Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Andy, scoţianul din noi


Cristian Geambaşu

30.01.2010
Gazeta Sporturilor, ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Trebuie să iubeşti să cîştigi, nu doar să urăşti să pierzi"
(Andy Murray înainte de Australian Open, 2010)
Andy. Nu Andy Roddick, Andy Murray. Un scoţian roşcovan, deşirat. Placid, evident flegmatic, snob, emfatic, ştiţi dumneavoastră, toate clişeele de serviciu despre britanici, care funcţionează excelent în minţile odihnite, Andy, în mod necesar antipatic pentru cei mai mulţi, Andy cel nu atît de spumos ca Tsonga, spălăcit, reţinut şi încă o dată roşcovan, Andy supravegheat din tribună de o mamă cu privire severă, şi ea foarte insulară în look, ca o directoare de centru de reeducare. Andy Murray, speranţa supuşilor Elisabetei a II-a că după 74 de ani unul de-al lor va cîştiga un turneu de Mare Şlem. În 1936, Elisabeta avea 10 ani, iar părinţii lui Andy nu se născuseră. Nu se născuse nici ideea că tenisul e şi altceva decît un sport destinat aristocraţiei.

Andy Murray, tînărul de 22 de ani care joacă la adormirea adversarului, cu perioade de joc enervant, slais, lift, slais, lift, rever cu două mîini nu foarte elegant, Andy aşteptînd greşeala celui de dincolo de fileu, dar şi Andy cu momente miraculoase, vezi mingea aceea din finalul semifinalei cu Cilici, care returnase într-o diagonală perfectă, tare, razant cu fileul, ceva care în mod normal nu poate fi trimis înapoi, nu într-o manieră convenţională, dar cine a pretins că Andy e previzibil ca un funcţionar de bancă?, intrăm iar în teren cu mingea trimisă înapoi de scoţian cu un vîrf de rachetă, cu vîrful degetelor, cu mingea care ocoleşte fileul pe la jumătatea înălţimii acestuia, e lovitură valabilă, prieteni!, de fapt nu e valabilă, e genială, e monumentală, întrebaţi pe oricine vreţi dumneavoastră, pe Ţiriac, pe Năstase, pe Borg, pe Agassi, pe Sampras, întrebaţi toată istoria tenisului ce fel de jucător este unul care reuşeşte aşa ceva, interesaţi-vă, apoi veniţi înapoi pe pămînt, aterizaţi din înaltul cerului, respiraţi şi mai ascultaţi ceva tot despre Andy, cel care îl aşteaptă pe Federer în finala de la Melbourne.

Andy a jucat sfertul de finală cu Nadal. Nu aş zice împotriva lui Nadal şi vă voi explica de ce. În momentul cînd spaniolul a cerut asistenţă medicală, era 2-0 la seturi pentru scoţian şi 2-0 în setul al treilea. De obicei, reacţia în astfel de situaţii este aceea de a-l bănui pe adversar că trişează. Andy a simţit că se întîmpla ceva cu Rafa, apoi, la reluare, a jucat simplu, fără ura pe care o vezi de multe ori în căutătura oamenilor de top ai tenisului. Cînd agonia fostului lider mondial a luat sfîrşit, Andy a venit la fileu cu privirea pierdută a copilului căruia îi pare rău că partenerul de joacă e chemat în casă de părinţi. Nu a fost nimic teatral în clipele acelea care s-au scurs lîngă fileu. Sînt secundele puţine în care sportului nu îi mai pasă de bani, ci doar de sine. Atunci, acolo jos, în arenă, apar nişte tineri care cred în prietenie, în suferinţă, în bucuria de a nu îţi distruge adversarul. Pentru aşa ceva nu există nici o tabelă de marcaj.



PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer