Planul infinit

Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi lucrează ca ziaristă.

În 1982, primul său roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). Un an mai târziu fiica scriitoarei moare în urma unei crize de porfirie. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De acelaşi succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în toamna lui 2007 publică romanul autobiografic Suma zilelor, iar în 2009, Insula de sub mare.

În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.



"Purtăm fiecare planul în noi, numai că e o hartă neclară şi greu de descifrat, de aceea dăm atâtea ocoluri şi ne mai şi rătăcim." Viaţa zbuciumată a lui Gregory Reeves, protagonistul Planului infinit, se transformă într-o poveste despre iubire şi singurătate, despre prietenie şi trădare, despre moarte, speranţă şi puterea de a-ţi împlini destinul.

Fiu al unui predicator care străbate Vestul propovăduind adevărul unui Plan Infinit al Universului, Gregory Reeves îşi petrece primii ani de viaţă pe drumurile nesfârşite ale Americii profunde. Însă, neglijat de părinţi odată ce familia lui se stabileşte în California, micul gringo creşte în ghetoul hispanic din Los Angeles, adoptat de Pedro şi Inmaculada Morales. Pentru Gregory, totul e nou: şcoala, învăţăturile catolice (dar şi lecţiile de box!) ale părintelui Larraguibel, violenţa bandelor din barrio, dar şi afecţiunea fraţilor şi surorilor din familia Morales, veselia latino, dar şi sărăcia cruntă cu care se luptă imigranţii atraşi de Visul American.

Copilăria şi adolescenţa lui Gregory sunt marcate de efortul de acomodare cu această normalitate. Însă imediat lumea se schimbă: America este zguduită de mişcările pentru drepturi civile, de revoluţia hippy, de războiul din Vietnam. Iar Gregory va trebui să înveţe din nou să supravieţuiască, întâi în jungla asiatică, apoi în infernul iubirii neîmpărtăşite şi în caruselul afacerilor perdante. Respectă acest parcurs haotic un plan? pare să se întrebe eroul şi, odată cu el, povestitoarea. Da, dacă la capătul lui se află sufletul-pereche.


Scriitoarea chiliană Isabel Allende este o povestitoare fabuloasă, ale cărei cărţi, traduse în peste treizeci de limbi, se vând în milioane de exemplare şi au devenit bestselleruri pe patru continente.

"Fără nici o îndoială, acest roman ambiţios marchează deplina maturizare artistică a lui Isabel Allende." (El Mundo)

"Un amestec ingenios de realism necruţător şi meditaţie profundă." (Booklist)

"Cu această carte, Isabel Allende pătrunde într-un nou teritoriu al ficţiunii sale." (New York Times Book Review)

"Cititorii vor descoperi în noua carte a lui Allende acelaşi stil magic care transformă cotidianul într-o palpitantă aventură emoţională." (Daily Mail)

"Stilul lui Allende are o eleganţă inegalabilă." (Independent on Sunday)



S-a întâmplat la o petrecere din acelea la care mergeam des pe atunci, într-o casă ca toate celelalte, mobilă hârbuită, cuverturi indigene care acopereau petele sofalei, afişe cu Ho Shi Min şi Che Guevara alături de mantre brodate aduse din India, aceleaşi cupluri de amici, bărbaţii fără ciorapi şi femeile fără sutien, mâncare rece şi brânza care se sleia pe măsură ce orele treceau, prea multă băutură, ţigări şi marijuana de o calitate atât de proastă că gonea până şi ţânţarii. Aceleaşi conversaţii interminabile despre ultimele seminarii asupra strigătului primar, unde participanţii urlau de-şi rupeau bojocii ca să se elibereze de agresiune, sau despre întoacerea în uter, când publicul în pielea goală se ciucea în poziţie de fetus şi-şi sugea degetul. N-am înţeles niciodată terapiile astea şi nici n-am participat la ele, mi-era silă să vorbesc despre asta, eram sătul de schimbările transcendentale din viaţa cunoscuţilor mei. M-am dus pe terasă să beau. Recunosc, beam tot mai vârtos. Renunţasem la alcoolurile tari pentru că-mi produceau alergie, mi se inflamau mucoasele şi aveam o apăsare în piept. Descoperisem însă că vinul îmi provoca aceleaşi simptome, dar puteam să beau mai mult. Cu câteva ore mai devreme iar avusesem o ceartă cu ţipete cu Samantha, începeam să cred sincer că treaba era sortită eşecului. Băgam maşina în garaj când am văzut că un vecin venea cu Margaret de mână. Fetiţa avea pe atunci ceva mai mult de doi ani. Cred că e a voastră, am găsit-o la vreo două mile de aici, ca să ajungă aşa departe o fi plecat încă de dimineaţă, mi-a zis omul fără să-şi ascundă dezaprobarea şi dispreţul. Am luat-o în braţe, speriat. Sângele îmi bătea în tâmple şi abia puteam vorbi când m-am dus la Samantha s-o întreb unde era când a plecat fetiţa şi cum de nu-şi dăduse seama că lipsea de atâta timp. Şi-a pus mâinile în şolduri, la fel de furioasă ca mine, spunând că vecinul ăla era un nenorocit şi o ura pentru că pisicile îi mâncaseră canarul, că nu-mi datora nici un fel de explicaţii, că nici ea nu mă întreba unde stătusem toată ziua, că Margaret era foarte independentă pentru vârsta ei şi n-avea de gând s-o păzească precum un gardian şi nici s-o ţină legată de o sfoară, cum făceam eu, şi tot aşa până n-am mai suportat şi am ieşit trântind uşa. Am făcut un duş rece ca să nu mă gândesc la ce i s-ar fi putut întâmpla fetiţei pe parcursul celor două mile, dar la petrecere tot mai eram supărat pe Samantha. M-am dus deci pe terasă cu un pahar de vin, m-am trântit pe un scaun, prost dispus, cam ameţit şi sătul de muzica monotonă din Katmandu care se auzea din casă. Mi-am dat seama cât timp pierdeam cu petrecerea asta plicticoasă, peste o săptămână aveam ultimele examene şi fiecare minut era preţios. Atunci a apărut Timothy Duane, şi-a atras un scaun lângă mine şi s-a aşezat. Nu prea aveam ocazia să vorbim între patru ochi. Am constatat că slăbise, trăsăturile i se accentuaseră ca trase cu penelul, nu mai avea aerul acela de inocenţă care, în ciuda fanfaronadelor sale, era şarmul său principal pe vremea când îl cunoscusem. A scos din buzunar un flaconaş de sticlă, şi-a pus cocaină pe dosul mâinii şi a aspirat zgomotos, apoi mi-a oferit şi mie, dar eu nu folosesc aşa ceva, singura dată când am încercat am simţit un pumnal de gheaţă între ochi, am avut migrenă trei zile la rând şi de paradisul promis nici că-mi aduc aminte. Tim mi-a zis să întrăm pentru că se organiza un joc, dar n-aveam nici un chef să-i văd din nou pe toţi în pielea goală.
- De data asta e altceva. Ne schimbăm nevestele între noi.
- Dar tu n-ai nevastă, din câte ştiu.
- Am venit cu o prietenă.
- Cam are mutră de curvă prietena asta a ta.
- Păi, asta şi e, a râs el, târându-mă în salon.

Bărbaţii se adunaseră în jurul mesei, am întrebat unde erau femeile şi mi-au spus că aşteptau în maşini. Păreau nervoşi, se băteau pe spinare, făceau glume cu dublu sens şi râdeau în hohote. Ni s-au expus regulile: nu e voie să dai înapoi, să regreţi sau să încerci să schimbi perechea. Au stins lumina, şi-au pus cheile pe o tavă, cineva le-a amestecat şi fiecare participant a apucat una la întâmplare. În ciuda aburilor de băutură şi a deconcertării care m-a oprit să mă reped la tavă laolaltă cu ceilalţi, când lumina s-a aprins am văzut limpede cheile mele în mâna unui dentist burtos şi pedant, considerat o mică celebritate pentru că scotea măselele cu ace chinezeşti înfipte în laba piciorului pe post de anestezie. Am luat ultima legătură de chei, dorind să-l apuc pe dentist de piepţii cămăşii şi să-i sparg faţa cu o lovitură de pumn zdravănă, din acelea învăţate de la Părintele Larraguibel în biserica Lourdes, dar m-a oprit teama de ridicol. Ceilalţi s-au bulucit afară, râzând şi glumind, eu m-am dus la bucătărie şi mi-am pus capul sub robinetul cu apă rece ca să mă dezmeticesc. Apoi mi-am turnat restul de cafea dintr-un termos şi m-am aşezat pe un taburet, evocând vremurile când viaţa era mai simplă şi fiecare cunoştea regulile. Acolo m-a găsit femeia pe care mi-o alesese soarta, o blondină pistruiată şi simpatică, mamă a trei copii şi profesoară de matematică la o şcoală particulară, ultima persoană cu care mi-ar fi trecut prin minte să comit adulterul. Hai, că te aştept de o bucată de vreme, mi-a spus cu un zâmbet timid. Am încercat să-i explic că nu mă simţeam bine, a crezut c-o respingeam pentru că nu-mi plăcea şi s-a făcut mică lângă uşă ca o fetiţă prinsă că a făcut ceva rău. I-am zâmbit cum m-am priceput mai bine, s-a apropiat, m-a luat de mână şi m-a dus la maşină cu un amestec de pudoare delicată şi fermitate absolut dezarmant. A condus până acasă la ea. Copiii adormiseră în faţa televizorului, i-am luat în braţe şi i-am dus în dormitorul lor. Femeia le-a pus pijamalele, i-a sărutat pe frunte, i-a învelit şi-a stat cu ei până au adormit la loc. Pe urmă ne-am dus în dormitorul conjugal, unde fotografia soţului, în togă de absolvent, trona pe comodă. M-a anunţat că se duce să-şi pună ceva mai comod pe ea şi a intrat în baie, în vreme ce eu desfăceam patul simţindu-mă ca un idiot, pentru că nu puteam să-mi scot din minte imaginea Samanthei şi a dentistului, întrebându-mă de ce dracu' nu eram în stare să particip la jocurile astea cu dezinvoltura celorlalţi şi de ce eram atât de furios. Blonda a revenit, demachiată şi periindu-şi părul, într-un capot capitonat de culoarea îngheţatei de căpşuni, perfect pentru o mamă care se scoală de dimineaţă să pregătească familiei micul dejun, dar nepotrivit pentru împrejurarea dată. Nu era pic de cochetărie în gesturile ei, de parcă am fi fost un cuplu vechi, care îndeplinea rutina băgatului în pat după o zi de muncă. Mi s-a aşezat pe genunchi şi s-a apucat să-mi descheie cămaşa. Avea un zâmbet atrăgător, un năsuc cârn şi răspândea o aromă proaspătă de săpun şi pastă de dinţi, dar nu mă excita defel. Am rugat-o să mă ierte, băusem prea mult şi mă supăra alergia.
- Adevărul e că nici nu ştiu de ce-am mai venit. Nu-mi plac jocurile astea şi cred că nici Samanthei.
- Ce vorbeşti, a râs ea cu poftă, nevastă-ta se culcă cu destui prieteni de-ai tăi şi pare-se că şi cu câteva femei, tu de ce nu te distrezi un pic?

(...)

M-au trădat colegi, femei, prieteni şi clienţi, dar nici o trădare nu m-a durut mai mult decât aceea a Samanthei, pentru că nu mă aşteptam. De-atunci nu mai am încredere şi nu mă mai mir când sunt înşelat. În seara aceea nu m-am mai întors acasă. I-am scos capotul profei de mate şi ne-am prăbuşit pe patul matrimonial. Pesemne că n-a păstrat o amintire plăcută, s-o fi aşteptat la un amant imaginativ şi expert, dar a avut parte de unul pornit să scape cât mai repede. După aceea m-am îmbrăcat şi m-am dus pe jos la Joan şi Susan, unde am ajuns la trei dimineaţa, epuizat şi băut. Am sunat în disperare până au apărut desculţe şi în cămaşă de noapte. M-au primit fără să pună întrebări, de parcă ar fi fost obişnuite să primească musafiri la ora aceea. Una mi-a făcut un ceai de muşeţel, cealaltă îmi făcea patul pe canapeaua din salon. Or fi pus ceva în ceai, pentru că m-am trezit după douăsprezece ore, cu soarele bătându-mi din plin în ochi şi cu căţelul lor la picioare. Cred că în ceasurile acelea tinereţea mea a luat sfârşit.

Când m-am ridicat din pat, în minte şi în suflet aveam deja hotărârile ce-aveau să-mi conducă viitorul, deşi nu ştiam încă. Dar acum, când pot să-mi privesc trecutul de la distanţă, ştiu că în clipa aceea am început să fiu omul care am fost o perioadă îndelungată: arogant, frivol şi lacom, un om pe care l-am detestat şi de care mi-a fost atât de greu să mă despart.

Am rămas cinci zile la prietenele mele, fără s-o sun pe Samantha. Stăteau cu mine pe rând, mi-au ascultat de nu ştiu câte ori nostalgiile, disperările şi văicărelile. Vineri m-am prezentat fără emoţii la examenul final: nu mai visam să ajung avocat, titlul nu mă mai interesa, viitorul îmi era profund indiferent. Două luni mai târziu eram înştiinţat, în capătul celălalt al lumii, că obţinusem diploma din prima, lucru rar în profesia asta îmbârligată. De la examen m-am dus glonţ la centrul de recrutare. Antrenamentul dura iniţial şaisprezece săptămâni, dar războiul ajunsese la apogeu şi perioada de instrucţie se redusese la doar douăsprezece. Într-un fel, acele trei luni au fost mai rele decât războiul însuşi, dar am ieşit cu nouăzeci de kile de muşchi, rezistenţă de cămilă şi perfect abrutizat, gata să mă lupt şi cu propria-mi umbră, dacă mi s-ar fi ordonat. Cu două zile înainte de îmbarcare, computerul m-a selecţionat pentru Institutul de Limbi Străine din Monterrey. Presupun că faptul de a fi crescut în cartierul mexican şi de a fi familiarizat cu rusa maică-mii şi italiana din operele pe care le tot asculta mi-a ascuţit urechea. Am stat două luni într-un paradis cu coaste abrupte şi foci zăcând la soare pe stânci, cu case victoriene şi asfinţituri de carte poştală, studiind vietnameza intensiv, cu profesori care se schimbau din oră în oră şi ameninţarea că dacă nu învăţ Curtea Marţială mă mănâncă, pentru trădare de patrie. La sfârşitul cursului o rupeam pe vietnameză mai bine decât colegii mei. Am plecat în Vietnam cu speranţa secretă să mor ca să n-am a înfrunta povara vieţii. Numai că e mult mai greu să mori decât să trăieşti mai departe.