Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

... să alegem şi altă biserică / ... ca o sculptură postmodernistă


Manu Anghelescu, Maria Balabas

04.01.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... să alegem şi altă biserică

E vorba acum despre legalizare. Ce-ar fi de legalizat vă întreb? Cine luptă pentru ce? Din auzite? De pe ghicite? De pe gustate? În jocul meu de X şi O există multe pătrate nehashurate, încă.

Lumea pare să trăiască din lipsa de bariere. Fumul se răspândeşte nestânjenit printre noi. Cugetă. Noi, inhalând, traversăm veacuri. Ca în ultimele zile ale vieţii, aşa le parcurgem: neatingând pământul, privind uşor din moarte către viaţa cea trecută. Ascultând, poate, muzică. Gândindu-ne la Dante, la Edmond Dantes şi la dantelăriile frumos nefolositoare cu care ne-am îngrăşat şi ne-am făcut ditamai porcii.

Calea către eliberare.

În visul meu apărea un tânăr blond, cu plete lungi. Purta, totuşi, un accesoriu ciudat - aşa-mi părea mie-n vis, o căciulă cu dread locks. Mă uitam la el lung şi-mi părea ceva în neregulă... clar - îmi mirosea a kitsch. Glasul conştiinţa sau al stomacului prea plin a fantasmat altceva. Tânărul cu dreaduri şi plete revărsându-se dincolo de căciulă mi-a spus să înţeleg că poate fi un simbol adevărat; mi-a şoptit fără auz - priveşte mai departe. În următoarea imagine, tânărul se uita la mine din lumea lui de pace, se întorcea şi urca pe scări; le-am spus părinţilor mei, surprinzător aflaţi lângă mine: "vedeţi ce bine să alegem şi altă biserică! Întâlnim tot felul de personaje." Iar printre noi se depănau bărbaţi înalţi cu şube.

Lumea în jur transpiră, halucinează, lamentează legalizare. O frumoasă vrăjitoare a suflat odată în faţa filmului vorbit cuvântul decisiv: "e vulgar!". Mă gândesc la mătrăgună, la pălăria şarpelui, la căluşari şi la braţele care leagănă copii adormiţi cu câteva seminţe de mac. Lumea mea burlescă refuză inconştient drogul. De fapt, e o luptă. De fapt, e un text.

Ca şi cum ai fi mâncat pastramă cu tăvile, tu fiind vegetarian. Ca şi când ţi s-ar fi adus în cerul gurii gustul de fum de ţigară, tu fiind nefumător. Ca şi când la mănăstire s-ar face comerţ.

acest text nu se încheie cu "şi-am mai tras un fum..."

... ca o sculptură postmodernistă

Cred că trebuia să ajung în Barcelona de cel puţin patru ori până acum. De fiecare dată eram, cum s-ar zice "prin Zonă". Nu reuşeam însă să ies din acea zonă, mai puţin tarkovskiană decât mi-aş fi închipuit, niciodată. O informam mereu pe aceeaşi persoană care făcea sărituri profesionale în bazin că vin şi că doresc găzduire, aşa cum şi eu îi oferisem adăpost în căminul personal timişorean. Ea se agita mereu să-mi facă loc în căminul plin de vizitatori. Iar eu eram mereu la un pas de Bahelona Catalana... Începusem să-mi pierd esperanţele. O ştersesem de pe harta poftelor geografice. O ignoram intenţionat. Mă făceam că nu o mai vreau. Ea se făcea că nu exist. Pentru o perioadă, Manu şi Barcelona erau extreme ale aceluiaşi plan. Care nu ieşea niciodată.

Odată cu anunţarea unui nou an, însă, stelele au anunţat şi o forţare de plan. Tehnologia ajuta şi ea. Aveam zbor direct, data era prima zi din noul început, opţiunile de întoarcere erau rezonabile iar timpul avea iz de nelimitat. Eram în vacanţă. Băteam cu vârful degetelor alt ritm, uitat de cel puţin doi ani. Trebuia să-mi testez din nou iluzia libertăţii. Totul se lega de data asta. Barcelona eram eu. Şi de data asta eram în avion. Numai o catastrofă mă mai putea salva. 1.01.2010. Cam asta era povestea cu tărâmurile poftite dar nedobândite. Şi da, se cam confirma teoria. Cam ca în La mala educacion, nu alta.

Direct în Parc Guell, pe teritoriul lui Gaudi. Luam linii peste linii. Când roşii, când verzi. Metroul ne leagănă relaxat. Oamenii frumoşi vorbesc tare, gesticulează dar nu deranjează. Fiecare bătând ritmul lui, fără să-l invadeze pe celălalt. Barcelona îi face pe copiii ei să trăiască cu poftă dar fără să exagereze. Nu îi vedeai pe oameni făcând indigestie de la prea multa frumuseţe, prea multă muzică, arhitectură, artă stradală. Şi fusesem avertizată: "Manu, nu te duce la Barcelona. Are să-ţi placă prea tare. N-ai să mai poţi trăi niciodată altundeva. Barcelona e ca tine. Fereşte-te."... Da, probabil că băusem prea multă sangria la cheful dintre ani dar ştiu sigur că mi s-au transmis gândurile astea. Totuşi, ce-i cu invazia asta de turişti şi cu banii care îmi scapă printre degete? Încercând să ne ferim de ei, picăm noi în capcana oboselii unui oraş mare, pe mare. Ne retragem în apartamentul plin de Buddha-uri şi cristale, pregătit de colegul catalan. Salva îl cheamă iar prietena lui e Ana. Două pete de mercur într-un spaţiu plin de lavă. Valuri de oameni; valuri de vibraţii. Cedăm repede. Cădem late. După concerte şi bijuterii, artişti stradali şi zâmbete idioate, căciuli cu sclipici, cafele cu cinci euro, discuţii de socializare, ne dorim doar o cuvertură şi o lumină stinsă până dimineaţa. Trecem apoi la altă strategie. Oraşul în plan secund, noi în prim plan. Urmează dezbaterile! Barcelona ne face să vorbim intens. Găsim soluţii, dizolvăm valori, disecăm concepte. Îmi dau seama că încep cu replici de Woody Allen când trec pe lângă o gagică blondă, superbă, pe care ţin să o arăt cu degetul. Atunci spun: " Femeia asta e ca o sculptură postmodernistă. Îţi pică bine să o vezi, să ştii că există, dar nu ţi-ar folosi la nimic acasă." Şi faza cu Barcelona care e ca un colier plin de pietre preţioase. Nu-l poţi purta la orice ocazie pentru că ţi-ar rupe gâtul. Şi aşa mai departe.

Cam asta a fost prima parte. Cu plajă şi Sagrada Familia, plină de extratereştrii sculptaţi şi turişti bine informaţi.

A doua parte are loc chiar acum. A la Proxima!


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer