Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lumea-fotbal (obiectul comun) (1)


Bogdan Ghiu

10.01.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un spectacol mult prea filosofic

Pe la sfîrşitul anilor '70, începutul anilor '80 ai secolului trecut, cînd austeritatea comunismului privat al lui Nicolae Ceauşescu (patriotism al corpului propriu generalizat) împingea, evident, la extragerea şi degustarea de esenţe, supra-"fenomenologizînd" revoluţionar realitatea, un bătrîn guru filosofic român interbelic, variantă balcanic-monden-hieratică din aceeaşi descendenţă heideggerian-fenomenologică ca a cehului Patočka, mai puţin tragismul moralei contra-politice a acestuia, s-a lăsat surprins de către tinerii, pe atunci, săi discipoli, suav iacobini ai Ideilor lucrative pure (capitalism platonic), privind, la televizor, un biet meci de fotbal. Întrebat, în cel mai auster, fireşte, spirit filosofic, ce avea de văzut în acel trivial spectacol popular, la ce se uita bătrînul filosof se pare că ar fi parat, ironic, răspunzînd că priveşte "fotbalitatea".

Oricît de decăzută, de trivială, de profană ar fi o realitate, chiar şi în negativ, ca umbră palidă (copie nu numai "neagră", răsturnată, ci şi de mîna a şaptea), pentru metafizica cea mai hard, deci, nu există realitate în care să nu mai adie investiţia, "participaţia" unei Idei. Există economii metafizice "negre" şi "cenuşii" ale tuturor speciilor de realitate. Nimic n-ar exista dacă n-ar renta, dacă n-ar recicla, dacă n-ar actualiza o Idee. Nici măcar fotbalul.

Dar care este Ideea fotbalului? În ce constă esenţa fotbalului? Are el una? Cîtă îndreptăţire şi cîtă, doar, ironie de paradă, pur ocazională, trebuie să presupunem în răspunsul bătrînului filosof surprins în plin păcat de scaldă mundană, şi trebuind să-şi justifice "vacanţa" spirituală printr-un răspuns pe placul intransigenţilor tineri (azi, bătrîni) agenţi ai poliţiei spiritului?

Există o "fotbalitate" a fotbalului? Una singură sau mai multe? Aceeaşi dintotdeauna sau în schimbare?

Ce contempla, pînă la urmă, Constantin Noica uitîndu-se, la televizor, la un meci de fotbal? Altfel spus (şi în subsidiar, dintr-un alt punct de vedere, care nu mă interesează în principal aici): produce metafizica, în general, altceva decît spectacole?


Despre "fotbalitate" - numai la televizor

"Fotbalitatea" există şi este, aşa cum îi spune şi numele, o esenţă. Dar nu atît o esenţă distinctă a unui fenomen distinct (fotbalul). Ceea ce numim "fotbal" nu mai poate fi, tocmai, distins de fenomenul "generic" al lumii contemporane, al modului în care se construieşte ea, tocmai, ca lume.

Ca un adevărat platonician în plină actualitate şi ca un autentic fenomenolog, bătrînul filosof nu se coborîse, totuşi, pînă acolo, inclusiv la propriu, de pe Muntele Contemplaţiei încît să se ducă să vadă un meci pe stadion. Am putea, desigur, şi chiar trebuie să ne întrebăm: pentru a surprinde fotbalitatea nu este nevoie să mergem pe stadion, "în miezul lucrurilor"?

Tocmai, nu. Bătrînul metafizician avea toată îndreptăţirea să vorbească de "fotbalitate", de o "esenţă" a fotbalului uitîndu-se la televizor.

Televizorul este dispozitivul theoretic prin excelenţă, esenţa cunoaşterii realizată ca tehnică. Din acest punct de vedere, am putea spune că toţi metafizicienii sînt, mai presus de orice, nişte telespectatori şi chiar nişte televizomani, deoarece tocmai o astfel de separaţie tehnică permite contemplarea, detaşarea, deci separarea Ideilor de realitate: dualismul metafizic. Televizorul este aparatul metafizic(en) prin excelenţă. Numai la televizor pot fi văzute, deduse Ideile. Şi tocmai ca "metafizicieni" ne uităm, astăzi, în masă, la televizor: pentru a ne feri de empiric şi de imanent. Numai televizorul produce "Idei" şi "esenţe". Unui jucător de fotbal sau unui spectator de fotbal de pe stadion nu-i va trece niciodată prin minte să extragă esenţe. Dar nu pentru că n-ar fi în stare. Cu toţii sîntem, mai mult sau mai puţin, dar în primul rînd, metafizicieni. Dar pe teren, inclusiv în tribune, jocul se dispută, este o luptă eminamente politică.


Duminica picioarelor

"Fotbalitatea", "esenţa" fotbalului, nu poate fi surprinsă, prin urmare, decît la televizor, ţine în mod esenţial, metafizico-economic, de televizor, de un dispozitiv tehnic, artificial, de viziune, de extragere-separare, artificială, a Ideilor. Nu mi se pare, prin urmare, deloc o glumă sau o simplă paradă ironică faptul că, uitîndu-ne la televizor, participînd la procesul fenomenologic datorat televiziunii, adică tehnicii naturale exteriorizate, ne vine să ne exprimăm în termeni de "esenţă". Televizorul ne face pe toţi filosofi.

"Fotbalitatea" este, deci, fotbalul-văzut-la-televizor, tele-fotbalul. Şi nu este aceasta însăşi esenţa actuală a fotbalului, aceea de a fi un spectacol televizat, cum a demonstrat şi Harun Farocki, în megainstalaţia sa video Deep Play? Şi există altfel de spectacole decît cele televizate?

Mai merge cineva de plăcere pe stadion? Nu. "De plăcere" te uiţi la televizor, nu mergi pe stadion. Toţi cei care se duc pe stadion, care coboară în agora sînt interesaţi, implicaţi. Stadionul este arena care acoperă, care maschează, inclusiv în sens de camuflaj urban, agora. Orice arenă este, de fapt, o agora sub acoperire, refulată. Stadionul este principala agora politică a lumii contemporane.

Trăit de pe stadion, la firul ierbii, fotbalul este politică. Privit la televizor, el devine filosofie, estetică. Altfel spus, din imanent-productivă, separaţia devine transcendent-neutralizantă. La televizor ne uităm întotdeauna în jos. Canapeaua e nu Olimpul, ci Taborul. Zeii Olimpului erau, încă, principalii sportivi, ei ridicau lumea intramundană a "sportului", sportul ca esenţă liberă a politicului, la ceruri, la nivelul lor, tocmai aceasta fiind şi adevărata esenţă a "olimpianismului": un "olimpiadism".

Fotbalul este o înfruntare locală, şi aşa ar trebui să rămînă: un joc de cartier, între cartiere, între oraşe; non-teritoriu, intra-teritoriu, joc de margine (urbană) internă. Esenţa lui este tocmai să fie o sărbătoare, o întîlnire-întrecere de duminică.

Ceea ce atrăgea, iniţial, şi ceea ce continuă, probabil, să ne atragă la jocul ca atare de fotbal este, probabil, răsturnarea sărbătorească pe axa metonimiei corp-picioare: o victorie politică, prin alianţă, a extremelor, a capului şi a picioarelor, şi de interzicere, extrem de politică, a mîinilor, care nu trebuie să murdărească, să atingă jocul, alianţa picioare-cap, cu păcatul lor: munca aservită. Fotbalul este victoria temporară împotriva muncii, împotriva înrobirii prin domnia, fără cap, împotriva capului, a mîinilor truditoare, stupide. Nu degeaba a existat un elogiu para-facial, o facializare a mîinilor: pentru că erau utile, adică deja înrobite, de-politizate, înrobitoare.

"Revoluţia" - în timpul liber. Revoluţia timpului liber.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • furia lui Marius Ghilezan
    Ilă Citilă [membru], 10.01.2010, 21:36

    Un timişorean a scris o carte în care totul este violet, de la copertă la iubire şi de la palmares la destin. Cartea se cheamă "Furia", autorul - Marius Ghilezan. Romanul, căci roman este, putea să se intituleze la fel de bine "Febra". La Londra, Arsenal a găsit un fan cu talent, emoţie şi chef de scris în persoana lui Nick Hornby. Iată că Timişoara fotbalistică are acum prilejul unei înfrăţiri literare dincolo de profitul octanic al lui Balkan Petroleum. http://www.bookiseala.ro/ghilezan-marius-furia/4074.html

Spacer Spacer