne-a abuzat, făcîndu-ne să credem: 1) că avem dreptate împotriva lui; 2) că sîntem "noi", adică o forţă gata pentru putere - comunismul ne-a abandonat, ne-a predat legaţi fedeleş, dar cu porii deschişi, capitalismului, făcîndu-ne să ne iluzionăm nu numai în ceea ce îl priveşte (în cazul, eventual, al unor generaţii anterioare), ci şi în ceea ce îl priveşte pe "duşmanul" său, capitalismului. De-asta sînt anti-comunist: pentru că a fost o glumă, o farsă sinistră, o prostie inutilă. Cînd există capitalismul (ceea ce numim, generic, astfel), ce nevoie mai e de comunism? Cine ştie!

"Modelul" (postcomunist) Berlin: un capitalism care nu poate să întreţină socialism, comunism, nu există, nu este demn de acest nume şi de pretenţiile pe care le tot emite.

"După 20 de ani": reafirmarea unei vulgate. Pentru mine: consumarea unei iluzii. 20 de ani: traversarea unei iluzii. Iluzia capitalismului democratic creată, întreţinută în / de către comunism. Iluzie de perspectivă.

Pică extrem de nasol, de jenant aniversarea a 20 de ani de la căderea comunismului în plină criză a capitalismului! De-asta se şi pune accent, în discursurile oficios-oficiale (politico-mediatice), pe latura negativă, anti, referenţial-semantic-retrospectivă (căderea comunismului).

Comunism: lipsuri, nevoi false, artificiale. Capitalism: dorinţe, satisfaceri false, artificiale. Avantajul capitalismului faţă de comunism: artificialitate pozitivă, nu negativă. O artificialitate - continuitate de regim - a venit s-o "combată", s-o "vindece" pe cealaltă. Să profite de ea. Am înlocuit o artificialitate (politică) negativă cu o artificialitate (economică) pozitivă. Privarea de identitate, de propriu, cu fabricarea de "identitate", de "propriu".

Comunismul producea în mod artificial, fals (privativ, negativ) adevăr (nevoi reale); capitalismul produce pozitiv, real, falsitate, artificialitate, identităţi-proteză.

Aici sîntem, asta am petrecut, ca "istorie a fiinţei", în ultimii 20 de ani, asta a însemnat "sfîrşitul istoriei": sfîrşitul "istoriei" bazate pe iluzia "adevărului", a "comunităţii", a subiectului colectiv deţinător al adevărului, proprietar (inevitabil "în efigie" prospectivă: comunismul, utopia, în general, ca efigie prospectivă, ca anticipare a viitorului-mort). Am fost contra-proletariatul.

Comunismul a fost o ambiţie, o invidie mimetică, opusă tocmai pentru că în oglindă, a unor indivizi improvizaţi, nepricepuţi, marea vină a comunismului, care i-a şi atras răzbunarea, pedeapsa, fiind aceea că, din nepricepere, a scos puterea din ea însăşi, a făcut vizibil (a dat în spectacol) adevărul despre putere. Comunismul a denunţat puterea patologizînd-o inevitabil, şi pentru asta chiar merita pedepsit.

Avem privilegiul gnoseologic de a fi trăit această istorie.

"20 de ani": iluzia unei epoci, ceea ce acest inter-val nu e. E între epoci, spaţiu de eveniment, numai că perspectiva s-a inversat: "tradiţional", "istoric", evenimentul era fulguraţie, moment, cezură, aproape nu exista, era insesizabil; "post-istoric", nouă ni se pare că nu mai există evenimente, că însăşi noţiunea, categoria de eveniment a dispărut, a fost depăşită. De fapt, invers: "epocă"-eveniment, nu eveniment-între-epoci. De-asta nu mai percepem evenimentul: pentru că, acum, s-a făcut epocă. O epocă de schimbare. Apocalipsa? Epoca-lipsă.

Abia acum, după 20 de ani, încep să înţeleg (mai cinstit: începe să mi se pară că înţeleg) ce s-a întîmplat în aceşti 20 de ani: RECUPERARE.

Am numit, au fost numite revoluţie nişte evenimente retrospective, de încheiere, de închidere, de sfîrşit: denumirea, titulatura de revoluţie, acordată generic, cu epitete de nuanţă, diferenţiatoare, evenimentelor din 1989, a avut un sens retrospectiv, de marcare a sfîrşitului unei pulsiuni neconsumate: era Revoluţiilor. În 1989 au avut loc revoluţii-sfîrşit, menite a satisface o aşteptare, o neîmplinire, o frustrare, şi frustrînd, ocultînd, în schimb, tocmai sensul de schimbare, de deschidere spre noutate al revoluţiei. Revoluţiile din 1989 au fost doar, literal, semantic, referenţial (adică cu faţa spre trecut: orice semantică, orice referenţialitate este cu faţa spre trecut), o închidere, o recuperare, o revenire. Menite, tocmai, a bloca invenţia, noutatea, în golul produs de o ruptură. Revoluţii conservatoare, li s-a spus. Revoluţii aservite, funcţionalizate, le spun eu. Revoluţii castrate, revoluţii-poliţie, revoluţii-razie etc. Revulsii.

Poate că voiam ceva nemaivăzut, altceva, dar n-am ştiut - şi nu vom şti niciodată - ce-am vrut, ce vrem. Nimeni nu ştie ce vrea. Nu ştim niciodată ce vrem.

În 1989, am fost eliberaţi nu ca să scăpăm, ca să evadăm, ca s-o luăm razna, ca să inventăm altceva, dînd curs, atent, adevăratelor dorinţe profunde, ci ca să fim RECUPERAŢI, pentru ca, în felul acesta - "manevră" epocală -, capitalismul (care, ca atare nici nu există, e "cîmpul", "fondul" însuşi) să se relanseze din neant pe spinarea noastră, actori fără să ştim.

Comunismul a însemnat cel mai bun dresaj privativ pentru capitalism.

În 1989, am fi putut fi liberi. Dacă dorinţele nu ne-ar fi fost imediat codificate. Dar ne-am lăsat, normal, recuperaţi. Democraţia ne aştepta ca o marfă, căci aşa ne fusese, sub comunism, reprezentată.

Cine ştie ce oroare, sau ce minunăţie doream, de fapt. Ce fugă sau ce regresie necontrolată. Am scăpat din ţarc în lume, de 20 de ani nu încetăm să purtăm "ţarcul" la nivelul lumii (globalizare).

După "sfîrşitul istoriei" şi dispariţia "metanaraţiunilor", 20 de ani pentru a reface o nouă "Mare Naraţiune": capitalismul era sfîrşit, iar Occidentul, societăţile occidentale, ajunsese(ră) la conştiinţa (reflexul) acestui "fapt" metaistoric. Intelectualii critici, de fapt, au învins, Occidentul e(ra) intelectual, e(ra) critic: conştient de caracterul nu doar finit, ci şi terminat al capitalismului, care trebuia să pună capăt istoriei şi să (se) recupereze (relanseze) geografic.

Repet, trebuie repetat (arta nu copiază, dar repetă) acest lucru: intelectualii critici, cărora nu degeaba li se cîntă, azi, cu jubilaţie, prohodul (cînd nu li se organizează de-a dreptul parastase), avuseseră, de fapt, succes; întregul Occident devenise, ca reflex, critic, mai exact circumspect, reţinut, disociind (analitic) capitalismul de democraţie (nu invers).

Numai din perspectiva Estului, a periferiilor, a zonelor mărginaşe excluse, capitalismul mai putea fi confundat cu democraţia. Roma trebuia să cadă, devenind prizoniera Imperiului. Occidentul trebuia luat prizonier al "lumii". Occidentul a devenit prizonierul "lumii", al tuturor Esturilor reunite, recuperate.

Aceasta este meta-, macro-naraţiunea actuală, povestea evenimentului-epocă inaugurat, ca relansare în alt fel a istoriei, acum 20 de ani. Asta am trăit, (în) asta trăim.

În Occident, capitalismul era sfîrşit, adică "tendenţial" împlinit.

Estul, Esturile trebuia să fie recuperate pentru a fi întoarse împotriva Vestului, disociindu-se capitalismul de democraţie, făcînd democraţia captiva capitalismului, condiţionînd capitalist democraţia.

Nu tocmai de aceea este China singura (contra-)putere actuală, pentru că a reuşit să disocieze singură, prin ea însăşi, "Estul" de "Vest", realizînd şi prefigurînd capitalismul fără democraţie, ca adevărata epocă postcomunist-postistorică?

Din 1989 încoace, Estul, Esturile, pe care comunismul, totalitarismele, dictaturile, ca evadări-autonomizări aberante ale fenomentului puterii (cînd puterea, de fapt, nici nu există, e-n toate), nu reuşiseră să le desprindă decît negativ, adică mimetic, în oglindă, au fost recuperate, pentru a se încerca, epocal, disocierea capitalismului de povara, de încurcătura democraţiei: "capitalismul e democraţia"!

Capitalismul s-a relansat post-istoric / geografic recuperînd "Esturile" (pămînturile din afară). În Occident, graţie victoriei intelectualilor critici (pe care vulgata actuală ni-i prezintă ca fiind învinşi, pe drept, căci erau vinovaţi), capitalismul era sfîrşit.

După 20 de ani, trebuie să reînvăţăm să strigăm, primordial, prim, adică negativ, LIBERTATE.

Trebuie să reluăm, să reformulăm, din lagăr socialist în cîmp global, opera disidenţilor. Are din nou sens, abia acum are sens să fii literal - şi global - disident.

Nu e(ra) nevoie de comunism, nu e nevoie, în general, de dictaturi pentru a domina: iată ce nu încetez să învăţ, să mă învăţ minte de 20 de ani încoace. Comunismul n-a fost decît o criminală carantină pentru un capitalism reuşit, debarasat de democraţie, pentru relansarea capitalismului sfîrşit. Est cu Est am fost uniţi!

Cel mai mult, în comunism, mi-a plăcut capitalismul. Cel mai mult mi-a plăcut capitalismul în / din comunism. Comunismul a fost peştera în care ni s-a proiectat filmul "Victoria Capitalismului".

Wall Fall... Wall Street... Wall Street Fall... Wall Fall Street... WWW... M-am săturat să tot fiu convocat la reconcilieri "dialectice". M-am săturat să tot fiu la nesfîrşit mediul de trecere, locul de pas, golul de salt, de torsiune, de "traducere", de minciună al "dialecticilor". Tocmai de aceea prefer, caut să elaborez amintiri impersonale: ca să am din ce să mă extrag.

În 1989 am ratat, poate, libertatea. Cine ştie!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.