Ne-am salvat împreună cu el, am pierdut alături de el. Gică e imaginea noastră mărită, asta nu pricepem.
Pentru a fi înţeles, iubit şi respectat, Hagi trebuie dat jos de pe soclu. Nu trăgînd de funii, cum au făcut americanii cu statuia lui Saddam. Cu atenţie, cu băgare de seamă, pentru a observa detaliile. De aici ni se trage, ne uităm la el ca la o statuie, nu ca la un om. L-am turnat în bronz cu ditirambele noastre, l-am potopit cu puseuri sentimentale. Dacă îl vom privi ca pe unul de-ai noştri, cu înzestrări excepţionale, dar şi cu slăbiciuni, nu-i vom deprecia imaginea. Geniul fotbalistic nu presupune perfecţiunea. Dimpotrivă. L-am acoperit cu superlative, iar atunci cînd a greşit nu i-am acordat indulgenţă. Statuile nu se împiedică, nu fac niciodată greşeli gramaticale, nu ratează nici o calificare, nu dorm decît două-trei ore pe noapte, mănîncă sănătos, nu beau alcool, nu fumează. Sînt soţi model, taţi ireproşabili, prieteni de nădejde, cetăţeni responsabili care ajută bătrînicile să traverseze strada şi plantează tei pe marginea şoselei. Nu întîmplător, Gică este multe din toate astea.
Sacralizarea lui Hagi în numele binelui public ne-a adus numai deservicii. I-am interzis să obosească, să depene amintiri, în general să se gîndească şi la altceva decît la binele fotbalului românesc. Apetitul nostru pentru lacrimogen şi melodramă şi-a găsit corespondentul perfect în apelativul de "rege". I-am lipit titlul acesta nobiliar fără să ne coste nimic, fără să ne gîndim că lui însuşi îi va dăuna. Vanitatea oricărui om, dotat sau mediocru, are un anumit nivel de preaplin, iar marele fotbalist Hagi a devenit pe negîndite victima regelui Hagi, fiindcă regii dictează, au drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, regilor nu li se întîmplă să ia şi decizii nepotrivite, pe cînd oamenii dotaţi şi talentaţi o mai şi zbîrcesc, în cariera de antrenor, în viaţa de zi cu zi.
Trăiesc de 20 de ani pe Planeta Fotbal alături de Hagi, uneori în aceeaşi emisferă. A început pe cînd el pleca la Real Madrid, iar eu începeam meseria de ziarist scoţînd virgulele dintre subiect şi predicat ale unor corifei ai vremii. Decembrie '89 a venit la timp pentru amîndoi, într-un fel ne-a salvat, fiindcă el risca să ruginească într-o Românie a despoţilor comunişti luminaţi ca Valentin, iar eu prizonier într-un univers al şaibelor şi şuruburilor, evident, tot în România. Ne-am salvat împreună, probabil că mai mult el pe mine, căci ziaristul e doar ecoul faptelor vedetei. L-am admirat, l-am însoţit, l-am invidiat, l-am compătimit, cîteodată l-am urît, alteori l-am sprijinit, apoi l-am abandonat, pe urmă l-am regăsit. Hagi e unic pentru că a dat un sens muncii mele de două decenii. Pentru mine e de ajuns. Restul e treaba poeţilor, a cîntăreţilor, a impresarilor, a istoricilor.
PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.