Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pino... şi ceva


Ioana Bâldea Constantinescu, un profil al lui Ion Caramitru

05.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Vezi să nu fie mai degrabă Socrate!"

Mă opresc. Recunosc că la asta nu m-am gândit. Îmi pledez cauza despre Caramitru ca intrat in conştiinţa publică accesorizat cu replicile lui Hamlet deja de vreo zece minute. Cât pot eu de articulat. Suntem in redacţie, stăm la o masă rotundă şi am în faţă un geam pe care se vede o frântură de Bucureşti cât de cât însorit. Oare de când lucrez la povestea asta? Cred că primul meu draft datează de prin iarnă. Deocamdată e doar însăilată. Scriu încet, cu flashback-uri pe care încerc să le fac să lumineze cât un bec de 100. Să mi se aprindă beculeţul. Cred că asta vreau, de fapt. Beculeţe din toate episoadele care tronează la mine în agendă. Conversaţii la telefon. Un inbox cu mail-uri răzleţe. Caramitru la repetiţie. Caramitru în biroul lui mare, de la TNB. Caramitru pe scenă. Lângă scenă. În spatele scenei. Fragmente de pe YouTube. Filme răsfoite vizual. Capul meu plin de întrebări şi câteva idei, ale mele sau de împrumut.
"Pentru publicul de la noi, Caramitru e Hamlet." Aşa am spus eu, acum trei secunde. Pentru că asta spunea şi el, la Teatru, când ne-am întâlnit "să-i iau interviu pentru Esquire". "Sunaţi-mă joi", mi-a zis, "la opt." Sinistră ora. L-am sunat. Mi-a raspuns cu tăceri prelungi, pe care le-am colorat cu povestea mea, luată de la început: ştiţi, eu, Esquire, interviul, am vorbit alaltăieri... la ora 11 eram acolo. Ninsese de mama focului, nu găsisem taxi şi mă obseda ideea ca aş putea avea stropi de noroi pe cizme. Cred ca aveam. El, într-un sacou de catifea pe care-l mai văzusem în câteva rânduri, la televizor. Nu ştiu dacă-l obseda ceva în mod deosebit.

Mi s-a părut cam ursuz. Cam formal. Era reticent cu privire la reportofonul meu. Am început să-l întreb de roluri, de scenă. A zâmbit când am vrut să ştiu cât Shakespeare e în Eduard al III-lea. Am zâmbit şi eu. Uite că nimerisem bine. Şi am luat-o pe drumul ăsta, care mi se părea mai liber. L-am întrebat de Hamlet.
"Hamlet e piesa pieselor. L-am jucat pentru prima oară integral, într-un spectacol care dura cinci ore, într-o epocă de dictatură dură. Lumea venea la spectacol, ştiind că durează cinci ore, pregătită să stea. Spectacolul ăla tăia în carnea vie a realităţilor de-atunci."


Nu l-am văzut în Hamlet. Şi nici nu prea mai am şanse, dat fiind că singur mi-a spus că, după ce a împlinit 50 de ani, şi-a impus să renunţe la rol. "Acum trei ani, revista Times a considerat interpretarea mea una din cele mai bune ale tuturor timpurilor." Are o expresie aparte când spune asta. O mulţumire puţin hâtră. Un orgoliu din care devoalează puţin. Aici, în biroul lui directorial, Caramitru nu prea are gestică. E cumva ciudat, pentru un om care a trăit o viaţă pe scenă. Există o anume rigiditate a mimicii, în conversaţie, din care evadează rar. Poate că asta e masca de interviu. Poate e un rol mai static. Sau poate pur şi simplu reportofonul meu, care nu i-a plăcut de la bun început, declanşează o poză, ca la fotograf.

Mi-ar fi plăcut să-l văd în Hamlet. Sau poate nu, şi atunci aş fi spus din prima. Nu cred că există jumătăţi de măsură, când vine vorba de Shakespeare, poate şi pentru că generaţia mea e predispusă să-l adore, sau să-l ignore. Un motiv în plus pentru ca noi, cei cărora ne place, să fim radicali, atunci când producţia e îndoielnică şi, poate, mai puţin extatici decât ar fi cazul, când ea e bună. L-am văzut în Eduard al III-lea. Mi-am luat şi program. L-am şi citit, în pauză. Distribuţia (în ordinea autorului). Aşa scrie în program, aşa scriu şi eu.

Englezii

Regele Eduard al III-lea....................... Ion Caramitru

După care un lung şir de englezi, iar pe pagina cealaltă vin francezii şi aliaţii francezilor, scoţienii.
"Vezi că n-o să-ţi placă." Aşa mi-au spus o mulţime din cei pe care i-am anunţat, emfatic, că mă duc să-l văd pe Caramitru, în Eduard. Restul mi-au spus să-mi iau apă, că durează mult. Nu mi-am luat.

În biroul de la Naţional îl întrebasem, la un moment dat, dacă se consideră dual, aşa ca Eduard. S-a încruntat puţin. M-am grăbit să dau detalii. Eduard, monarhul englezilor, e englez doar pe jumătate. După mamă e francez, şi de-aici pleacă toate încurcăturile. Iar el, Caramitru, e, mai mereu, actor... şi ceva. Actor şi regizor. Actor şi manager. Actor şi profesor. Actor şi om politic. Eu aşa m-am obişnuit să mă gândesc la el. Cu "şi ceva"-ul.

A zâmbit din nou, în acelaşi stil corect, de interviu. Sau poate mi s-a părut mie. Recunosc că, pe măsură ce o explicam, întrebarea ajunsese să mi se pară tâmpită. Anapoda. Mă gândeam că mai bine aş fi sărit complet peste Eduard... "Fiinţa mea intimă e cea care s-a structurat pe actorie. Deşi, dacă intru puţin în amănunte, ambiţia mea primordială a fost să devin regizor. În anul în care am dat la facultate, cursurile de regie erau deschise, dar, cu mai puţin de două luni înaintea examenului, a fost anunţată închiderea lor pentru un an de zile. Sfătuindu-mă cu cei care mă pregăteau şi cu prietenii mei, am căzut de-acord că eu eram pregătit să dau şi la Litere şi, cum la Teatru se dădea înainte (probele eliminatorii se dau înainte şi acum), am dat şi la Actorie."

Îmi spune povestea aşezat, fără variaţii de ton. Vocea e egală, un pic molcomă. Frumoasă, fără discuţie.
"Eu am rămas actor... şi regizor şi am montat, ca regizor, în timpul meu liber, pentru că am fost distribuit mereu şi în film, şi în teatru şi preferam să joc." Şi începe să-mi spună ce. Enciclopedic. Producţii, roluri, ani, în regia cui. Disecăm anatomia unei dualităţi. Dacă aceasta e, într-adevăr, masca de interviu, atunci recunosc că, acum, cel puţin, rolul m-a prins. Aş asculta cu patru urechi, dacă s-ar putea. Plus că-mi place ideea asta, a personajului scindat. A regizorului actor. Jumătate-jumătate.

Aşa e şi Eduard. Între două ţări, între două femei, între două coroane. Nu mi-a plăcut piesa. Bătălia de la Crécy, simulată pe un ecran pe care ai senzaţia că se luptă Simşii, în timp ce actorii stau pe scenă şi urmăresc şi ei acţiunea "la televizor", totul pe soundtrack-ul de la Gladiatorul. Costumele "de orci" (asta e, noi aşa le-am spus, dar serios că, din rândul şase, de pe locurile 31 şi 32, undeva, într-o rână de sală, unii actori arătau a Frodo şi Sam, deghizaţi, rătăcind prin Mordor). Păpuşile care cad din ceruri, după momentul bătăliei de la Poitiers. Eu le-am citit ca pe o metaforă a Holocaustului (erau, în fond, o movilă de corpuri mutilate şi dezgolite), dar impactul se pierdea pe drum şi cădea în ridicol. Şi, în sfârşit, textul prea lung, ale cărui străluciri fulgurante sunt estompate de scenele în care acţiunea trenează.

Caramitru, în schimb, mi-a plăcut. Nu, n-am să mă apuc acum să spun că "era Eduard". Nici măcar nu am un Eduard ideal în cap, la care să mă raportez. Dar era... în barca lui. Chiar şi în producţia asta. Părea să nu aibă nevoie decât de text. De text şi de cineva care să-i dea replica. Restul, pur şi simplu, se întâmpla. Nu era peste tot pe scenă, dar avea... ceva. Un fel de naturaleţe afectată. De trufie a omului care se simte, în text, ca peştele în apă. În scena seducţiei, mai ales, a smuls hohote de râs. Încruntătura, mişcarea, felul în care curgeau cuvintele, vocea. Vocea de pe scenă are tot felul de unduiri şi de culori. Tânguitoare, îmbufnată, rugătoare, ranchiunoasă, egoistă, princiară, mustrătoare, cârcotaşă, sfătoasă. E vocea personajului. Aceeaşi de la telefon şi totuşi alta, cu o vervă de nuanţe.

Ştiam de ea. Îmi spusese multă lume. "Să asculţi vocea. Vocea e superbă". Era, este. Nu mi se păruse aşa, la început. Şi atunci când se însufleţea, în rememorări, păstra o sacadare, un control egalizator. Pe scenă, nu. Acolo e altfel...

Nu sunt fanul actorilor care tună pe scenă şi au senzaţia că aşa iau în stăpânire spaţiul şi se impun în faţa unui public care, dacă tot a plătit bilet, e gata să-şi pună şi timpanele la bătaie. Cred că nici el nu e. Vorbeşte cu ape - adânci, curgătoare, cu izbucniri de cascadă şi limpezimi de frază mestecată alene.


E primăvară. Suntem înapoi la masa din redacţie. Cu draftul meu, în continuare, pe lista de aşteptare. Scriu o poveste cu necunoscute şi inegalităţi. Şi, pe măsură ce o scriu, îmi susţin teza că nu stând pe lângă el îl cunoşti pe Caramitru. Acolo, în biroul lui, o să vrea să-ţi arate, să-ţi explice, să-ţi povestească - totul cu vocea "de interviu". Eu vreau voci din celelalte şi alea nu sunt acolo, nu sunt într-un birou. Povestesc de vocea de pe scenă, cu vocea "de poză" în cap, în spatele cuvintelor mele.

Ştiam, de dinainte să ne întâlnim, că teatrul are un revival. Pentru el, însă, faptul avea alte proporţii şi nu m-a lăsat să scap amănuntul ăsta. Derulez înregistrarea de-atunci, mental. Şi vorbim pe-aceeaşi voce. El în capul meu, eu în redacţie.
"După 1989 publicul n-a mai intrat la teatru. Totul era mai interesant în stradă şi la televizor. Viaţa bătea... teatrul. După deziluziile pe care le-a adus televiziunea şi pe care le aduce în continuare, lumea, de vreo doi-trei ani, s-a întors furibund la teatru. Sălile de teatru sunt pline, chiar şi la spectacole mai puţin reuşite. La Teatrul Naţional avem cam 1500 de spectatori, la cele trei săli, pe seară. Am reînceput să jucăm şi la matineu, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult. Jucăm în absolut toate zilele săptămânii. E o invazie de tineri la teatru."

Este. Numai că nu sunt toţi tineri. Sunt... pe categorii. Toate categoriile (mai puţin copii, probabil). În sală, la Eduard, publicul e spectacolul din faţa scenei. Cuplul hippie din stânga. Foarte tinerii tineri din spate (au vibrat în mod particular la scena de seducţie), doamna uşor scandalizată din faţă, care spune destul de tare "Şarl!", când prinţul francez Charles e mutat, fonetic, pe scenă, în tabăra engleză. Sunt mulţi. Sala e plină. Printr-un mecanism subtil, în spatele căruia se află, sau nu se află, omul de pe scenă...


"De ce nu te duci să-l vezi cum lucrează?". Conversaţia din jurul mesei rotunde s-a animat. Mi se pare că fumăm ţigări imaginare, în încercarea de a mai cristaliza puţin articolul "cu maestrul". Lui nu-i place formula asta. Mi-a şi explicat de ce.
"Titlul de vedetă e un clişeu. E un nume care-i separă, la primul nivel de înţelegere, pe cei care atrag atenţia opiniei publice mai mult ca alţii. În ce priveşte arta propriu-zisă, însă, nu putem vorbi de vedetele astea care-şi exprimă mai mult prostia decât inteligenţa, sau de femei care-şi arată mai mult nurii decât substanţa, ocupând diverse spaţii fotografice. Vedetele propriu-zise sunt artiştii mari şi modeşti, care refuză titlul de vedetă. Emil Botta, care era un mare artist şi un mare poet, implora pe toată lumea să nu-i spună «maestre», că nimeni nu-i maestru pe lumea asta şi toţi suntem servitorii unui ideal. Sincer să fiu, nici eu nu suport să mi se spună «maestre». Suntem înscrişi într-un sistem care te obligă, de fiecare dată, să o iei de la capăt. Teatrul este o artă vie. În fiecare seară, chiar dacă joci acelaşi spectacol, lucrurile se schimbă. Importantă e disponibilitatea ta de a fi tu însuţi în interiorul unui personaj pe care îl joci." Problema mea e că el joacă mai multe personaje şi are voci cât cuprinde.

M-am dus să-l văd cum lucrează. Cum face regie, de data asta. M-am dus la Operă, la repetiţie la Evgheni Oneghin. Am ajuns mai devreme, să nu cumva să întârzii. El deja începuse.

Mi-am croit drum prin întuneric, în sală, m-am aşezat undeva, mai în spate şi am început să-l caut. L-am găsit destul de târziu, de-abia când a mormăit ceva ce nu am înţeles, la microfonul cu care direcţiona artiştii de undeva, de la jumătatea sălii. Purta un pulover în dungi şi, de câte ori nu-i plăcea ceva, îşi trecea mâna prin păr. Cu obrazul sprijinit într-un cot, agenda deschisă şi amalgamul de gesturi scurte, energice, nu mai părea să aibă nimic din aerul aproape glacial al discuţiei cu reportofonul. Se foia, nu-i plăceau luminile, mai aranja o mână pe un umăr, mai un pas de dans. Din când în când, vocea căpăta direcţie precisă. "Doamna care vine din spate, dumneavoastră, care sunteţi singură!". Şi doamna fără nume se oprea, ca un copil cu tema nefăcută, surprins în flagrant. Da, cred că puţin profesoral mi s-a părut. Puţin Socrate. S-a întâmplat şi ca aerul didactic să degenereze, însă, în entuziasm. Când a spus "Bravo!", la o poză de final, a spus-o cu toată gura. Clar. Să audă şi ultimul reporter, din ultimul rând.

La pauză se schimbau lucrurile. Socializări cu artiştii, zâmbete, am auzit chiar şi un banc. L-am notat repede, pe o hârtiuţă pe care am rătăcit-o, pe urmă. Nu-l mai ţin minte, dar ştiu că mi s-a părut simpatic. Lumea râdea. Nimic din încordarea de mai devreme. Şi uite o voce nouă! Una mai jovială, mai mondenă. O voce cu gesturi ample şi relaxate, chiar şi atunci când se plânge că aia nu e bine, că nici ailaltă nu prea-i place, că lumina, că distanţa, că scena, că artiştii, că nu i-a plăcut cum au plutit petalele...

În minutele de dinainte de a reîncepe repetiţia mestecă gumă şi-şi verifică telefonul. La scena duelului, vocea e din nou încruntată. Pumnul care se strânge, din când în când, în întuneric, pare să adune în căuşul lui sau, din contră, să risipească zăpada care cade pe scenă. Şi-mi place vocea asta, mută, poate cel mai mult, până acum. Nu durează mult până când ea izbucneşte, din nou, la microfon. Ordonează. Dă directive. "Mai în spate! Mult! Mult! Mult! Stop! Hai mai în faţă! Prea mult, acum! Prea mult, măi!". E ciudat să vezi cum se întâmplă lucrurile pe scenă, desenate din cuvinte, de la mijlocul sălii, de o voce din întuneric. "Sus pistolul! Sus! Şase paşi în faţă! Mâna la spate!". Nu ştiu exact cine a căpătat aplauzele timide de la finalul momentului...El, artiştii... "Cel mai mare duşman al nostru este succesul", mi-a spus, la Teatru. Te poate îmbolnăvi, poate să-ţi creeze iluzia că eşti centrul lumii."

L-am urmărit cum îşi relua tabieturile de pauză. Din nou telefonul, din nou micile consilii de la marginea rândului, cu vocea jovială, cu urme de umor satisfăcut.

Tot ce se întâmplă pe scenă, la Oneghin, se întâmplă la vedere. Spectatorul vede cum se schimbă decorul, convenţia momentului, a locului. Nu pierde nimic şi se mută, parcă, singur, dintr-un tablou în altul. Aşa fac şi eu, pe cât pot. Când vocea nu-mi mai e suficientă, îi caut cuvintele. Flashback. Şi iar am aprins beculeţul conversaţiei din biroul domnului director.


Înainte să stăm de vorbă, mi-a arătat ceea ce mie, în primă fază, mi s-a părut un tablou cu Opéra Garnier, de la Paris. Nu era.
"Uite-aşa o să arate Sala Mare, aşa vrem s-o facem".

Poate că era încântat. Dacă da, nu m-a lăsat să o văd. Părea mai degrabă că îl preocupă. Până la monolog.
"Ce mai vezi la televiziune azi? Tot felul de subproducţii, telenovele de-ţi vine rău, lipsă de substanţă. Instinctul omenesc te îndrumă spre un loc unde ai putea să şi înveţi ceva, conştient sau inconştient. Teatrul are această vocaţie formativă prin natura lui, punând în mişcare personajele într-un spaţiu care pune şi publicul în ecuaţie. Lucrul ăsta, care face şi farmecul teatrului, îl transformă într-un loc atractiv... prin comparaţie. Sălile de cinema sunt goale. Sala Mare a Teatrului Naţional e arhiplină. Tinerii stau şi pe scări. E un suflu extraordinar."

Eu nu stau pe scări, ci pe o canapea de piele, lângă un actor în sacou de catifea. Nu am un carneţel în care să iau notiţe (asta ar fi construit, deja, o imagine clasică). Am un reportofon şi un ecuson de vizitator. Eu, ca toţi anonimii, am o reală pasiune pentru vedete. Mi-o cultiv. Mi-o şi exhib. Şi, tot ca toţi anonimii, le taxez la cea mai mică umbră de vedetism. Chit că e dreptul lor. Dacă o avea, mă pierdea din momentul în care a strâmbat din nas la reportofonul meu. Dar atunci nu a avut-o.


Sala Atelier. Aici nu sunt fotolii, sunt scaune destul de incomode şi, într-adevăr, exod de tineri. Lângă mine stau doi băieţi de vreo 18-19 ani, la un scaun distanţă, un domn de vreo 60. Şi iar nu ştiu ce-i ţine pe toţi împreună, la un spectacol cu Johnny Răducanu şi Ion Caramitru. Un spectacol cu jazz şi poezie. Dacă jazz-ul prinde la destul de multă lume, poezia nu are aceeaşi şansă. Poezia e aproape sinonimă cu desuetudinea şi cu ora de română, pentru adolescenţii din dreapta mea. În ceea ce mă priveşte, sunt şi nu sunt (şi aici), produsul timpului meu. Aşa cum nu pot să-mi neg afinitatea pentru forma asta de expresie, care comprimă emoţia şi o face să fie muzică, tot aşa, asta este, vremurile comentariilor şi ale clişeelor au atrofiat, în cazul meu,... curiozitatea cu privire la Eminescu. Mama mi-a spus, odată, că ar fi trebuit să-l aud pe Caramitru spunând Glossă, pe vremea când o spunea "în şoaptă". Acum o spune tare. Şi, când o spune, nu mai e decât el. Victorie pe toată linia. Ne bifează pe toţi. Şi pe mine, sceptica, şi pe domnul de şaizeci şi pe băieţii de nouăsprezece. Nu mai suflăm niciunul.

Acum, de ce simte nevoia să alterneze momente de tipul Glossă cu Partidul, Ceauşescu, România, mă depăşeşte. Erotismul un pic forţat îl înţeleg. (Băieţii de 19 sunt în extaz, domnul de 60 zâmbeşte condescendent). Marketing. Nu mă deranjează, nici când "mostrele" sunt inegale ca valoare. Rămân cu Glossa, însă. Parţial, pentru că aşa vreau şi mă forţez să ignor tot ce urechea mea, mai cârtitoare ca mine, taxează ca fiind sub nivelul pe care protagonistul, singur, şi-l impune. Mă gândesc că asta face cam tot publicul. Ei au venit să-i vadă pe Caramitru recitând şi pe Johnny Răducanu, la pian. Au venit să vadă starurile. Împreună. Nu ştiu câţi aplaudă spectacolul şi câţi simpla lor prezenţă, pe scenă, la final. Poate că nici nu e importantă distincţia. Îmi tranzitează doar mie mintea, pentru că mă întreb de ce e nevoie şi de tuşa groasă, când deja i-ai cucerit cu linia fină...

În biroul de la Teatru, mă gândesc, şi-i spun şi lui, că poate fi o sarcină destul de ingrată. Treaba asta cu poezia. Nu prea mai ştiu un actor, din generaţia lui sau din alta, care să facă din ea un blazon. Cum pledezi, în epoca scepticismului, pentru un ceva care, după atâtea batiste roz şi parfumate câte i-au fost fluturate prin preajmă, după atâta experiment degenerat în elucubraţie fără sens, în timp, a ajuns un fel de tabu al culturii care se vrea, cât de cât, în trend? Cum pledezi pentru poezie, în secolul XXI? Cum faci chestia asta şi rămâi vedetă şi pentru doamna cu "Şarl", şi pentru fata în rochie neagră, care, la nici 25 de ani, mi s-a părut deja plictisită de tot ce i s-ar putea spune, înainte ca spectacolul să fi început?
"Pledoaria mea pentru poezie nu e îndreptată către public, ci către colegi şi către şcoala românească de teatru. Eu cred că poezia e cel mai bun exerciţiu pentru a vorbi cea mai frumoasă limbă posibil. Nu există o formă mai cuprinzătoare, mai surprinzătoare şi mai profundă decât poezia, în materie de limbă literară. Pe mine mă interesează foarte mult şi mă ţine şi tânăr, pentru că eşti într-o permanentă atingere cu ceva atât de inefabil, atât de secretos încât trebuie să fii mereu cu fiinţa liberă de sarcini şi să te apropii cavalereşte de ea."

Conversaţia noastră are o fluiditate pe care, ulterior, nu a mai recuperat-o în niciun fel. Pe mail, la telefon, mai târziu, lucrurile trenau. Se tărăgănau în tăceri lungi, pe care le întrerupeam cu greu. Am schimbat mail-uri cu doamna secretară - cea care, în clasamentul meu, ocupă locul întâi la capitolul amabilitate. "Vezi că o să primeşti un mail de la secretara mea!" Şi primeam. Nu direct, dar primeam. Îi confirmam direct ei şi mai adăugam o întrebare pe mail. De fapt nu una, ci trei au fost. Trei întrebări hors concours.


Când îmi reascultam înregistrarea de pe reportofon, m-am supărat puţin pe el, pentru că nu are ticuri. Toate personajele despre care citesc articole mai mari de trei pagini au ele ceva. Fac ceva. Au ticuri, au expresii, au gesturi, au revolte care le individualizează. Care fac show. Show-ul vinde povestea. Ticurile colecţionate de mine sunt cele de la repetiţia de Oneghin, de când stăteam în întuneric. Peste ele colez vocile de pe scenă. Şi fragmente din poveştile pe care mi le-a spus vocea "din birou".
"Sunt un mare degustător de ingrediente. Îmi plac gusturile orientale mult. Nu numai în bucătărie, ci şi în mobilă, în covoare, în obiecte vechi. Sunt colecţionar de obiecte vechi de acest gen şi probabil şi de la familia mea de aromâni, trăitori în Balcani, ceva a rămas întipărit în genă. Îmi plac ingredientele iuţi, uneori, dar şi parfumate, alteori."

Suna obosit şi puţin tracasat când am sunat ultima oară, să întreb de ce nu vin răspunsurile la întrebări. Le-a luat pe rând, la telefon. Când l-am rugat să-mi povestească de aromâni mi-a spus că nu-i ajung toate paginile mele să spună ce-a însemnat cultura asta pentru el. Ce înseamnă. A spus cu orgoliu. Mi-a plăcut. În toată incertitudinea mail-urilor suspendate, a amânărilor şi a întrebărilor fără răspuns, cuvintele astea, spuse cu ţâfnă, mi-au sunat limpezi, clare şi 100% autentice. Vocea care vorbeşte în aromână e tot o voce mută. Şi mi-a plăcut trufia ei, cavalerească, de a rămâne tăcută şi de a nu ieşi la aplauze.

De multe ori, ascultându-l, îmi evocă un melanj de old school şi boemie. În cămaşa neagră, sinonimă cu jazz-ul, încheiată până la gât, sau în costumul complicatissim şi aparent incomod al lui Eduard. Nu e peste tot, pe scenă, nu-ţi pune pe tavă un consum interior ardent. Dacă lucrurile astea există, te lasă să le intuieşti. Nu şi să le descoperi. Pentru asta trebuie să munceşti mai mult.

L-am întrebat dacă-i place jazz-ul şi mi-a vorbit cinci minute, în continuu, despre Play Bach şi improvizaţie. L-am întrebat despre regizori şi mi-a spus că i-ar plăcea să lucreze cu Richard Eyre. Nu l-am mai întrebat nimic şi mi-a vorbit despre temeri.
"Mă tem de rutină, fug de ea, mi-e groază. Am fugit întotdeauna de locurile unde nu se adâncea experimentul teatral. De-aceea am plecat de la Teatrul Naţional, atunci, am simţit că nu-mi e locul aicea şi am fugit la Teatrul Bulandra, unde am luat totul de la început. Era un teatru care experimenta forme noi, o gândire nouă asupra teatrului prin Ciulei, Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu. Acolo se lupta împotriva rutinei şi aceşti profesori-regizori ne explicau cât e de periculos să te reduci la părţile formale ale jocului şi ale înţelegerii personajului. Am rămas cu această şcoală, o practic şi încerc să o impun şi celor cu care lucrez."

Ascult. Dau drumul la reportofon şi derulez. Îmi aduc aminte de un fragment din Îmblânzirea Scorpiei, cu el şi cu Dana Dogaru, pe care obişnuiam să-l ascult foarte des, la radio - mi se părea de o chimie extraordinară. Poate de-asta m-am dus la Shakespeare. Poate de-asta l-am căutat acolo.


L-am întrebat, la telefon, de trecutul lui politic. Mi-a tăiat-o scurt. "Am tot vorbit despre asta." Nu mai are nimic de spus. Revăd, pe YouTube, fragmentele de la Revoluţie. Cu el mai tânăr. Când zice "Opriţi focul!". E şi asta o voce care tace.

Ultimele minute de înregistrare. Ascult puţin absent. Urechea mea lăuntrică glisează pe versurile din Sala Atelier. Unele spuse aproape şoptit. Volum minim. Beculeţ aprins la maximum.
"Destinul ţi-l ţii singur în palmă şi trebuie să ai grijă de el." Zâmbea când mi-a spus asta. Sau poate am distins eu un zâmbet în vocea care nu se schimba. "Noi nu suntem interpreţii unui instrument convenţional - o vioară, un pian... Instrumentul la care cântăm suntem noi înşine. El trebuie întreţinut şi fizic, şi psihic, şi cultural... Trebuie să fii sănătos, antrenat, cultivat, trebuie să cânţi la un instrument în bună stare."

E mulţumit? Sincer, nu ştiu. În general, asta e o întrebare la care toată lumea răspunde cu "da". Eu o ocolesc cu obstinaţie. În aceeaşi ordine de idei, mă sfiiesc să trag concluzia.

Am, tot pe reportofon, câteva fragmente în care mi s-a părut hâtru. Vocea râde singură, fără colţurile gurii. Vorbeşte despre Shakespeare. "Sunt legat de teatrul shakeaspearian mai mult decât de altele. E singurul autor, în teatru, care îmbină cu măiestrie proza cu poezia. Mă simt bine în această combinaţie. Richard al III-lea e un personaj pe care-l poţi întâlni de-a lungul tuturor epocilor, îmbrăcat în toate hainele generaţiilor care s-au succedat, pentru că Shakespeare epuizează, practic, patimile umane şi ele sunt... veşnic aceleaşi. Omul e acelaşi, tot de carne şi sânge, tot o trestie gânditoare, iar personajele sunt viabile. Cu asta Shakespeare bate timpul şi pot spune că rolurile shakespeariene au fost, pentru mine, tot atâtea încercări."


Şi dacă, totuşi, e Socrate? La masa rotundă, fumând ţigara imaginară a meditaţiei, mă îndoiesc prima oară de cum curge povestea. Mă întreb dacă nu cumva o împing eu acolo unde vreau. Dacă nu îi dau un aer romanţios şi dacă nu decupez exclusiv episoadele frumoase, dacă nu le scot în faţă, dacă nu mi-am pus deja în minte să-l las să facă reverenţa de final, în povestea mea, din rolul lui Hamlet, cel în care eu nu l-am văzut jucând, pe scenă, niciodată.

Nu i-a sunat telefonul. Nu s-a uitat la ceas. Nu a clipit, nu a râs cu toată gura, nu a băut cafea. Mi-a spus, la un moment dat, că ar crede în zodii. Se înţelege cu semnele duble. Gemenii şi Peştii. Are şi zodii cu care e "în divorţ". Îi evoc Balanţe celebre şi mă opresc la Christopher Marlowe. El îmi spune de Gina Patrichi. Cumva, conversaţia a căzut într-un firesc de la care nu aştept mari revelaţii.

Cu pumnul care strânge zăpada iluzorie în minte, construiesc ultima întrebare, în mail-ul meu cel rămas fără răspuns. Încerc să aprind toate beculeţele. 100 W. Caramitru. Actor şi esquire. Actor şi regizor. Actor şi ceva. Microfonul şi puloverul în dungi. Sacoul de catifea şi povestea lipsită de stridenţe. Cămaşa neagră şi muzicalitatea poeziei. Eu, în sală la Eduard, în întuneric, la Oneghin, în anticameră, la teatru, în aşteptare, pe mail. Eu, la telefon.

Vreau să fie Hamlet. Cu negură şi şarm, în aceeaşi mască.

L-am întrebat de titluri, prima oară, când ne-am întâlnit. De faptul că e esquire, pe bune. Cavaler şi în Anglia, şi în Franţa. Cu panaş şi patalama. "Cavaleri sunt toţi bărbaţii, până mor". Am râs amândoi.

"Vezi să nu fie Socrate".

Îl deturnez din nou, când îmi răspunde ceva despre televiziune, în receptorul care uruie puţin. N-am întrebat eu asta. "Cum? Ah! Stai, că aşa e, nu e de la tine mail-ul ăsta."

Caută mai departe. Eu ticăi, ca o bombă cu ceas. Am ratat deja vreo două deadline-uri. Vreau povestea. Cu vocile ei îmbufnate, şi calde, şi elegante şi bruftuluitoare.
"Care e? Asta?". Îmi propusesem să nu-l întreb. O eternitate durează secunda asta. Secunda care transportă sunetele până la mine. Care le uneşte şi le face cuvinte. Cu sens. Care face ca înainte să-mi iau la revedere, să pun receptorul jos, să-mi iau pixul, să deschid agenda, să notez, răspunsul să fi venit, din biroul mare, de la TNB, spus pe vocea grăbită.

Hamlet şi Socrate. Hamlet sau Socrate.

Îmi răsfoiesc notiţele până ajung la final. Trec pe pagina nouă. Mă opresc o secundă. O altă secundă. Încă o secundă. Scriu.

Cum se vede ca:
- personaj politic
- manager al Teatrului Naţional
- personaj cu şi fără intarsiile unei moşteniri etnice extrem de parfumate; cum e el, până la urmă, cum se vede?

Răspuns: "Nu comentează".


(variantă extinsă a unui articol apărut în revista Esquire, septembrie 2009)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • hamlet
    zenobia [membru], 06.02.2014, 09:58

    am vazut hamlet cred ca de vreo 10 ori in anii '80. Cel mai nepotrivit in rol era Caramitru. Urla. Scuipa. N-am inteles niciodata de ce era apreciat in rolul asta caruia nu-i gasise deloc vocea.
    dar merita sa-l fi prins,ca spectacol. nu stiai cind trec cele 5 ore. reveneam, tot reveneam la spectacol, pentru ca toti pareau sa traiasca cu o intensitate maxima totul, pareau sa se lege atit de firesc intre ei. cu exceptia lui caramitru. se straduia. il acceptam ca n-aveam incotro, dar nu-mi aduc aminte nimic din jocul lui. in schimb imi aduc aminte chiar si de Polonius interpretat de Ion Besoiu ori de multe alte personaje secundare.

    altfel, ca regizor, mi-a placut mai mult. oare cum se chema piesa regizata de el in care juca alaturi de Gina Patrichi?..."Amintiri"! Tare reusita. :)
    sa nu mai vorbesc de regia spectacolului "A treia teapa"- minunata!

  • felicitari
    doina_s, 03.03.2011, 00:30

    Din pacate, nimeni nu s-a gindit in vremurile alea sa inregistreze in nici un fel Hamletul lui Pino; ar fi fost un moment de referinta pentru el, pentru intreaga distributie de atunci si pentru noi, cei de acum.

Spacer Spacer