Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Oracol la Cotroceni - Mafalda, de Ioana Drăgan


Daniel Cristea-Enache

25.01.2010
Cultura, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Ioana Drăgan, Mafalda,
Editura ALLFA, Bucureşti, 2009, 152 p.
La zece ani de la Poveştile Monei, volum de nuvele ce constituia a doua carte de proză a Ioanei Drăgan (după debutul editorial cu Vietăţi şi femei, 1997), autoarea revine în actualitatea editorială cu un incitant microroman intitulat Mafalda.

Prozatoarea "nouăzecistă" a fost de la început destul de stăpână pe sine, într-un perimetru epic de mici dimensiuni, în care personajele, preponderent feminine, erau surprinse în automatismele lor psiho-existenţiale. Răceala observaţiei şi doza de "sadism" cu care autoarea, prin lentilele narative, asista la convulsiile lor au fost remarcate de critică. De asemenea, acuitatea auditivă datorită căreia diferitele intervenţii şi interjecţii ale aceloraşi personaje căpătau valoare caracterizantă şi deveneau fapte de limbaj artistic.

În Mafalda, Ioana Drăgan urmează o altă traiectorie, renunţând la paleta limbajelor colorate şi topind majoritatea intrărilor verbale în pasta unei colocvialităţi de care "eroii" se lasă vorbiţi. Tanti Adina, pensionată pe caz de boală, şi bietul Doru, fostul ei soţ decedat într-un regretabil şi in-evitabil accident, doamna Reli, care s-a dus şi ea, săraca, pe timpul unei veri infernal de călduroase, nea Tibi, vizitatorul octogenar şi guraliv al vecinei de bloc ce ghiceşte viitorul cunoscuţilor şi necunoscuţilor, toate aceste personaje - şi altele care mai trec prin cadru - au cam aceleaşi cuvinte ce "redau" cam aceleaşi sentimente. Se exprimă (la propriu şi la figurat) într-un mod bătrânicios-romanţios, cu o reflexivitate de frizerie sau de bodegă, cu o experienţă de existenţă amărâtă diseminată în clişee şi ambalaje retorice ieftine. Şi totuşi, viaţa adevărată pulsează sub acest supracod popular şi populist ce înseriază traseele distincte ale subiecţilor noştri. Iat-o pe Mafalda de cartier, atotştiutoarea tanti Adina, la vârsta tinereţii de vis: "Avea douăzeci şi ceva de ani, vârsta de azi a Cristinei, un serviciu la un depozit de marfă de la gara Filaret, aproape de casă, tot viitorul în faţă. Pe Doru i-l prezentase un coleg, într-un local în care aniversaseră o zi onomastică de la serviciu, mititei şi bere multă, flori şi cadouri peste tot, ea purta o rochiţă nouă care-i venea foarte bine şi nişte pantofi care o roseseră de groaza lumii, dar care se asortau de minune, era cald şi dacă ieşeai afară te zăpăcea mirosul teilor înfloriţi şi aroma gardului de iasomie, o nebunie dulce şi îmbietoare!" (p. 42). Şi iat-o pe studenta la ASE Cristina, fata de care Adina are grijă, într-un moment de criză amoroasă: "Stătea ca o proastă plângând în mijlocul unui Carrefour şi puţin îi păsa că se uita lumea la ea, cu milă, îngrijorare şi dispreţ, fetele de azi nu mai are, mămică, nici un fel de mândrie, auzea ca prin vis câte-o mămăiţă din pensionarele astea debordând de mândrie, cum să nu, mândre că fostul gicuţă, actualmente tătăiţă, sforăie la televizor în fiecare seară ori râgâie rântaşul duhnind a mândră băutură, ori taie disciplinat cartofii cuburi cubuleţe sub privirea ţanţoşă şi satisfăcută a consoartei care se făleşte cu i-am venit eu de hac, acu la bătrâneţe pentru cât mi-a frecat ficaţii la tinereţe, da' să mă vadă cineva plângând pe stradă, asta nici în ruptul capului!" (pp. 83-84).

Cristina este dintr-un alt film, e, cum se spune, o intelectuală, dar prozatoarea o înconjoară, semnificativ, cu acelaşi cerc de (ne)simţire populară, de frustrări şi bârfe cotidiene ale tipicelor gospodine postcomuniste. Mentalul colectiv, configurat într-un mod suburban ce a devenit în ultimii ani dominant şi central, este adevăratul personaj al acestei cărticele prin care Ioana Drăgan evoluează pe un culoar deschis şi marcat de Radu Aldulescu.

Pe lângă aceste delicioase inserturi filozofico-mahalageşti, Mafalda are însă şi un story; iar micile evenimente puse în pagină se articulează într-o naraţiune ingenios condusă. În primă instanţă, interesul cititorului este de a vedea în ce măsură predicţiile Adinei se verifică. E un test pe care ea îl dă periodic, în ochii locatarilor şi ai oamenilor cu care privirile sale experte se încrucişează. Statura i se profilează tot mai ameninţător, fiindcă tanti Adina vede mai degrabă răul din viitorul fiecăruia, boala, moartea, iar nu binele ce va să vină. Încercând să-şi explice propria "grilă" vizionară, Mafalda noastră reflectează, amar, că "lucrurile bune sunt neimportante, detalii care doar împachetează frumos suferinţele şi fac suportabile uneori durerile vieţii" (p. 124).

Încet-încet, pensionara pe caz de boală devine pentru cei din jur o vrăjitoare, de afurisit ca atare. Sentimentele din sufleţelul ei nu mai contează. Faptul că a avut şi are grijă de Cristinuţa, bobocelul de fată părăsită de o mamă inconştientă (profesionistă a croazierelor cu occidentali sensibili la farmecele moldovencelor), tinde să fie neglijat. Judecătorii din preajmă sunt tot mai revoltaţi de această piază-rea. Singurul care o preţuieşte în continuare (excluzându-l pe nea Tibi, vecinul îndatoritor) este... preşedintele ţării, un fost marinar, tip de viaţă. La un miting, preşedintele în exerciţiu, în noua baie de mulţime, dă peste văduva muzicantului din Rahova care-i cânta lui în tinereţe la acordeon - şi pe amintirea comună a bietului Doru, o relaţie de amiciţie cvasi-profesională se încheagă. "Ai grijă, domnu' preşedinte, ai grijă", îi suflă Adina prezidentului năduşit, "într-o bună zi totul se termină": şi de la acest anunţ dătător de fiori, primul om în Stat o va invita frecvent la Cotroceni, să-i limpezească viitorul instituţional şi politic...

Pe postul, onorant, de oracol prezidenţial, Mafalda de bloc face tot ce poate: şi autoarea tensionează tragicomic acest raport dintre capacităţile predictive ale personajului şi incapacitatea sa de a influenţa efectiv desfăşurarea evenimentelor. Propria viaţă este un fiasco pentru tanti Adina; şi drama e că şi experienţele previzibile ale Cristinei, copilul ei de suflet, duc într-acolo. Amorezată de un actor faimos de la Nottara, cam bătrâior pentru ea, minunea de fată (aflată la antipodul tipologic al mamei naturale, curviştina Violeta) va fi curând părăsită de către cuceritorul de profesie şi va suferi - după cum am văzut - în mijlocul Carrefour-ului. Dar nu numai acolo. Şi chiar fără s-o merite.

Cu o turnură de exagerare, Ioana Drăgan dublează, aşa zicând, oracolul, făcând şi din Cristina o tânără cu puteri neobişnuite. Privindu-se una în oglinda intuiţiei celeilalte, Adina şi Cristina se compătimesc reciproc pentru ce urmează să li se întâmple. Dar nici una, nici alta nu-şi reprezintă exact propriul viitor, preştiinţa lor dovedindu-se, la acest capitol, ineficace. Mai apare, comèdie!, şi o ţigancă ghicitoare care se ambiţionează să-i lămurească tocmai titularei noastre ziua de mâine. Ficţiunea s-a deplasat cu totul în acest plan al nenorocirilor aflate după colţ, spre care toate personajele, în frunte cu cele ştiutoare, se îndreaptă cu pas gimnastic.

Experienţa prozatoarei se vede din răbdarea cu care mută piesele pe tabla de şah, într-o direcţie funestă, dar şi din soluţia imaginată pentru a întrerupe şi a schimba cursul jocului. După ce se îngrozeşte s-o vadă pe draga ei Cristina arsă de vie, de către o bandă de extremişti, tanti Adina cade într-un fel de letargie. Autoarea nu se grăbeşte s-o scoată din această stare şi dublează scenele bucureştene prin cadre veneţiene cu tânăra turistă de ocazie îndreptându-se, senină, spre coordonatele morţii sale. Dacă această pendulare între cele două planuri creşte suspense-ul, cititorul e zăpăcit suplimentar de faptul că, dintr-odată, previziunile Mafaldei nu mai sunt confirmate de realitate. În prim-plan apar, ca din întâmplare, personaje care ar fi trebuit să moară. Se petrec, în schimb, evenimente care ar fi trebuit să nu se producă. Realitatea spuselor oracolului se dezintegrează prin avansul unei alte realităţi decât cea care, în viziunea Mafaldei, ar fi urmat inexorabil.

Pentru a-şi salva iubita dintr-un devastator cutremur provocat de maleficul Lex Luthor, bravul Superman zbura în jurul Pământului în sens invers, întorcând astfel Sistemul la un moment anterior dezastrului. Mai modestă, tanti Adina ajunge la spital, confuză în urma unui accident casnic, şi cu majoritatea previziunilor ei neconfirmate. Vrăjitoarea pare să-şi fi pierdut puterile speciale, transformându-se într-o biată femeie de care alţii trebuie să aibă grijă. Miraculosul "ştiinţei" ei dispare din acest plan local, pentru a se muta, protector, în cel al călătoriei periculoase făcute de Cristina la Veneţia. Tânăra nu va muri stropită cu benzină şi arsă de vie de nişte huligani, aşa cum nimic din ceea ce a "ghicit" Mafalda în ultima vreme nu se mai întâmplă. Preşedintele însuşi, după ce va câştiga alegerile şi un nou mandat, va taxa dur bălmăjelile pseudo-oracolului dâmboviţean: "deodată, preşedintele se întunecase la faţă, unde şi consumase ceva, că ce mă interesează pe mine astea, tu mă duci cu preşul, le bălmăjeşti, aiureli, din tot ce zici, nimic nu se potriveşte, apoi, ca o înjurătură de mitocan, n-a prea avut noroc cu tine bărbat-tu, el era un ţigan cumsecade, da' tu eşti o ţigancă împuţită!" (p. 139). Un final usturător pentru Mafalda, un happy-end nescontat pentru povestea fostelor ei capacităţi predictive.

Între turul întâi, al lecturii acestui provocator microroman, şi turul doi, al scrierii cronicii de faţă, realitatea a venit să mai ajute puţin ezoterismele din Mafalda. Fostul nostru preşedinte a devenit actualul nostru preşedinte, câştigând alegerile împotriva tuturor aşteptărilor. Hârşitul strateg al campaniei principalului său adversar, după ce a numărat în paralel voturile primite şi a constatat că-s mai puţine, a explicat ceea ce nimeni n-a putut să-şi explice. Data marii dezbateri televizate căzând într-o zi de joi, preşedintele jucător a ieşit învingător: "în ziua de joi în general Băsescu este în formă maximă pentru că cel puţin cei care se ocupă de ezoterie ştiu ce înseamnă Ziua Flăcării violete, şi dacă aţi observat cei din PD-L purtau violet şi cravatele, şi pulovărele, şi pulovărul pe care îl purta Băsescu. Deci există o filiaţie aici. Eu cred în treaba asta, dar nu e cazul să dezvoltăm aici, putem să facem o emisiune separată."

O emisiune separată, foarte bine, dar moderatorul ei să aibă lecturile la zi...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer