Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pisica pe care nu a văzut-o nimeni


Ioana Bâldea Constantinescu

26.01.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Acum câteva zile, când troienea de mama focului, am avut foarte proasta inspiraţia de a-mi varia drumul spre birou. Altfel spus, în loc să iau metroul, cum fac de obicei, am luat troleul. Şi, ca să fie treaba treabă, l-am luat greşit.

Eram trei pasagere. Eu, care la un moment dat am renunţat să mă agit, consolată de ideea că întârzierea e, oricum, iminentă, inevitabilă şi deloc ireparabilă. Plus două doamne respectabile, care-mi aminteau teribil de Abigail şi Amelia din Pisicile Aristocrate - varianta păsăreasco-britanică de old maid cu limbariţă şi principii morale nestrămutate nici de cel mai vajnic crivăţ autohton.

Încet, incredibil de încet, în bocetele celor două călătoare exasperate de iarnă-trafic-politică-zăpadă şi de bietul şofer care de-abia urnea vehiculul corpolent şi tentacular prin Narnia de la noi, străbăteam cam zece metri pe oră. Afară, viscol. Şi, de la un anumit punct încolo, niciun om. Nimeni care să se aventureze prin Bucureştiul polar, ascuns sub un strat superb de zăpadă alpină, curată, moale, genul care, dacă mai ai o umbră de copil cu nasul rece în tine, îţi lăţeşte zâmbetul de la o ureche la alta.

De n-ar fi fost bietele mele picioare îngheţate şi telefonul care-mi tot cerea socoteală de decalaj, mai că m-ar fi luat încântarea. Dar nu. Era târziu. Abigail şi Amelia îi tot dădeau cu frigu', şi drumurile, şi alegerile, şi gropile care le uneau pe toate... Până când l-am văzut. Chiar la intrarea în Cişmigiu. Fular gri şi geantă de şcoală, păr claie şi râs din ăla în ropote, cum mi-ar fi plăcut şi mie să râd, dacă n-aş fi avut cu vreo zece ani în plus.

Nu l-am auzit râzând. Dar l-am văzut, prin geamul criogenat al melcului pe multe roţi. Un adolescent trântit în zăpada perfectă, încă neatinsă, cu pumnii plini de biscuiţi zdrobiţi, între porumbei. Zăpadă şi porumbei. Zăpadă şi porumbei şi senzaţia aceea indescriptibilă de fericire instantanee şi... copleşitoare pe care o au copiii când primesc bomboane, când vine vacanţa, când văd cum ninge prima oară-n an, de după un colţ de perdea.

Era ca o imagine de film. De feerie contemporană transformată-n spot publicitar. Spot la ce? La bucurie? La inocenţă? La un altfel de frumos, simplu şi nefandosit, aproape banal, aproape fantastic... După câţiva metri porumbeii păreau nişte furnici adunate în jurul unui Gulliver eliberat de geanta lui de şcoală. Îngropat în zăpadă ca-n nisip.

L-am lăsat în urmă. Mult în urmă. Cu Abigail şi Amelia deschizând, în fundal, un nou capitol conversaţional despre tineret, mănuşi şi droguri...

Acum... destul de mulţi ani, făcusem o mică fixaţie pe o imagine a unui poet modernist, deghizat în teoretician. După ce mă căznisem să parcurg un eseu destul de lipsit de agilitate expoziţională, rămăsesem cu o anecdotă care suna aşa: autorul, trezit, în mod neaşteptat, într-o după-amiază de iarnă, aude paşii unei pisici pe zăpadă. Nu vede pisica. Nu o simte. Şi-o imaginează. O recreează - pufoasă, gri, felină (eu o asociam teribil unei pisici televizuale, dintr-o reclamă la mâncare pentru... specia ei, şi ea tot graţioasă şi unduitoare), pornind... de la sunet. De la ceva ce nu vede.

Intuiţia pisicii pe zăpadă, senzaţia mentală a trecerii ei cvasi-imponderabile pe coama colilie a grădinii pustii era... ceea ce înseamnă poezia. Sugestia care te sensibilizează suficient încât să-ţi laşi imaginaţia să înveşmânteze în blăniţă catifelată, mustăţi ca de gută şi ochi verzi gălbui o pisică făcută din sunete.

Primul meu impuls a fost să împart imediat cu cineva apropiat imaginea adolescentului pe zăpadă, singur între porumbei. Nu am făcut-o. Părea fragilă ca zăpada. M-am temut să n-o stric în cuvinte comprimate într-un mesaj telefonic, expediate apoi în lumea altcuiva, în alt ritm, în alt spaţiu, în altă stare. Mi-a rămas mie. Ştiu că în minutele următoare coloana sonoră a reclamei la mâncarea de pisici se colase peste penajul gri al unei păsări aproape cuibărite într-un colţ de fular roşu. Ştiam cum sună râsul şi intuiam atingerea zăpezii care-ţi intră pe sub mânecă, la încheietura mâinii, simţeam aburul respiraţiei, moale ca fulgii albi de sub penele gri, întorceam paginile cărţilor din geanta îngropată sub zăpadă... până când ajungeam să fiu eu acolo, eu, cu zece ani mai puţin, eu atingând păsările zgribulite, eu cu mine, eu şi prima zăpadă...

După ce troleul a întors şi am coborât am reexaminat imaginea, am dezbrăcat-o de tot ce era fantezie şi i-am păstrat elementele primare: Cişmigiu, iarna, zăpadă înnebunitor de albă şi un licean fericit, între porumbei... Aşa a şi fost, de fapt. Aşa. Banală. Lipsită de spectaculos. Mie mi s-a părut, însă, delicioasă şi autentică - aşa, ca-n vremurile când credeam că iarna ninge cu zahăr pudră. Am păstrat-o nespusă. Până acum. Ca pe-un colţ de iarnă nemânjită, nenoroioasă. Am lăsat în ea doar fularul meu roşu. Se cuibărise a somn în el o pasăre cenuşie ca un motan tărcat, pe care n-am vrut s-o trezesc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer