19.01.2010
Gazeta Sporturilor, ianuarie 2010
Foarte prinşi cu mici manevre. Agitaţi pînă peste cap de o campanie electorală fără noimă. Consumaţi de ofuri măreţe şi mize mărunte. Nimeni din fotbalul nostru n-a observat că pe lume se petrec şi alte lucruri demne de interes, în afara realegerilor federale şi a transferurilor ireale din mercato-ul sărăciei.

Fotbaliştii italieni vor păstra un minut de reculegere pe teren, în memoria victimelor cutremurului din Haiti. Asociaţiile de jucători din Serie A, B şi Liga Profesionistă au lansat o campanie de donaţii pentru sinistraţi. În acelaşi scop, favoriţii turneului de la Melbourne au organizat un meci demonstrativ. Pînă şi Tiger Woods, cu toate necazurile lui recente, cu toate pierderile financiare provocate de divorţ, a sărit în ajutorul haitienilor cu două milioane de dolari.

La noi, nici o mişcare. Nici o vorbă. Nici un gînd despre ceea ce ONU a numit "cel mai mare dezastru umanitar din ultimele decenii". Sîntem prea mici, prea neînsemnaţi ca să ne implicăm? Nu, sîntem mici şi neînsemnaţi tocmai pentru că nu participăm. Ne ţinem deoparte de satul global, la marginea marginii. Deşi, conform geografiei noastre originale, avem tangenţe încă neexplorate cu buricul pămîntului.

Restul lumii nu ne priveşte. Ne privesc numai micile manevre, micile campanii, micile mize, marile ofuri. Asta ne e măsura. Mică. Sigur, nimic nu ne împiedică să ne comparăm cu fotbalul mare! Dar fotbalul nostru are exact contururile trase cu băţul ale societăţii care l-a produs.
"Sînt Francesco Totti şi mă adresez dumneavoastră în calitate de ambasador UNICEF şi de tată a doi copii". Da, e acelaşi Totti care a scos o carte cu bancuri despre el şi a donat încasările orfanilor. Totti vedeta. Totti mondenul. Totti superstarul. A dat tonul strîngeri de fonduri pentru Haiti.

Cît de simplu e! Un minut de reculegere. Două-trei vorbe în faţa camerei. Nici nu e obligatoriu să fii ambasador UNICEF. La urma urmei, în sportul nostru, numai Hagi şi Nadia deţin o astfel de funcţie. Ajunge să ai reflexul solidarităţii, al compasiunii, ajunge să ai conştiinţa că sportul face parte din lume, nu invers. Reflexele astea se educă sau măcar se imită. Dar ai noştri sînt prea disperaţi să fie văzuţi ca să vadă disperarea altora.

0 comentarii

Publicitate

Sus