Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Asasinatul. O istorie a crimei politice


Lindsay Porter, traducere de Dana Zămosteanu

13.01.2010
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lindsay Porter
Asasinatul. O istorie a crimei politice
Editura ART, 2009


traducere din engleză de Dana Zămosteanu


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****

Capitolul 8. Comploturi cu aprobarea statului: asasinatul ca politică externă
Asasinatele discutate până acum au fost în marea lor majoritate opera unor indivizi sau a unor grupuri mici aflate în marginea puterii. Scopurile lor erau să perturbe statu-quo-ul, să îndrepte presupuse erori, să răstoarne un tiran sau să atragă atenţia asupra anumitor nedreptăţi, reale sau imaginate. Cu toţii erau convinşi că acţiunile lor aveau să determine într-un fel sau altul atingerea scopurilor vizate: o conducere dreaptă şi legitimă, atenţia publică pentru situaţia sau cauza lor; sau, în cazul anarhiştilor, distrugerea statu-quo-ului. Validitatea acestei convingeri a fost constant pusă sub semnul întrebării: "Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit!", scria Cicero; "Asasinatele n-au schimbat niciodată istoria lumii", încuviinţa Benjamin Disraeli, la aproape două milenii distanţă. De cele mai multe ori, asasinatul pare să reprezinte mai degrabă actul ultim al unui individ disperat decât o strategie politică coerentă. Dar dacă guvernul foloseşte asasinatul ca parte activă a politicii sale externe?

Adoptarea unor astfel de tactici trimite un semnal clar nu doar că asasinatul poate fi justificat, dar şi că el funcţionează; că prin eliminarea unui personaj-cheie întregul edificiu al statului se va prăbuşi. Nicăieri nu este mai evidentă această credinţă în eficacitatea asasinatului ca în activităţile Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA din timpul Războiului rece. CIA a fost înfiinţată sub administraţia preşedintelui Truman, în 1947, în primele zile ale Războiului rece. Misiunea sa era să adune, să analizeze şi să transmită informaţii externe care ar fi putut afecta securitatea naţională. Conform dispoziţiei Actului de Securitate Naţională din 1947, CIA era subordonată preşedintelui SUA şi Consiliului Naţional de Securitate, fiindu-i interzis să desfăşoare activităţi poliţieneşti. Totuşi, pe măsură ce Războiul rece avansa, politicile Agenţiei deveneau tot mai intervenţioniste, iar organizaţia în sine acţiona din ce în ce mai mult ca o unitate autonomă, părând să nu mai răspundă în faţa nimănui. Tacticile sale dure erau comparabile cu cele ale echivalentului ei sovietic, KGB, fondat cu scopul iniţial de a se concentra asupra afacerilor interne, dar care pe la sfârşitul anilor 1950 era, ca şi CIA, din ce în ce mai activ în domeniul problemelor externe. Predecesorul KGB-ului, NKVD-ul, se aflase în spatele asasinării în 1940 a lui Leon Troţki, exilat în Mexic. În timpul Războiului rece, KGB-ul a executat asasinate în străinătate, însă ele vizau fugari sovietici. În pofida teoriilor conspiraţiei care îl legau pe Lee Harvey Oswald de KGB sau a zvonurilor despre un complot sovietic pentru asasinarea Papei Ioan Paul al II-lea în 1981, nu s-au găsit dovezi care să le confirme. Se cunoaşte, în schimb, că, în această perioadă, CIA a complotat la asasinarea mai multor lideri străini şi, chiar dacă nu a fost direct responsabilă pentru apăsarea proverbialului trăgaci, a sprijinit lovituri politice despre care se ştia cu certitudine că se vor sfârşi cu moartea şefilor de stat îndepărtaţi de la putere. În anii 1960 şi la începutul anilor 1970, în timpul administraţiilor preşedinţilor Kennedy, Johnson şi Nixon, lanţul de comandă a devenit şi mai încâlcit - trăsătură devenită ea însăşi parte a politicii CIA, care avea să ridice întrebări privind măsura în care preşedintele avea cunoştinţă de activităţile Agenţiei. CIA a menţinut o politică a "negării plauzibile", în care derutarea, eufemismul, insinuarea şi ambiguitatea erau utilizate ca tactici în operaţiunile sale sub acoperire împotriva unor lideri străini consideraţi duşmani ai intereselor SUA. O asemenea abordare lăsa mai mult decât suficient loc de manevră, în caz de necesitate, pentru a nega implicarea preşedintelui sau faptul că ar fi avut măcar cunoştinţă despre o anumită acţiune. Aşa cum conchidea în 1975 o investigaţie a Senatului ce viza comploturile din spatele asasinatelor presupuse a fi fost organizate în acea perioadă, indiferent dacă ordinele de asasinare veneau direct de la preşedinte, dacă acesta nu avea deloc cunoştinţă despre ele sau dacă adevărul rămânea undeva la mijloc, folosirea asasinatului ca instrument de politică externă nu putea decât să dăuneze imens reputaţiei mondiale a Americii.

După cum nota un comentator, cea mai mare greşeală a Agenţiei a fost să treacă de la informaţie la intervenţie - aşa cum a demonstrat-o prin campania împotriva lui Fidel Castro din anii 1960. Sosirea lui Fidel Castro şi a armatei sale la Havana pe 1 ianuarie 1959 a pus capăt dictaturii de dreapta a lui Fulgencio Batista. La mijlocul lui februarie, Castro a devenit noul prim-ministru al Cubei, atrăgând privirile cercetătoare ale CIA. Alarmată atât de posibilitatea ca socialismul lui Castro să se propage din Cuba în restul Americii Latine, cât şi de faptul că această ţară avea să devină un satelit al Uniunii Sovietice, CIA a iniţiat un program oficial împotriva premierului cubanez. Tacticile sale au variat de la a-i submina credibilitatea printre susţinători până la recomandarea "eliminării" lui, cu tot ce încape între aceste extreme. Ca o ilustrare pentru cât de departe - adesea absurd şi fantastic de departe - era pregătită să meargă CIA pentru a-şi atinge scopurile, campania împotriva lui Castro este un studiu de caz perfect. Aceasta a mai arătat şi cât de nepătrunse erau căile de comunicare dintre Agenţie şi preşedintele Statelor Unite.

Între 1960 şi 1965,CIA s-a străduit din greu să pună la cale comploturi pentru a-l răsturna pe Castro. După tentativa eşuată de a invada Cuba prin Golful Porcilor în aprilie 1961, cu ajutorul unui grup de exilaţi cubanezi, prin care se viza înlăturarea lui Castro, preşedintele John F. Kennedy a autorizat o campanie CIA agresivă împotriva acestuia, sub numele de cod Operaţiunea Mangusta. Eliminarea lui Castro devenise, după cum observau mai mulţi comentatori, aproape o obsesie pentru preşedinte şi fratele său, senatorul Robert F. Kennedy. Dacă e adevărat, aceasta ar putea cu siguranţă explica natura fantastică - şi totodată foarte personală - a unora dintre comploturile împotriva premierului cubanez.

Un raport american independent asupra activităţilor CIA admite existenţa a cel puţin opt comploturi pentru asasinarea lui Castro, cu toate că susţinătorii săi pretind că au fost peste şase sute, ale CIA sau ale exilaţilor cubanezi din Statele Unite. Indiferent dacă scopul principal era să-l discrediteze pe Castro sau să-l ucidă, unele comploturi au fost cât se poate de bizare în detalii. Una dintre strategiile de bază era să fie atacat mai degrabă simbolul Castro decât omul Castro. Într-o manieră ce a fost descrisă ca tipic americană pentru concentrarea ei pe imaginea de suprafaţă, CIA a plănuit să-l submineze pe Castro ca şi când credibilitatea de conducător ar fi fost doar o chestiune de aparenţă. Metodele propuse includeau pulverizarea în pantofi a unui depilator foarte puternic în speranţa că-i va distruge barba şi, odată cu ea, machismul lui latin. O altă idee a fost să i se pună LSD în ţigări chiar înaintea unei apariţii în public, în aşa fel încât dezorientarea vizibilă a premierului să distrugă încrederea naţiunii în abilităţile lui. (Utilizarea ţigărilor a reapărut într-unul dintre comploturi, în care s-a sugerat ca o cutie de trabucuri umplute cu explozive să fie lăsată lângă Castro la o recepţie oficială. Lăsând la o parte aspectul de desen animat al exploziei unui trabuc, ideea a fost abandonată din cauza temerilor că le-ar fi putut fuma altcineva, şi nu Castro.) Un atac mai indirect asupra liderului cubanez a fost propus într-un complot ce implica nişte şalupe rapide pe coasta Havanei, cu tunuri de artificii care să împrăştie în aer pamflete vestind A Doua Venire şi purtând un mesaj de la noul Mesia care-i avertizează pe oameni să se ferească de omul cu barbă. În mod clar, astfel de scheme groteşti n-au făcut decât să discrediteze CIA acasă şi, prin extensie, Statele Unite în străinătate, atunci când au fost făcute publice, la mijlocul anilor 1970.

Mai serioase ca intenţie, dar prea puţin ca metodă, au fost comploturile ce au urmărit asasinarea lui Castro. CIA părea să oscileze între fabricarea unor scenarii scoase parcă direct dintr-o poveste de aventuri pentru băieţaşi şi brutalitatea angajării unor ucigaşi mafioţi care să-l atace pe lider cu un veritabil tir de artilerie. (Aceşti asasini plătiţi au fost, se spune, dezamăgiţi că nu pot beneficia de metodele de înaltă tehnologie de care dispunea CIA.) Multe dintre aceste planuri nu au trecut dincolo de pereţii laboratoarelor de testare, însă ele au relevat o imaginaţie barocă operantă ce se baza pe o cunoaştere intimă a obiceiurilor lui Castro. Se ştia că-i place să facă scufundări, aşa că s-au gândit să planteze în locul lui preferat o scoică pictată în culori foarte vii şi plină cu exploziv, care să detoneze când era ridicată de pe fundul mării. O altă idee a fost să i se împrăştie în costumul de scafandru spori ce provocau o boală de piele cronică sau să i se infecteze aparatul de respirat cu bacterii de tuberculoză. Deloc surprinzător, dată fiind impresia copleşitoare că aceste comploturi erau puse la cale de un grup de băieţi mari în ascunzătoarea lor secretă, ele nu au trecut de stadiul teoretic. Cele care treceau erau în general de modă veche, adică implicând arme şi gangsteri - proverbialele manevre murdare făcute de oameni pătaţi.

La sfârşitul verii lui 1963, Castro a anunţat public faptul că ştia despre comploturile CIA împotriva lui. Ultimul atentat la viaţa sa din timpul administraţiei Kennedy a avut loc la 22 noiembrie în acelaşi an, ziua în care a fost asasinat preşedintele american. Legăturile lui Oswald cu Partidul Comunist American şi confirmarea publică de către Castro a faptului că era la curent cu Operaţiunea Mangusta l-au determinat pe preşedintele Lyndon B. Johnson să înfiinţeze Comisia Specială pentru Studierea Asasinatelor ca să investigheze moartea lui Kennedy. În ciuda constatărilor exhaustive ale Comisiei Warren şi a concluziei sale că Lee Harvey Oswald a acţionat singur, Johnson a continuat să-l suspecteze pe Castro de implicare în asasinarea lui Kennedy, crezând că utilizarea de către CIA a asasinatului împotriva liderilor străini provocase o crimă din răzbunare.

Bănuielile preşedintelui Johnson subliniază una dintre problemele fundamentale ale asasinatului ca politică externă: posibilitatea extrem de reală de a provoca o lovitură similară potrivit legii talionului. Când preocupările CIA au progresat de la culegerea informaţiilor la intervenţie, natura acoperită a activităţilor sale a devenit din ce în ce mai suspectă, aruncând o umbră asupra reputaţiei Statelor Unite în întreaga lume. Dar, lăsând la o parte potenţialele consecinţe pentru Statele Unite dacă asasinii erau prinşi, asasinatul era o tactică fundamental defectuoasă, ce pornea de la ideea că şeful statului este statul. Urmând acest raţionament, dacă era înlăturat Castro, n-ar mai fi existat nici Cuba socialistă. America trebuia doar să se uite înapoi în propria istorie a asasinatelor prezidenţiale ca să ştie că lucrurile nu stăteau aşa; cu toate acestea, campania manevrelor murdare a continuat, iar Castro nu a fost singurul lider străin luat în vizor de CIA.

La începutul anilor 1960, la scurt timp după ce şefii CIA începuseră să recomande "eliminarea" lui Castro, preşedintele Eisenhower a cerut o extindere a misiunii lor. Generalul Batista, înlăturat de la conducerea Cubei, se afla acum în Republica Dominicană, dar consilierii lui Eisenhower şi-au concentrat atenţia asupra dictatorului de dreapta al ţării, Rafael Leónidas Trujillo. Deşi Trujillo era un vehement anti-Castro, trecutul înspăimântător al regimului său, încărcat de corupţie, crimă şi terorism, nu era unul cu care Statele Unite să-şi fi dorit să fie asociate; în cazul de faţă, în mod clar "duşmanul duşmanului" nu era un prieten. Un consilier pe problemele Americii Latine i-a spus preşedintelui Eisenhower, la o întrevedere în mai 1960, că "Trujillo este implicat în toată emisfera, în tot felul de eforturi de a crea dezordine. "O transcriere a discuţiei a arătat că preşedintele îl considera şi pe Castro un zurbagiu şi că ar fi vrut să-i vadă "pe amândoi retezaţi". Aşa cum avea să arate mai târziu Comisia Church, folosirea de către CIA a insinuărilor a lăsat deseori sub semnul întrebării măsura în care preşedintele cunoştea sau era implicat în programul de asasinate al CIA. În cazul lui Trujillo însă, există suficiente dovezi care să ateste aprobarea preşedintelui Eisenhower. Faptele concrete din jurul morţii lui Trujillo sunt neclare. Acesta a fost ucis într-o rafală de mitraliere de şapte atacatori - un modus operandi neobişnuit pentru tiranicidul latino-american, potrivit unui expert. Descoperirile Comisiei Church, care a examinat acest asasinat şi altele din anii 1970, au fost neconcludente; s-a stabilit că, deşi Statele Unite se angajaseră în comploturi împotriva lui Trujillo, nu existau destule probe pentru a demonstra o legătură directă cu ucigaşii lui. Dar, indiferent dacă Statele Unite erau sau nu răspunzătoare în acest caz, asasinatul era acum o tactică CIA recunoscută şi acceptabilă".

Cunoaşterea şi / sau aprobarea de către Eisenhower a programului urmat în Congo sunt şi mai ambigue. În august 1960, o telegramă primită la Washington de la şeful CIA din Leopoldville atenţiona că proaspăta Republică Democrată Congo era în pericol să devină "o nouă Cuba". În luna ce a urmat după cucerirea independenţei faţă de Belgia, la 30 iunie 1960, ţara asistase la mari frământări. Armata naţională, Force Publique, s-a răzvrătit, omorându-şi ofiţerii belgieni, după care a urmat o perioadă de anarhie totală, marcată de jafuri şi pericole tot mai mari pentru populaţie. Belgienii care mai rămăseseră în ţară au plecat până la ultimul, iar la 14 iulie 1960 Consiliul de Securitate al ONU a luat decizia de a interveni.

Statele Unite, îngrijorate că Uniunea Sovietică va încerca să întoarcă haosul în avantajul său, au căutat o cale de a restabili o ordine aparentă şi, curând, şi-au găsit ţinta: noul prim-ministru ales, Patrice Lumumba, a cărui politică de activism proafrican şi anticolonial era văzută de Occident ca fiind vulnerabilă la o intervenţie comunistă. Cincisprezece ani mai târziu, Comisia Church va investiga gradul de responsabilitate americană pentru moartea lui Lumumba, dar la 18 august 1960, când Consiliul de Securitate Naţională al SUA s-a reunit la Washington pentru a discuta situaţia care se degrada, directorul de atunci al CIA, Allen Dulles, a plecat de la reuniune cu concluzia că avea autorizaţia lui Eisenhower de a-l asasina pe prim-ministru. Preşedintele ceruse "să se acţioneze în forţă" şi recomandase ca unicul mod de acţiune să fie "scoaterea din scenă" a lui Lumumba cu prima ocazie. Multe ore şi mulţi dolari aveau să fie cheltuiţi mai târziu în încercarea de a interpreta cuvintele preşedintelui, însă atunci CIA începuse deja să pună în aplicare un plan. În scurt timp, şeful CIA din Leopoldville a primit din Statele Unite un colet cu obiecte, între care ace hipodermice, măşti chirurgicale, mănuşi de cauciuc şi o toxină mortală ce trebuia strecurată în mâncarea sau în pasta de dinţi a lui Lumumba. La fel ca în cazul comploturilor împotriva lui Castro, asasinii angajaţi în acest scop proveneau din lumea interlopă - oameni a căror loialitate putea fi cumpărată şi a căror moralitate era destul de elastică. Concluziile Comisiei Church fac referire la un agent anume recomandat de divizia africană a CIA pentru că:

Are pe deplin noţiunea binelui şi a răului, dar, dacă i se dă o
misiune care poate fi rea din punct de vedere moral în ochii lumii,
însă necesară pentru că ofiţerul lui de caz i-a ordonat să o ducă la
îndeplinire, atunci ea este bună, iar el va acţiona fără procese de
conştiinţă. Într-un cuvânt, poate raţionaliza orice acţiune
.

Raportul conchide scurt că "această raţionalizare nu corespunde idealurilor naţiunii noastre". Dar, la vremea respectivă, calea alunecoasă de comunicare între diversele departamente ale Casei Albe a permis unele interpretări creative ale semnificaţiilor, de la cea mai înaltă autoritate în jos. Complotul în stil 007 cu pasta de dinţi otrăvită n-a mai fost pus în practică, deoarece evenimentele din Congo au luat amploare înainte de a se trece la acţiune. La 17 ianuarie 1961, Lumumba a fost prins de un grup de soldaţi şi dus în provincia Katanga, regiune minieră care îşi declarase recent independenţa de restul ţării, al cărei preşedinte, Moise Tombe, era duşmanul de moarte al lui Lumumba. Arestarea prim-ministrului era de fapt un ordin de execuţie. Când au fost debarcaţi în Katanga, el şi cele două ajutoare împreună cu care fusese arestat au fost bătuţi de soldaţi cu pistoalele, târâţi o vreme într-un convoi militar şi ulterior omorâţi. În pofida zvonurilor că Lumumba fusese ucis, CIA şi-a menţinut agentul in situ până când s-a convins că nu mai era nevoie de el. Moartea lui Lumumba a fost anunţată oficial abia în luna februarie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer