Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Exerciţiu de anonimat cu o vedetă


Ioana Bâldea Constantinescu, un interviu cu Alan Brownjohn

15.01.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E... un lord de pe vremuri, cu studii la Oxford, o cariera prestigioasă la Times si o viaţă fabuloasă. E genul cu casa în Belgravia şi vacanţe la Bath. Surpriza e că Brownjohn a călătorit de trei ori în România, cu British Council, înainte de '89. A fost unul din puţinii poeţi traduşi la noi în regim de simultaneitate cu succesul lor european. Membru al celebrei reţele de literatură şi critică literară The Group, Brownjohn a fost... băiatul cuminte al unei generaţii de rebeli. Îi scrisesem agentului lui că vreau un interviu cu el cam într-o doară, fără nicio speranţă că s-ar putea alege ceva.

Într-o dimineaţă, o voce cu un puternic accent britanic m-a întrebat, la telefon, într-o română limpede ca a mea: "Vorbiţi englezeşte?". Nu era agentul. Era chiar Brownjohn. Sunase să-mi dea numărul lui de-acasă. M-a întrebat, un pic amuzat, cum de generaţia mea îl mai citeşte. M-am bâlbâit îngrozitor. Număr pe degete oamenii care au auzit de el. Număr pe degete oamenii care... ar publica un interviu cu el.

Şi totuşi, Brownjohn e un poet substanţial, aproape o legendă. L-am intervievat cu emoţii aproape şcolăreşti, perfect conştientă de anonimatul unei conversaţii care, pentru mine, era incredibilă. Zile întregi, după aceea, m-am vânturat cu bucurie tristă prin ciudata lume editorială în care, când spuneam că am reuşit să stau de vorbă cu... un star, mă loveam de tăceri sau de întrebarea aceea la care trebuie să răspunzi cu nume de cântăreţi şi de actori. Obligatoriu tineri. Obligatoriu frumoşi. Obligatoriu cu box office editorial. Brownjohn are 70 de ani, o carieră frumoasă şi o jovialitate contagioasă. N-a jucat în filme, n-a făcut nimic scandalos la viaţa lui, nu a epatat. A făcut literatură. Bună. Ai zice că e suficient...


Ioana Bâldea: Domnule Brownjohn, sunteţi şi poet, şi critic de poezie. Cum coexistă aceste două identităţi?
Alan Brownjohn: Când citesc alţi poeţi, ceea ce-mi place la ei e tocmai faptul că scriu altfel decât mine. Apreciez poemele care creează alte stări decât cele pe care le experimentez eu şi-mi plac cei care au atitudini diferite de ale mele. Când eşti critic, trebuie să uiţi complet că eşti şi tu scriitor - altfel nu se poate. Eu am făcut critică şi de poezie, şi de proză, iar metoda mea aceasta e - o acceptare totală a diferenţelor.

I.B.: Aţi spus, la un moment dat, că speraţi că poezia ar putea fac lumea măcar "o grăunţă" mai bună. Există şi momente când vă e greu să rămâneţi fidel unei asemenea convingeri?
A.B.: Nu a trecut aşa de mult timp de când am făcut afirmaţia aceea. Ea sună ca o concluzie, ca un crez poetic. Acum, că mi-aţi adus aminte de ea, îmi vin să reflectez cu privire la lucrurile acestea. Parcă sună un pic prea... măreţ, nu? Adevărul este, însă, că eu văd toată literatura ca pe un punct de vedere cu privire la umanitate. Orice drum ar urma ea, efectul final trebuie să fie unul pozitiv. Eu sunt împotriva nihilismului în artă şi cred, de altfel, că orice tip de artă, literatura cu precădere, trebuie să reafirme valorile pozitive.

I.B.: Scrieţi aproape fără oprire şi nu numai poezie. În viaţa dumneavoastră creativă există proză, critică, proză pentru copii... Scrisul e, pentru dumneavoastră, o meserie, un virus sau... o idilă?
A.B.: E ceva ce trebuie să fac, ceva ce am vrut să fac de când eram copil. Dorinţa asta s-a trezit, la mine, când aveam vreo nouă ani şi îmi aduc aminte clar că îmi doream să scriu povestiri, romane, nuvele... Poezia era undeva, pe un loc trei... Când am ajuns la Universitate am ales să studiez istoria. Nu aveam timp să scriu decât texte scurte. A scrie poezie era un mare avantaj - făceam economie de timp. Dar nu a fost acesta singurul factor care m-a influenţat. Am nimerit într-un mediu de studenţi care, atunci, la Oxford, la jumătatea anilor 50, vroiau cu toţii să se facă poeţi. Nimeni nu visa să devină romancier. M-am trezit că fac, şi eu, parte dintre ei. M-am contaminat de visul ăsta. Când scrii de mult timp şi oamenii au aşteptări de la tine, există, însă, o presiune - atunci scrisul devine o meserie. Eu îmi doresc să scriu, însă. E combustibilul meu. Dacă e o meserie, e una care mă face fericit.

I.B.: Mă bucur că aţi amintit de anii aceia de la Oxford pentru că ştiu că aţi fost prieten şi coleg cu multe celebrităţi literare.
A.B.: Sunt, printre ei, şi unii dintre cei traduşi în România. Alţii, nu. Unul dintre cei netraduşi în ţara dumneavoastră e Peter Porter. S-a născut în Australia, tocmai a trecut de 80 de ani şi a fost unul din cei mai buni poeţi ai generaţiei mele. Alt apropiat al meu este Anthony Thwaite. Eu am fost tradus în România într-un volum editat de Univers, 3 poeţi englezi contemporani, împreună cu Fleur Adcock şi John Silkin, ambii buni prieteni ai mei. Am fost traduşi de Liliana Ursu, Mircea Ivănescu şi Denisa Comănescu, traducătoarea mea. Eu am vizitat România de mai multe ori, începând din 1977, cu British Council şi am lucrat direct cu Denisa Comănescu din 1986, de la cea de-a treia vizită. A doua a fost în 1983. Îmi aduc aminte de cum lucram, la sediul Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei..

I.B.: Minunate detalii! Mie-mi place foarte mult o idee a dumneavoastră, aceea că toţi avem nevoie de un refugiu imaginar... Al dumneavoastră care este?
A.B.: Mulţi scriitori v-ar putea spune că e un colţ al lor, acasă, departe de lume... Mie-mi place să plec în Estul Angliei, lângă mare. Acolo, eu singur, cu un caiet. E o combinaţie ideală. Dacă eşti dispus să mergi puţin pe jos, în Anglia încă mai poţi găsi plaje goale, neştiute, secrete, parcă. În acest weekend a fost frig, dar m-am plimbat, singur, pe lângă mare. Singurătatea asta temporară, izolarea asta de lume nu durează mult, nu poţi sta mult departe de oameni - după trei zile eşti deja nefericit dar, cât durează, eşti în siguranţă, te simţi bine.

I.B.: Din 1961, anul debutului dumneavoastră poetic, vocea dumneavoastră auctorială s-a schimbat de mai multe ori. Care vi s-au părut a fi etapele cele mai importante ale maturizării ei?
A.B.: Vocea mea poetică a fost, de multe ori, ca un robinet care ţârâie. Acum zici că s-a oprit complet, acum bufneşte din nou cu putere. Aşa se întâmplă. Am avut perioade de tăcere. Nu cred că erau blocaje, ci un ciudat sentiment de uscăciune - senzaţia că rulez aceleaşi idei. După care, brusc, fără nicio pregătire, apărea ceva proaspăt, diferit. Aici intervine întrebarea aceea legată de muză, pe care ne-o punem cu toţii - poeţi, critici, jurnalişti, cititori... Eu cred şi nu cred în ea. Au fost momente în viaţa mea când întâlnirea cu cineva a declanşat o nouă etapă poetică. Majoritatea, însă, cred că sunt escaladări solitare. Scrii, citeşti, îţi revizuieşti ideile şi creşti conştient. Acumulezi şi te trezeşti, la un moment dat, suficient de puternic încât să porneşti într-o nouă direcţie.

I.B.: E foarte interesant tot acest mecanism de creaţie. Am stat de vorbă cu David Lodge despre asta, la un moment dat. El spunea că literatura e ca o piscină. E minunat să plonjezi în ea, dar întreţinerea îţi scoate peri albi!
A.B.: Vai, ce observaţie bună! Sunt prieten cu David, deşi nu-l văd foarte des. Când ne întâlnim, la petreceri literare, mergem într-un colţ al camerei pentru a putea vorbi - David îşi pierde auzul.
I.B.: Exact.
A.B.: Ultima lui carte...
I.B.: Mort de surd...
A.B.:...da, e descrierea acestei experienţe ciudate şi traumatizante într-o manieră savuroasă, cathartică. Îl admir foarte mult. Iar analogia aceea cu piscina e foarte bine găsită...

Eu am alt mod de a-mi purta bătăliile cu vârsta. M-am trezit, relativ recent, scriind poeme despre un personaj al cărui nume l-am inventat acum 50 de ani. Era o glumă pe care am făcut-o - o înregistrare comică făcută cu nişte prieteni după un scenariu scris de noi. L-am uitat, pe urmă. El a reapărut în scrierile mele în 2006. Se numeşte Ludbrooke. E un om bătrân care, deşi a avut timpul necesar să înveţe suficient despre mersul lumii, tot mai face greşeli. Le face pentru că aşteptările lui sunt prea mari. Visează poveşti de iubire cu femei mai tinere, visează glorie literară... Prietenii mei m-au încurajat să dezvolt acest personaj. Poemele cu el au apărut deja în mai multe reviste de profil, iar în 2010 voi scoate un volum, Ludbrooke şi alţii, care va conţine 60 de poeme cu el. Aceasta e ultima mea... înnoire, ultimul meu plonjeu în piscina de care v-a vorbit David L odge.

I.B.: Sună minunat şi chiar aştept cu interes să vă citesc.
A.B.: Da, un prieten al meu, poetul Peter Redding, le-a descris ca fiind "sonete pentru ghinionişti". Sunt poemele unui om de 70 de ani, care încă mai speră să profite de viaţă.

I.B.: Cum profitaţi de existenţa dumneavoastră creativă, însă? Ce vă place, până la urmă, cel mai mult la ipostaza dumneavoastră de scriitor, la viaţa dumneavoastră ficţională?
A.B.: Surpriza. Când eram tânăr mă gândeam că nu pot supravieţui ca poet. Am schimbat multe slujbe - am fost profesor, jurnalist...

I.B.: ...moderator de radio şi televiziune, critic...
A.B.: ...întocmai, doar că la televiziune am lucrat foarte puţin. Mă gândeam atunci că, dacă aş abandona toate slujbele astea, în afara faptului că s-ar putea să nu mă descurc ca scriitor, intervine şi izolarea. Mă intimida singurătatea mea cu maşina de scris, într-o cameră tăcută. Mă gândeam că n-o să mai întâlnesc oameni noi... Ei, n-a fost aşa. Cele mai spectaculoase întâlniri din viaţa mea le datorez scrisului. La fel şi cele mai spectaculoase călătorii. Viaţa mea a fost altfel de cum mă aşteptam. Singurătatea de care m-am temut n-a făcut parte din ea niciodată. Am fost în România, în India, în Elveţia, în Spania, locuri exotice pentru mine. Nu m-aş fi gândit niciodată că, în loc de izolare, scrisul îmi va aduce un dar nesperat - aventura.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer