17.01.2010
1 mai 1947, New York, Empire State Building. Clădirea aceea uriaşă, cu nu ştiu câte etaje. Stradă aglomerată. Trecători, maşini. O limuzină parchează undeva într-un colţ. Şoferul intră într-o prăvălie - drug store, cum spun americanii. Îmi place să cred că îşi cumpără tutun de pipă, ultimul New York Post (am verificat, exista încă din 1801) şi pastile de tuse, mici, ovale, într-o cutie pătrată de metal. Poliţistul John Morrissey dirijează circulaţia. Ridică capul, clipeşte (toţi clipim, prin urmare ar fi just să presupun că făcea la fel) şi vede ceva ca o eşarfă albă plutitoare, răsucindu-se în vârtej, de undeva de pe clădire. Trec trei secunde - sau trei clipiri din ochi. Aude o bubuitură puternică, ca de explozie. O mulţime compactă de oameni se strânge la faţa locului. Toţi se uită la corpul numitei Evelyn McHale, o tânără de 23 de ani care a hotărât să-şi încheie socotelile cu viaţa, cum ar spune ziariştii de la noi, în buletinele de ştiri de dimineaţă, prânz şi seara. Se aruncase de pe Empire State Building şi-a căzut pe-o limuzină. Moartă, întinsă pe caroseria mototolită, era aproape la fel de frumoasă ca atunci când intrase, vie, în clădire.

Robert Wiles a fotografiat cadavrul, la câteva minute după ce Evelyn McHale nu se mai afla în corpul ei, ci altundeva, poate, dacă nu cumva nu se mai afla nicăieri. S-a găsit o hârtie scrisă: "Îi va fi mult mai bine fără mine... N-aş putea să fiu o soţie bună pentru nimeni". Se referea la logodnicul ei. După ce-a scris mesajul a sărit în gol, de la etajul 86. Sus rămăseseră haina gri, un carneţel de buzunar, câteva fotografii de familie şi câţiva dolari. Fotografia făcută de Robert Wiles a apărut în Life Magazine, şi de atunci a fost citată de nenumărate ori drept The most beautiful suicide; ani mai târziu, imaginea a fost folosită şi de Andy Warhol, prin urmare poate fi văzută în albume de artă şi muzee. Detalii neimportante: Evelyn McHale era atent machiată şi avea mănuşi albe, elegante. Vie, ar fi arătat ca o actriţă decorativă căreia nimeni nu-i reţine numele, de lângă Cary Grant, să zicem dintr-un film de Hitchcock. O actriţă din care se putea reţine că zâmbea rar şi că avea replici spirituale atunci când nu se lăsa urmărită de criminali misterioşi.

Săritura fatală de pe Empire State Building îmi aduce aminte, mereu, de Saut dans le vide - cu Yves Klein, într-un fotomontaj de Harry Shunk. Klein, în octombrie 1960, surprins în "zbor", sărind de pe un zid. Corpul e îngheţat în aer. Braţele sunt larg desfăcute. După ce te uiţi bine la el, inevitabil privirea cade pe asfalt. Piatră goală, fără saltea ori alte lucruri moi, care să împiedice zdrobirea cărnii şi-a oaselor de om. Fireşte, finalul celor două salturi în gol, al americancei şi al francezului, primul real şi al doilea conceptual, n-au nimic în comun. De la Klein, mă duc cu gândul la Jan Bas Ader, un dispărut care-mi este drag din multe zeci de motive. Omul acesta se arunca şi el în gol - din copaci, în râu şi de pe un acoperiş de lemn, până când s-a urcat într-o barcă şi-a dispărut în Atlantic.

0 comentarii

Publicitate

Sus