Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Săruturi şi atingeri (IX)


Simona Cratel

26.12.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

De dimineaţă, mi-am dus javra afară. L-am ţinut destul de mult prin parc, căci părea fericit. A alergat până i-a ieşit limba de un cot. Nu se mai oprea. Dacă nici Bursuc nu era fericit, atunci pur şi simplu nu ştiu cum arată fericirea. S-a jucat cu un labrador, s-au hârjonit până n-au mai putut. La un moment dat m-am aplecat să îmi leg şireturile, şi mi-am aşezat talpa peste cordonul umbrelei. Vântul era prea puternic şi mi-a smuls-o. Am început să alerg după ea. Am călcat pe şireturi şi m-am lungit într-o băltoacă.

M-am întors acasă şi m-am schimbat.

Următorul lucru pe care l-am făcut, am vizitat-o pe Iulia. Nu o mai întâlnisem de foarte multă vreme. Tocmai îşi monta mobila şi fixa în perete nişte rafturi suspendate. Purta un tricou larg şi blugi, şi cu bormaşina în mână, dădea găuri în pereţi. M-a ascultat cu atenţie în timp ce făcea treabă, iar eu am vorbit şi am vorbit, neîntreruptă, ore în şir. Îşi cumpărase apartamentul dând un avans la bancă şi restul luând credit.

După ce i-am tot vorbit despre Ben, povestindu-i tot ce fusese între noi şi ce simţeam pentru el, s-a răsucit spre mine cu bormaşina în mână, şi a exclamat: "Hmmm, ascultându-te pe tine acum vorbind, îmi dau seama că eu nu am iubit niciodată." Am privit-o uimită. Dar nu a adăugat nimic în plus, ceva, orice, care să mă ajute pe mine. Am tot aşteptat să înceapă cu analiza ei obişnuită.
"Disperarea te determină să faci alegeri greşite", a spus după o vreme. "Eu urăsc să fiu disperată."
"La ce te referi? Deci tu n-ai pleca la Viena dacă ai fi în locul meu?", am întrebat-o şi mai uimită, căci tocmai bătea un cui, iar afirmaţia apăruse cam din senin.

Dar nu a răspuns, a continuat să lucreze. Mi-a tot spus dintotdeauna: nu-l mai idealiza pe cutare, nu-l mai idealiza pe celălalt, dar era ca şi cum mi-ar fi cerut să nu mai gândesc nimic de bine despre nimeni, pentru că toţi sîntem nişte tâmpiţi. Bine atunci, toţi sîntem nişte tâmpiţi. Foarte adevărat. Dar unii sîntem mai puţini tâmpiţi. Şi ea a lucrat pentru Bogdan, dar şi-a dat demisia de mult. A spus că ea nu-şi pierde vremea cu un asemenea om. Era un nod în stomac pentru el. Se îmbrăca prea decent, se purta prea rezervat, aşa că el nu putea spune "sunteţi toate nişte târfe". Iulia era singură, nu avea iubit, nu glumea cu nimeni, abia saluta pe cineva, şi nu putea fi manipulată. Degeaba încercase Bogdan s-o deruteze sau să încerce s-o facă să se simtă nesigură, n-avea niciun efect asupra ei. Iar asta îl înnebunea. Nu o impresiona. Îl privea direct în ochii, cu privirea ei asexuată, şi avea exact aerul că nu vede absolut nimic care să o impresioneze. Bogdan îi respingea aproape fiecare propunere pe care o avea, şi ştiam cu toţii că o făcea absolut nejustificat. Doar pentru că nu i se supunea.

Aşa că în final m-am simţit complet deplasată şi ridicolă cu problemele mele, şi am plecat.

M-am dus să-l întâlnesc pe fratele meu într-un bar, dar am aflat repede că şi el avea probleme cu o fată. Mi-a vorbit mult despre ea şi părea foarte supărat, nici măcar nu m-a întrebat de ce l-am căutat. Mi-a povestit cum o cunoscuse, şi că de când o cunoscuse nu se gândea decât la ea. Părea însă că fata nu-i împărtăşea întru totul sentimentele... Era un mister pentru el. A vorbit tot timpul şi eu n-am apucat să povestesc absolut nimic despre mine, era clar că nu e capabil să asculte problemele altora în momentul respectiv, aşa că l-am lăsat să vorbească, încercând să-l înţeleg. Părea foarte schimbat.
"Aţi făcut sex?", l-am întrebat.
"Nu."
"Vă păstraţi pentru căsătorie?", am glumit.

Dar el n-a râs.
"Cred că ne păstrăm pentru alţi parteneri", a spus cu amărăciune.

Am simţit un impuls irezistibil să devin abuzivă, căci fusese ultima mea şansă, dar el era la fel de departe de ce-mi doream ca şi restul prietenelor mele. Nu era ce aveam eu nevoie să aud. Plus că nici nu era momentul să-mi povestesc problemele, ori să-l întreb ce să fac, să plec, să nu plec, ori ce altă soluţie întrevede pentru mine.

I-am spus:
"Tu nu eşti aşa, tu eşti un tip absorbit de propria persoană, un tip calculat, permanent conştient de tine, un tip care îşi suge burta în poze, şi care are nenumărate produse cosmetice în baie!"
"Dar unde ar trebui să-mi ţin produsele cosmetice dacă nu în baie?!"

Era clar că nu o să ne înţelegem.

La sfârşit m-a întrebat dacă poate să plece, că nu-şi permite să mai comande o bere, întrucât strânge bani pentru o call girl.
"Te mai gândeşti la el?", m-a întrebat.
Nu i-am răspuns.

Apoi a plecat, după ce în prealabil mi-a făcut cu ochiul. Reuşisem să-l rănesc.

Tatăl nostru a murit acum doi ani. Tata ne-a spus că îi pare rău că ne face asta, că moare.

Mi-am petrecut anul care-a urmat morţii lui, fiindu-mi zilnic rău de durere. Am mers înainte, dar nici eu nu am ştiut cum. M-a târât ceva nebuneşte înainte. Dacă priveam în jur, nimic nu mă ajuta. Vedeam oameni care vorbeau, schimbau impresii, făceau afirmaţii despre ei înşişi, doreau să demonstreze că există, că sînt ceva. Aceşti oameni se învârteau în jurul meu, îmi respirau în faţă, mă atingeau, iar eu mă afundam printre ei, încercând să le explic la rândul meu o groază de lucruri stupide despre mine.

Mi se făcuse pe atunci silă de toată lumea, asta a fost reacţia mea. Până şi de prietenii apropiaţi. De Alexandra, de Iulia, de Andrei. Îmi plăceau şi totuşi nu-mi plăceau. Aveam în acelaşi timp sentimente contradictorii. În timp ce priveam spre ceva spunându-mi că-mi place, se căsca un gol, o prăpastie abruptă, ameninţătoare, sinistră, exact în mijlocul pieptului, sfâşiindu-l. Astfel, rămâneam fără niciun sentiment. O senzaţie o anihila pe cealaltă. Rămâneam goală pe dinăuntru.

Prima lună după moartea lui, mă plimbam bezmetică pe străzi. Habar n-aveam unde mergeam. Dacă mi se adresa cineva pe stradă, aveam reacţii stupide, ridicole. De lunatică. Mă trezeam dimineaţa, mă spălam, mă îmbrăcam, mergeam la serviciu, mă plimbam ca bezmetica, mă întorceam acasă în toiul nopţii, mă culcam. Dar nu adormeam. Căci dacă adormeam, îl visam pe el spunându-mi că-i pare rău că-mi face asta, că moare. Şi mă întreba dacă nu vreau să vin cu el. Veghea care nu se mai termina. Nu o noapte, nu trei, nu patruzeci şi cinci, o noapte întreagă de nopţi, zeci de ani ale căror nopţi se cereau nedormite. Nopţile erau ca nişte cimitire lungi pe care erai nevoit să le străbaţi. Liniştea era plină de clipe de agonie, iar eu mă simţeam datoare să le număr: unu, doi, şaptezeci... Alcoolul la îndemână, paharul cel plin. Cu idea sinistră că a doua zi trebuia s-o iau de la început, să mă caut pe drumuri absurde, la ora cutare să fiu în locul cutare, apoi să fiu nu ştiu unde şi nu mai ştiam ce este asta şi cine sînt eu. Mă căutam pe mine, sau fugeam de mine?

Dimineaţa unei petreceri cu multă băutură, durerea de cap, răul de la stomac, în maşină, îndretându-te spre casă. Întrebându-te ce faci tu la ora aia acolo, beată, acolo, la capătul pământului. Petrecerea s-a terminat, euforia, dansul, chipurile apărând din întuneric, efectul alcoolului. Rămânând doar realitatea cenuşie de care nu mai ai cum să fugi. Nu mai poţi face nimic până la o nouă petrecere. Sperând că într-o zi voi fi fericită, că într-o zi îmi voi găsi liniştea. Deşi nici nu mai ştiam exact de ce-mi doresc atât de tare liniştea sau fericirea. Sperând că într-o zi voi fi capabilă să arunc totul în aer, pentru ca apoi să reconstruiesc totul. Sperând să recuperez ce-am pierdut, sperând că voi mai avea o a doua şansă. Sperând că dincolo de aceşti pereţi există o lume încă extraordinară. Ori măcar o lume. Nu hăul care se căsca atunci când deschideam uşa.

Nu m-am oprit din delirul acesta decât atunci când a intervenit oboseala. O oboseală dulce, o linişte plăcută. Atunci când lucrurile îşi poartă propria materialitate într-o tăcere adâncă, promiţătoare. Când eşti în sfârşit în stare să observi cu atenţie totul în jur. Când te uiţi spre copac şi te simţi copac. Când îţi zvâcneşte câinele printre picioare în parc şi te ţii şi tu după el. Când simţi prezenţa a tot, când te plimbi cu adevărat prin lume, cu mâinile afundate în buzunare, ştrengăreşte, plin de curiozitate. Lucrurile familiare din nou noi.

După întâlnirea cu fratele meu, întâlnire care mi-a stârnit nenumărate amintiri dureroase, ca de obicei, am trecut pe la maică-mea, dar şi ea m-a gonit repede de-acolo, fără să-şi dea seama. Am încercat să-i explic situaţia în care mă aflu, iar ea, în loc să mă asculte, a început să-mi ţină o prelegere lungă, în timp ce fuma ţigară de la ţigară. Întâi m-a luat la întrebări, când am de gând să mă mărit, că-mi trece vremea. Nu văd că sînt bătrână? Apoi a început să vorbească despre ea şi taică-miu, despre ce vor bărbaţii, despre mine. Nu se mai înţelegea nimic din ce avea de spus, ori intenţiona să zică. La sfârşit m-a întrebat: "Unde este prietenul tău cum îl cheamă, din clasa a şasea, care s-a tot învârtit pe-aici? Unde este băiatul ăla frumuşel pe care l-ai adus o dată cu tine acasă în clasa a zecea? Le-am şi uitat numele! Unde este băiatul ăla care te suna ca un nebun, dintr-o altă clasă?! Când erai într-a doişpea? De unde apari cu toţi dubioşii ăştia de acum? De unde îi culegi? În afară de primul tău iubit, nu mi-a plăcut aproape nici unul. Chiar nu mai sînt băieţi buni pe lumea asta?!"

Dar nu găsesc nimic să-i spun mamei mele, iar ea este oricum mult în urmă. De ce m-ar întreba despre nişte băieţi de pe vremea liceului?

Bucătăria noastră, cu aceeaşi mobilă de cel puţin douăzeci şi patru de ani, şi deşi uzura nu e vizibilă, cu lipsa de modernitate şi simplitatea spartană are efectul de a mă face să plec cât mai repede. Am luat aici trilioane de mic-dejunuri şi cine şi prânzuri, iar în momentul de faţă consider că singurul lucru bun care se mai poate face aici este să i se dea foc. Totul ar trebui să ardă până în temelii. Vecinătatea care se schimbă, vecinii care se mută, feţele noi, toată lumea cea veche şi stabilă care începe să se destrame. Ar trebui oprit totul înainte de a apuca să se întâmple.

În timp ce mănânc, apare mătuşa mea pe uşă şi mă roagă s-o iau pe Ioana de la şcoală, că are nişte probleme acolo, i s-a întâmplat ceva, şi s-o aduc la ea acasă. Oricum, îmi zice maică-mea, trebuie să mergem să facem succesiunea după bunică-ta. Ai spus că vii şi tu cu noi. "Dar Ivana unde e?", întreb. Ivana nu e, pur şi simplu. Ce rost are să vorbim de ea?


Aşa că mă duc până la şcoală, iar învăţătoarea mi-o înmânează cu o mutră acră. Ioana are o mutră lungă, de asemenea.
Pe hol îi spun să se îmbrace.
"Tu trebuie să mă îmbraci, eu nu ştiu să mă îmbrac."

Îi pun pantofiorii în picioare, doi pantofiori roz cu două flori la cataramă. Apoi hăinuţa de un roz mai închis, i-o închid la nasturi, şi-i aşez căciula pe cap. "Nu aşa", se răţoieşte la mine. "Winnie trebuie să fie pe partea dreaptă". I-o schimb cum vrea.

Plecăm împreună alene spre casă.
"De ce eşti aşa de rea cu ceilalţi?", o întreb.

Dă din umeri. Apoi zice:
"Pentru că nimeni nu e bun cu mine?"

Ne oprim. E numai ochi. Bleu pal. Stă şi mă observă. Cum evaluează ceea ce vede, nu se poate spune. Ochioasa.
"Am rămas fără cereale", îmi zice. "Îmi cumperi cereale?"
Accept.

Nu are aproape nimic din mama ei. Nu seamănă cu Ivana când era mică. Nu ştiu măcar dacă seamănă cu Bogdan. Are mai mult din bunica ei, mătuşa mea. Eu şi cu Ivana nu sîntem în relaţii extraordinare, dar cu toate acestea am copilărit împreună. Avem foarte multe amintiri în comun. Locuia tot în Drumul Taberei, la o staţie de tramvai distanţă. Într-un bloc nici mai gri nici mai înalt decât altele, la etajul zece. Era mereu foarte curat la ea în casă, iar mătuşi-mea făcea pizza, prăjituri, chec şi cozonac, mereu mirosea a mâncare la ei, a ceva bun şi ademenitor. Părinţii ei se înţelegeau foarte bine. Dormitorul mătuşii mele era alb. Mobila era albă, şi casa mirosea mereu a ceva aromat. Nu-l plăceam pe unchiul meu, nu-i suportam mirosul şi felul grosolan de a fi, dar la ei era mereu linişte şi mergeam cu plăcere. Uneori mă luau cu ei în concedii la munte, ori mătuşa mea mă lua cu ea la spital. Lucra la un spital din afara Bucureştiului pe vremea aceea, unde ajungea doar cu trenul. În toate verile mirosea a flori pe uliţele satului aceluia pe care ne plimbam, parcurgând înapoi drumul de la spital spre staţia de tren. Soarele strălucea, oamenii zâmbeau.

Intrăm într-un supermarket şi o aştept să se decidă. Îmi iau nişte nimicuri. Spumă de păr, ulei de corp. Examinăm împreună cutiile de cereale. Are părul prins într-o coadă la spate, o fundă. Are ceva deosebit în prezenţă. Are o prezenţă neobişnuită, fără să pot transpune în cuvinte ce e neobişnuit. Ori poate mie mi se pare aşa. O privesc din profil, cum analizează, cu privirea sa impertinentă, cutiile de cereale. Mă plimb pe aleea dintre standuri. Când îmi întorc privirea spre ea, o face: presează violent suprafaţa cutiei cu lapte cu cacao pe care i-am luat-o şi pe care a deschis-o deja. Îl stropeşte direct în faţă pe bărbatul care vine din sens opus. Acesta se repede cu mâna ridicată. Într-o fracţiune de secundă, mă arunc între ei, şi fac singurul lucru care îmi trece prin cap, îi iau mâna între mâinile mele şi stau aşa, privindu-l. Nu-l ajut să se şteargă pe faţă, ori pe costum, ci doar îi ţin mâna într-a mea. Şi-o retrage nervos, începe să urle că dacă nu sunt în stare să-mi educ fata, o să vină el să mi-o educe.

Zâmbesc. Iar el încetează brusc, privindu-mă uimit. Rămâne blocat.

Când ajungem, mătuşa mea începe:
"Ar trebui dată afară!"

Stăm în bucătărie, într-un nor de fum de ţigară, în timp ce cartofii se prăjesc în oală. Maică-mea are faţa roşie. Are pete roşii pe gât.
"Ar trebui reclamată la director şi dată afară! Cum adică?! Dacă se întâmplă ceva cu aceşti copii, cine răspunde?! Nu e ea responsabilă?! Să-ţi răspundă la întrebarea asta!"

Beau bere în tăcere, nu ştiu ce să spun mătuşii mele, vehemenţa din vocea ei nu mai lasă loc pentru nimic. Iar eu ce vină am? Mă ia la rost de parcă sînt mama fetei, de parcă ar trebui eu să îi dau socoteală.
"Poate că are o problemă, poate nu se poate impune, şi atunci Ioana trebuie mutată la altă învăţătoare, una capabilă s-o stăpânească!"

Face o pauză, apoi îşi continuă tirul:
"De ce nu ne-a sunat imediat?!"
"Mi-a spus că au obligaţia să sune doar dacă e ceva grav."
"Păi şi o lovitură la cap i se pare ceva minor?! Iar tu?! Păi dacă ar fi fost fata ta, cum ai fi reacţionat?! Ce naiba i-ai spus? I-ai fi zis măcar ceva?! Poate nici măcar nu-ţi pasă!"
"I-am spus_"
"Atâta ar fi trebuit s-o întrebi: e în siguranţă acolo, da, sau nu?!"
"Am s-o întreb."
"Ce fel de şcoală e asta?! Ce fel de copii sunt ăia care împing?!"
"Mi-a zis că ea începe."
"Şi ea unde era?! Ce rol are ea acolo?! Pentru ce-i plătită?!"
"Se poate întâmpla, are douăzeci de copii în grupă."
"Prostii! Păi eu am o secţie întreagă de copii, ce-ar fi dacă şi-ar smulge unii altora perfuziile, şi-ar da la moacă, sau cine ştie ce-ar mai face?!"
Încep să mănânc în linişte. Dar după câteva înghiţituri, îmi trece tot apetitul.


Acum jumătate de an a murit tatăl meu. Acum o lună, bunica mea.

Slujba de înmormântare a vaut loc în aceeaşi biserică în care a avut loc şi cea pentru tatăl meu. A fost o slujbă foarte frumoasă, aşa cum mă aşteptasem. Totul s-a desfăşurat încet, cu toţii ne-am simţim copleşiţi de pace, de umilinţă.

Pe drum spre cimitir, am stat în maşina funerară. Coşciugul era deschis.

Înainte de moartea ei neaşteptată, timp de zece ani nu mai ieşise din casă. Când s-a mutat din apartamentul ei dându-mi-l mie, cred că a renunţat şi la viaţă. Mi-a dat locul ei din lume mie.

Mama şi mătuşa mea au bănuit mereu că bunica fusese abuzată sexual când fusese mică, din cauza tuturor spaimelor ei, întrebărilor pe care ea le pusese celor două fete ale ei cât fuseseră mici. "Te-a atins tata undeva? Te-a atins pe piept?" Te-a atins cutare? A pus cineva mâna pe tine? Vizitele la ginecoloagă cu ele, deşi erau nişte fetiţe. Plus toate tabu-urile legate de sex stabilite în casă, şi fricile pe care le-a indus fetelor sale.

Traficul era aglomerat, iar şoferul nostru era nemulţumit de alegerile de rută pe care le făcea preotul. Preotul acea un Cielo albastru ultramarin, şi-l vedeam cum conduce ţinându-şi o mână afară pe geam. Era tânăr, în jur de treizeci de ani, obez. Şoferul maşinii în care ne aflam noi l-a înjurat tot drumul. Popa ăsta e un cretin, spunea, mamă ce bou este! Fir-ar el al dracu'. Umflatul ăsta.

Am vrut să-i spun să arate un pic de respect, dar nu am găsit energie. Toate trei ne-am prefăcut că nu auzim sudalmele lui.
"O să mor şi eu curând", mi-a spus maică-mea plângând în maşina mortuară. "Ştiu eu asta."
"Tu eşti tot ce mi-a mai rămas", mi-a spus strângându-mi mâna. "Nu ştiu ce m-aş face fără tine. Dacă nu te-aş avea nici pe tine, cred că lumea s-ar prăbuşi în momentul acesta. Eşti oxigenul meu." Nu ştiu cum ar fi să îi spun că vreau să plec din ţară, s-o las aici şi să nu mă mai întorc niciodată, iar asta pentru un străin.

Deodată mama a început să-mi povestească ceva din copilărie, că a stat la poarta unei vecine care avea o căţea pechineză care fătase. Nu am ştiut dacă era potrivit să povestească aşa ceva atunci, sau nu. În maşina mortuară. Trei zile de dimineaţa până seara, a zis mama. Până vecina i-a dat un pui. Îl plimba în cărucior, învelit într-o păturică, îmi spune mama. Îi pusese numele de Ţuchi. Dar câinele mergea în grădina unui vecin şi stătea acolo, între flori. Vecinul ura câinele pentru că îi strica florile, susţinea el. Le-a ameninţat că le omoară câinele dacă nu-l ţin departe de florile lui. Iar într-o zi, l-a otrăvit. Când şi-au dat seama că este otrăvit, Ţuchi avea deja spume la gură şi intrase în contracţii. Când şi-au dat seama că Ţuchi e otrăvit, bunica mamei mele l-a luat şi l-a ascuns într-o magazie. Dar bunica mea, mama mamei mele, l-a luat şi l-a pus în mijlocul curţii, să vadă toată lumea în ce chinuri moare. Apoi bunica mea a apucat sapa şi s-a dus şi i-a săpat ăluia toată grădina, i-a scos toate florile din rădăcină. A distrus tot.

Aşez farfuria în chiuvetă.
"Pot să plec acum?", o întreb pe maică-mea.
"Da. Ce ai la ochi? Iar te-ai enervat fără măsură?"

Dau din umeri.

O las să vorbească. Îmi ţine o prelegere că trebuie să ajut acuma cu Ioana. Pentru că trebuie să ne ajutăm, doar sîntem o familie. Trebuie să mă implic mai mult. Mătuşa ta e în situaţia în care este, iar Ivana este cum este. Asta nu înseamnă să te încurci cu ăla, îmi şopteşte, iar mătuşa mea ridică ochii din ziarul pe care-l răsfoieşte.
"Cu care ăla?", întreabă. "S-a dat Limbricul la tine?"
"Nu dragă, nu, stai liniştită. Tu eşti bolnavă, menajează-te."

Dacă ar afla că am pierdut cerceii cu diamante ai bunicii mele, ar urla amândouă în cor la mine. Îţi rup picioarele dacă te încurci cu ăla, îmi şopteşte maică-mea când închide uşa în urma mea. Nu, nicidecum, îi spun. Am cunoscut un vienez, mă rog, american, mă rog, jumătate evreu şi jumătate arab... Dar ea mă întrerupe: "Mă uit la tine, te aud, dar nu-mi vine să cred ce spui. Aşa nişte enormităţi n-am mai auzit de mult. Vreau să te măriţi şi să încetezi cu prostiile astea. Lasă străinii, ia-ţi un băiat român, de-al nostru, neaoş, de aici, lasă prostiile. Un băiat sănătos, fără prostii în cap, care să ţină o casă. Şi petrece mai mult cu Ioana. E timpul să ieşi odată din lumea asta a copilăriei, trebuie să înveţ ce-i aia familie, copil, responsabilităţi, casă de ţinut. Eşti egoistă şi preocupată de tine, mai eşti încă centrul propriului univers. Chestia e că vine vremea când omul se mai gândeşte şi la alţii."

Zâmbesc, căci spune exact ce mă aşteptam să spună.

Plec să fac cumpărăturile pe care mi le-a cerut, fără să mă grăbesc. Până la ora patru mai e...

Când mă întorc, plecăm împreună toate spre notar, la o staţie distanţă, pe jos. Bunică-mea şi-a dorit să-şi lase apartamentul mamei mele. Pe ea a iubit-o, şi a vrut să-i lase ei tot. Dar nu a făcut actul necesar. Mătuşa mea însă îi cunoaşte dorinţa şi doreşte să i se supună. Nu doreşte jumătate din casa femeii care n-a vrut să-i lase nimic, chiar dacă i-a fost mamă, mai ales că i-a fost mamă. E dispusă să-şi cedeze partea.

Afară este plăcut, o zi frumoasă şi relativ caldă, de primăvară. Categoric de primăvară. Dar mătuşi-mea este îmbrăcată într-o haină de blană. Transpiră din belşug. Susţine că ar transpira oricum. Are frisoane. I s-a depistat cancerul acum jumătate de an. Pare mai mică, mai slabă, aşa cum stă gheboşită în haina de blană. E o umbră a propriei persoane. Forţa ei devastatoare s-a mai diminuat, dar izvorul este tot acolo. Chipul ei alb pistruiat are o grimasă de tristeţe imprimată în cute şi colţuri. Arată o fantomă a ei înşişi. Propria sa umbră.

Aşteptăm în sala aglomerată a unui notar. Oameni cu feţe posomorâte aşteaptă odată cu noi. Mirosurile grele se ridică din hainele vechi. Maică-mea îşi verifică actele din nou. Certificate de naştere, de deces, acte de proprietate. Buletine. Le mai trece odată în revistă, doar avem timp berechet.

Notăriţa este o femeie ştearsă între două vârste, cu piele gri, ochi gri şi păr gri. Mă minunez privind-o. Mă aştept să miroasă a alge şi să fie fată bătrână.

Priveşte actele cu atenţie. Le inspectează unul după altul, aşezându-le pe biroul ei de lemn natur, din încăperea aproape nemobilată. Un ficus, lângă geam.
"Nu înţeleg...", începe.
"Ce anume, doamnă?", întreabă maică-mea dornică să elimine orice neînţelegere.

Femeia îşi ridică privirea spre ele, cu coatele pe masă, apoi exclamă:
"Nu sunteţi surori!"

Apoi începe să le explice, citând din actele din faţa ei. Maică-mea şi mătuşi-mea încep să-i explice şi ele, la rândul lor, dar ea le întrerupe:
"Frumoasă poveste, dar nu sunteţi surori. În faţa legii nu sunteţi surori. Eu nu mă ocup cu ilegalităţi. Întâi trebuie să vă clarificaţi situaţia."

Pe bunicul meu îl chema Sawa Ionescu. Sawa nu e numele pe care trebuia să-l aibă, dar se născuse în Polonia. Când naşul lui s-a dus să-l declare, în afara faptului că sărbătorise deja şi era abţiguit, nu vorbea o boabă de poloneză. Îl chema nu-ştiu-cum Sawatki. Aşa că poloneza şi cu el, după tratative prin semne, au făcut-o de oaie. În loc ca bunicul meu să se numească Cristian, numele destinat să-l aibă, a ajuns să-l cheme Sawa. Ea l-a întrebat care e numele copilului, iar el şi-a zis propriul nume.

Dar apoi a venit vremea în care bunică-miu, deja obişnuit cu numele său, în nişte vremuri în care oamenii nu îşi puneau problema să-şi schimbe numele, a ajuns să se căsătorească cu bunica mea. Iar bunicii mele, i-au greşit numele în certificatul de căsătorie. În loc să scrie Mihaela Ionescu, au scris Mihaela Ionesco. Când s-au născut cele două fete, a fost aşa: în certificatul de naştere al mamei mele, au scris Claudia Ionesco, numele ei şi numele de familie greşit al bunicii.

În certificatul mătuşii, au scris Casandra Ionescu, numele de familie corect, dar în dreptul mamei, în loc să scrie Mihaela, cum era numele bunicii, au scris Mihaiela. Oricum, cine a dat atenţie? Iar la tată, au scris Sawa Ionesco, căptuşindu-l cu numele de familie greşit pe care i-l trecuseră bunicii. Mătuşa mea, când a crescut mai mare, le-a atras atenţia părinţilor că s-ar putea să aibă probleme, dar aceştia au zis "E, şi tu?! Toţi sunt nişte beţivi şi nişte neserioşi, dacă mergem să corectăm, vor face alte greşeli, şi mai mari. Lasă că merge şi aşa."

Dar astăzi, dorind să facă succesiunea, notăriţa, uimită, le anunţă că oficial nu sunt surori, întrucât nu au aceiaşi părinţi. Nu pot dovedi prin nimic faptul că sunt surori. Că dacă vor să facă succesiunea, mătuşa mea va trebui să dovedească în instanţă că este sora maică-mii. Că trebuie să deschidă proces pentru asta.

Plecăm spre maică-mea cu cozile între picioare.

Mătuşi-mea, cum e ea acum, după citostatice, înfofolită în haina de blană, deşi afară e cald, cu frisoane şi slăbită, după ce abia s-a târât până aici, exclamă cu adâncă amărăciune:
"Acum nu mai am nici rude!"

Ne spune că n-are cum să se amestece cu justiţia română, care te poartă pe drumuri şi îţi mănâncă tot timpul, şi nici după aceea, să treacă la procesul de a-şi schimba toate actele posibile, diplomele, carte de muncă şi toate cele pe un nume nou. Pare o muncă titanică pe care n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi fost sănătoasă.
Mă simt ciudat.
Ziua e ciudată.
Lumina, stranie.

Este aproape patru. Îmi iau la revedere şi mă grăbesc spre mine. Trebuie să-l rog pe Benjamin să căutăm împreună cerceii mei cu diamante la el prin cameră pe jos, dacă nu cumva a fost făcut deja curat de către personalul hotelului, şi sînt pierduţi pentru vecie.


Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer