Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Bacovia gramo-fon (refuzul vocii)


Bogdan Ghiu, pe marginea unei cărţi de George Bacovia

23.12.2009
Editura Casa Radio
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Bacovia
Rar
Editura Casa Radio, 2009


Poeme rostite la Radio. O înregistrare din 1954 prezentată de Bogdan Ghiu
Ediţia a doua, revăzută şi adăugită


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce sunt clasicii? Energie răbdătoare comprimată, depozitată (căci, deşi disponibilă, nu întotdeauna şi efectiv folosită) a unei culturi, ba chiar a unei civilizaţii (în cazurile fericite, desigur, când cea de-a doua vine s-o însoţească, s-o prelungească şi s-o susţină pe prima, ceea ce nu se întâmplă curent: "O comunitate tribală poate foarte bine să aibă o cultură, adică să producă imnuri, cântece, podoabe pentru veşminte şi pentru arme, ceramică, dansuri, basme şi alte lucruri de felul acesta, şi să se bucure de ele; ceea ce nu înseamnă că este şi civilizată" - Leo Strauss, 1941), în viaţa ei de zi cu zi: resurse publice, comune, de afectivitate şi expresivitate, adică, mai simplu spus, de simţire şi comunicare arhivate "compact", spre veşnică folosire. Căci fără clasici n-am şti nu numai să ne exprimăm, ci şi să simţim viu, actual. Iar în cazul poeziei, expresia este emoţia însăşi, capacitatea activă de a te lăsa afectat, puterea de a răspunde activ şi adecvat lumii şi de a fi în ea, relansându-i urzeala, povestea.

Nici Bacovia nu a scăpat de trecerea prin purgatoriul persecuţiei şi al cenzurii comunist-bolşevice de-abia instaurate la putere, în România, în urma - şi ca urmare a - celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi, din perspectiva aberantă a acesteia, nu era, ca poet, nici "iraţionalist" (sau chiar "fascist") precum Blaga, nici "hermetic" ca Ion Barbu şi nici "mistic" asemenea lui Vasile Voiculescu. N-a făcut propriu-zis închisoare, n-a fost trimis la Canal, dar a fost, totuşi, ţinut câţiva ani buni în carantină politică, pe motiv de "decadentism".

Dacă în 1946, la împlinirea a 65 de ani de viaţă şi a 50 de ani de activitate literară, Bacovia este numit consilier la Ministerul Artelor (acordându-i-se aşadar graţia de a fi, aparent şi temporar, dacă nu introdus, cu drept de decizie, măcar acceptat în sânul "aparatului"), apărându-i volumul Stanţe burgheze, la peste nici un an, în 1947, postul i se desfiinţează, iar poezia încetează a-i mai fi editată. Poetului i se redă "mutismul" social din care el făcuse deja spaţiul de rezonanţă cosmică al propriei gesticulări lirice: scris fără voce, intonaţii dezarticulate, pândind "linii de fugă" dintre cele mai neaşteptate, onomatopee animale, propoziţii suspendate, emisie minimă, cu geneză dificilă, împiedicată, greu - şi de fiecare dată, cu fiecare cuvânt - obţinută. Poezia lui Bacovia evită, înţelept, vizualul ca înşelător, strict aparent - butaforie ontologică a golului, a "hăului" -, este scriitură a sonorului mut, amuţit, a ecoului primar înăbuşit (când tot ce este nu apare decât re-auzindu-se, revenind amplificat şi pierdut, de nicăieri şi din toată zarea, receptare asurzitoare fără fiat originar, strictă inerţie inaugurală). Într-o perfectă adecvare "hermeneutică" aşadar, puterea politică îl redă, în anii '50 ai secolului trecut, pe poet sieşi, propriului univers redublat: precaritate cotidiană a mijloacelor de subzistenţă, tăcere publică, afecţiuni (la plămâni: organele suflului!) care se redeschid.

Bacovia fusese totuşi, cu tot "pesimismul" şi "individualismul" său resemnat - "mic-burghez", fireşte -, un poet social: "de stânga", chiar dacă nu ajunsese până la revoltă şi militantism (neapărat) comuniste şi preferase retragerea, ironia, elidarea de sine, replierea amară, împăcată. Merita (şi putea fi) aşadar - fapt care s-a realizat graţie mai cu seamă influenţei exercitate de Eugen Jebeleanu - "recuperat".

Această recuperare şi reintroducerea în circuitul public a vocii lirice armonic mute a lui Bacovia se va materializa tocmai prin înregistrarea, în 1954, la Radio, a grupajului de versuri care fac obiectul prezentului disc. După care Consiliul de Miniştri îi va acorda poetului (în 1955) o "pensie de onoare" de 2.000 lei (pe lună), iar în 1956 i se va decerna "Ordinul Muncii" clasa I. Copleşit de onoruri recuperatorii indiferente, pe care de mult se învăţase să nu le mai aştepte, Bacovia - care nu avusese nevoie, pentru a scrie, decât de condiţiile minime, de "strictul necesar" de suferinţă şi neant pe care societatea românească s-a obişnuit să-l asigure, în general, creatorilor săi - se stinge din viaţă în 1957, la 22 mai.

Să-l ascultăm, deci, pe Bacovia recitându-şi, recitindu-şi, în amurgul vieţii, propriile versuri. Aşteptarea oricărui consumator de cultură, şi mai cu seamă a oricărui împătimit de poezie este, într-un astfel de caz, enormă, exorbitantă, totală: cine nu visează, nu fantasmează să-i poată auzi pe Shakespeare, Dante, Goethe sau Eminescu rostindu-şi, cu propria lor voce, propriile versuri? Citind marea poezie a lumii, involuntar aproape, automat, nu putem evita să nu încercăm să ne imaginăm vocea poetului, convinşi în mod absolut, pe de o parte că "inspiraţia" are forma unei voci lăuntrice primordiale, care-l "posedă" după bunul său plac, irepresibil, pe poet, şi, pe de altă parte, că aceasta ne-ar putea furniza, prin urmare, revelaţia supremă asupra sensurilor ascunse, ultime, inevitabil pierdute şi suprem revelatoare, ale poemelor exilate în "mormântul" scrisului, pe hârtia neutră, anonimă, impersonală, publică, a tuturor şi a nimănui: vocea conţine secretul creaţiei, credem noi. "Vocea poate, aşadar, din câte se pare, să realizeze întoarcerea circulară a originii la ea însăşi"; "timbrul vocii marchează, prin calitatea lui de neînlocuit, evenimentul de limbaj": este irepetabilă, unică, spre deosebire de textele tipărite, care sunt iterabile; "scrisul, fonetica mai ales, are tocmai funcţia de a restitui vorbirea regimului ei interior"; "a reactiva scrisul înseamnă întotdeauna a retrezi la viaţă o expresie dintr-o interdicţie, un cuvânt din corpul unei litere care purta în ea, tocmai în calitatea ei de simbol care oricând poate rămâne gol, pericolul unei crize" (Derrida despre Valéry).

Dintotdeauna aşadar, sau cel puţin de la Platon încoace, vocea, rostirea vie apare privilegiată, ca sursă a prezenţei pure (a poetului la el însuşi, la propriul text, la lume, la noi, ca receptori: chermeză a regăsirii în unitatea totală), în comparaţie cu textul scris, simplu mediator social, simplă "copie" decăzută, depotenţată, impură. Prin "voce" am regăsi, aşadar - visăm noi - adevărul ultim al textului poetic, adică nu numai glasul, inflexiunea intimă a gândului liric personal al poetului, ci mai ales, prin acesta şi dincolo de el, glasul imperativ al daimonului şi şoptirea mută a Muzelor: însuşi cerul Ideilor, prin poezia privită (ocultant) ca revelaţie (şi poate chiar profeţie).

Şi de la Bacovia, aşadar, ne-am aştepta, ascultându-l - aşa ne-am obişnuit să citim, în contra ei înseşi, poezia -, la revelaţii sonore, la accente şi intonaţii iluminante, salvatoare, sau măcar la participare, la o reintrarea în propriul rol "şamanic": poetul ca deţinător al "adevărului ultim" despre propria creaţie, ca Dumnezeu care a făcut lumea dar s-ar fi putut chiar lipsi de ea (ca simplă expresie secundă de sine) sau şi-ar fi putut-o, suveran, imagina altfel, supra-imprimând - ce şansă istorică, existenţială! - textelor sale şi oferindu-ne, prin propria-i voce, ca interpret al propriului său mesaj, lectura "adevărată", "cheia" textelor, sau măcar spectacolul edificator al faptului de a fi impresionat, de a se lasă re-impresionat de propriile texte şi retrezind, retrăind emoţia, "inspiraţia" originară care va fi stârnit scriitura: încheind, astfel, fuzional, "cercul hermeneutic" perfect, printr-o reidentificare triumfătoare cu sine însuşi. Căci noi, în aşteptările noastre, urâm, de fapt, poezia ca aventură, textul poetic contingent, ne temem de el, de evenimentul lui imprevizibil, aleatoriu, de tensiunea şi instabilitatea pe care o introduce, de nesiguranţa pe care o provoacă. Nu ştim s-o folosim. Şi ne-ar plăcea ca vocea poetului, adică poetul însuşi, prin prezenţa sa "nemijlocită", să ne liniştească univocizând mesianic propriul mesaj şi refăcând unitatea primordială a fiinţei şi a limbajului.

Nu se întâmplă însă niciodată aşa. Însuşi poetului, primul, înaintea noastră, înainte chiar de a-l "auzi" şi de a purcede la scrierea lui, propriul text îi scapă. Poetul ca recitator, chiar şi originar, al propriului text poetic este la fel de ulterior şi de exterior acestuia ca oricare alt cititor, neputincios în faţa propriului text. Magia poeziei se datorează, dimpotrivă, tocmai irepetabilităţii fiecărei ocurenţe a ei, singularităţii fiecărei actualizări existenţiale prin lectură, indiferent dacă cititorul este însuşi poetul, producătorul-sursă al textului, dar ne-stăpân asupra acestuia.

Bacovia a scris de multe ori, în poemele sale, cu gândul la viitor, referindu-se la sau invocând un viitor, clamându-i precipitarea, venirea "odată".

Lectura pe care, din acest viitor pur poetic, deja ironic, în amurgul vieţii sale pline de ironii "obiective", Bacovia o dă poemelor sale nu ne rezervă deloc surprizele hermeneutic-revelatorii triumfale la care, sub presiunea metafizicii, devenite solid simţ comun, speram, ci constituie aproape o dezamăgire, care nu este deloc mai puţin darnică în surprize, de un cu totul alt ordin însă, atât conjunctural, cât şi de fond.

Ce spune (ne)spunerea lui Bacovia? Poetul pare a-şi citi poemele mecanic, din afară, aproape expediindu-le ca şi cum nici nu ar fi ale lui, cu foarte rare accente retorice participative. Iar lectura aceasta trebuie considerată ca o altă faţă, suplimentară, a operei sale, a scriiturii bacoviene.

Sacadat, Bacovia pare a-şi brusca, a-şi grăbi propriile poeme, nerăbdător parcă să încheie cât mai repede cu putinţă "afacerea" cu înregistrarea, să se achite onorabil de "bunăvoinţa", de "darul" pe care i-l fac autorităţile şi să-şi regăsească mutismul esenţial, adevăratul "fond sonor" al verbului său poetic (atât de "nominal", de "obiectiv", de "impersonal"). Vocea sa ne spune însă, peste decenii (deci pentru eternitate), altceva: e prea târziu, a fost dintotdeauna prea târziu, poezia este tehnică etică de rezistenţă şi îndurare / anduranţă, de amânare, revelaţia adevărului ultim despre "lume şi viaţă" ar împiedica, tocmai, scrierea de poeme, poezia este afirmare a forţelor vieţii împotriva nihilismului monstruos al societăţilor, de oricare tip. Cosmicizare a nimicului.

Mai mult: Bacovia, aşa cum ne apare el aici ca performare sonoră, pare a se feri de forţa propriilor poezii, evitând să se lase recontaminat, reafectat de soteriologia lor pur scripturală. Cu infime excepţii, nici nu încearcă imposibilul, adică reaproprierea propriilor "produse". Le ţine, vocal, maşinal, la distanţă, şi este la rându-i ţinut la distanţă, în afară, de ele. Puterea politică era cea care, printr-un astfel de gest, încerca, după ce o supusese cenzurii, să-şi reaproprieze, de fapt, propagandistic atât poezia lui Bacovia, cât şi persoana acestuia. Ironic, amar, poetul primeşte "darul" Cezarului, dar nu se lasă intoxicat de otrava ascunsă în el, pe care textele sale poetice îl distilaseră "liric" deja şi din care învăţaseră să se hrănească victorios. Acceptă formal să joace comedia propriei recuperări, dar îi dejoacă ambiţia totalitară, acaparantă. În ironia glasului său de om sfârşit, ce pare aproape a-şi maltrata, fonic, poemele (mai ales cele prefăcut-naiv optimiste şi "sociale", "revoluţionare" în sens politic), el pare nu numai a le verifica şi reafirma, indirect, rezistenţa estetică şi însăşi ceea ce s-a numit, în modernitate, "autonomia esteticului", ci şi intangibilitatea, faptul că nu-i aparţin, că nu pot aparţine, de fapt, nimănui care nu-şi propune să se folosească, intim, civil, liber, de forţa lor existenţială, ci să le stăpânească, să şi le adjudece, să le manipuleze. Poetul ştie că poezia lui a scăpat, e învingătoare, că a triumfat deja împotriva istoriei - tocmai pentru că se va fi născut şi hrănit dintr-un mutism asumat, dintr-o "dispariţie" de sine obligatorie (fundamentală şi inevitabilă chiar şi pentru actele lirice cele mai "zgomotoase", dar şi potenţată, favorizată de împrejurări socioistorice aparte...). Şi alege să o emită, ironic, în modul cel mai neparticipativ cu putinţă - aşa cum procedase, de fapt, dintotdeauna -, părând uneori chiar a-i infirma sau a-i obstacula mesajul, ferind-o de urechi neavenite. Recitând-o târziu şi, de fapt, sub comandă, Bacovia îşi comunică propria poezie "printre rânduri", strecurând un mesaj prozodic, suprasegmental ce se exprimă tocmai prin reţinerea şi chiar "dezumanizarea" sa anesteziantă. De multe ori, pronunţia unor cuvinte este pur denotativă, înşelându-ne într-un mod neaşteptat, dezamăgitor, aşteptările. Altele, în schimb - foarte puţine - beneficiază de un ecou misterios: scurte pauze evocative lipsite (dar provocatoare) de referent.

"Comedii în fond", scrise pentru a reînscena la nesfârşit posibilitatea vieţii pe buza neantului (un neant deloc haotic, ci organizat, tocmai, ca un cosmos devorator, implacabil, mineralizant), poemele lui Bacovia nu pot fi spuse, pare a ne spune glasul său, decât "fără sentiment". Nepatetic, netragic, distant, "rece", neutru, "tehnic", poetul, aşa cum ni-l profilează vocea lui Bacovia, este un luptător de gherilă, un "terorist" întotdeauna absent de la locul faptei, oferind locul gol al autorului tuturor cititorilor şi trăitorilor de poezie. Căci poetul este de fapt mut şi numai poezia vorbeşte. Poetul, de fapt, nici nu există - sau, cum spunea Blanchot, pentru a putea scrie trebuie să accepte să dispară, să-şi construiască propria aneantizare, dar afirmativ, "tehnic", întotdeauna împotriva morţii sociale.

Ascultându-l pe Bacovia (ne)Â¥recitându-şi propriile poeme, asistăm la necesara dispariţie a autorului, la sustragerea lui de sub "teroarea istoriei", la spectacolul prin eliziune de sine al victoriei definitive a poeziei, ca instrument, ca armă etern repetabilă, aflată la îndemâna oricui ştie să-i priceapă utilitatea ascunsă, de supra-vieţuire.

Citindu-l însă pe Bacovia, putem reînvăţa senzitivismul "poetic" al vieţii în societatea întotdeauna "burgheză": lecţia senzaţiilor sociale vii, neamorţite, propusă de un poet kafkian, poet-gânganie, artistul-ca-primitiv. Prevalenţa auditivului şi în special a ecoului (la Bacovia, totul e departe, în fundal, se aude indirect, poetul încearcă să distingă, pândind fonic, neocular) îl lasă mut pe poetul însuşi. Bacovia n-a avut niciodată "voce", nu putea să şi-o însceneze tocmai acum, de dragul şi în cinstea generoasei oferte politice, pentru a-şi semna gramo-fonic poemele care nu-i mai aparţineau, ci, pentru că îi fuseseră expres adresate, aparţineau deja unei lumi de cititori înarmaţi, tocmai de ele, împotriva iluziilor istorice. Or, ce nu se poate auzi şi ce nu se poate spune (căci văzul, vizualul, la Bacovia, este numai înşelăciune) trebuie să fie citit. Inclusiv vocea lui Bacovia se propune, astfel, lecturii. Este scrisă şi afirmă, tocmai, forţa scrisului, care, tocmai de aceea, nu poate decât, suveran, să-i scape poetului însuşi, primul.

Materialul sonor înregistrat, în 1954, de Bacovia a fost editat anterior, incomplet însă (cenzurat?), pe două discuri Electrecord. Prezentul disc îl restituie în integralitatea sa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer