Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bungee Jumping

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pay Back


Miruna Runcan

13.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E aşa straniu cum se păstrează în tine, indiferente în faţa scurgerii timpului, mici aşchii de senzaţii: lumina, de exemplu, sau un gust, sau un fel anume în care bătea vîntul. Iar restul, întregul, e povestire, repovestire, punere în relaţie. Nu, nu fiindcă ai fi uitat ceva, înţelesurile sau felul în care s-au succedat întîmplările, nu. Ci pentru că ele - şi înţelesurile şi succesiunea - sunt, de fapt, produse ale judecăţilor tale, fie ele simultane cu întîmplarea, fie mult, mult ulterioare. Dar de unde să începi, cu care dintre senzaţii?

Cu senzaţia de acum, atît de puţin consistentă? De palidă împăcare că măcar nu mai eşti nevoită să-l vezi la televizor, măcar o dată pe săptămînă, ca pînă mai acum cîţiva ani? Cu senzaţia aiuritoare, îmbibată în miros de chiftele prăjite proaspăt, de acum vreo două decenii, cînd, brusc, în propria bucătărie, ai avut certitudinea că da, ştii că te-a folosit cînd nici cu gîndul nu gîndeai?...Şi că deveniseşi, pe negîndite, sîmburele unui personaj de roman al unui scriitor pe care nu l-ai văzut decît o dată, pentru un minut? Sau cu senzaţia aia, inegalabilă, de mîndrie, chiar de aroganţă, că i-ai plătit-o şi pentru tine şi pentru cîţi alţii? Sau cu senzaţia de măr strepezit în dinţi, atît de acută şi astăzi, cînd i-ai închis telefonul lui Flaviu cu certitudinea că nu te va mai suna niciodată? NU.

Era un mai copt, foarte însorit. Nu erai năucă, erai complet stăpînă pe situaţie, sau cel puţin aşa părea atunci. Tocmai îţi amintiseşi că ai uitat să întrebi ceva la secretariatul facultăţii şi te întorceai din drum, dinspre librăria Eminescu spre uşa şcolii. Era cam douăsprezece, Gaudeamusurile timide şi plînse se terminaseră de ceva vreme, petrecerea de absolvire se anulase, fiindcă în jur zbura încă praful peste ruinele cutremurului. Marele cutremur. Pierduserăţi un profesor sub Cassata, pe altul îl mutaserăţi intempestiv, dintre zidurile dărîmate de la Dunărea. Biserica Enei era, încă, la locul ei, doar zguduită, aveau s-o dărîme luna următoare.

Mirosea a moloz dar şi a liliac, iar vîntul îţi atingea cald faţa, te simţeai liniştită şi în pielea ta, lucrarea de diplomă o predaseşi de mai bine de zece zile, iar Bogdan nu se întorcea de la aeroportul în care lucra decît peste două zile. Te aştepta o după amiază calmă, de citit în voie, în odăiţa voastră cochetă din strada Lucăceşti. Mai aveai exact trei paşi pînă la uşa mare, din stejar masiv, a filologiei, cînd te-a strigat. Era la doar cîţiva paşi în spatele tău şi ai înlemnit, întrebîndu-te, cu un fior electric, pe unde-ai să scoţi cămaşa de data asta.

Îl evitai cu mare dexteritate de peste doi ani, reuşiseşi să nu fi niciodată singură cu el, nicăieri, iar în ultimul semestru îl studiaseşi atent la seminar (luase probabil în mod voit tocmai grupa ta din toate cele patru paralele). Îl priveai c-un sarcasm abia mascat. Te eschivaseşi dinaintea oricărei întrebări directe a colegilor tăi, dar şi ai lui, dascăli mai tineri sau mai bătrîni, roşi de sfînta curiozitate a micilor coterii: oare de ce ai rupt-o cu grupul lui de genialoizi? Oare de ce nu mai scrii cronici? Oare de ce...

Acum stătea drept, cu binecunoscutul său sacou bleumarin la două rînduri şi cu pantalonii ăia voit demodaţi, de culoarea oului de raţă: îţi surîdea galeş. Nimeni împrejur, nici o şansă să te agăţi de vreo întîlnire, cel mult ai fi putut să te arăţi grăbită să ajungi la proaspăt aranjatul tău cămin. Puteai inventa ceva, orice.

Numai că... numai că NU, ţi-ai zis, ce sens mai are? Şcoala s-a terminat, cel mult îmi poate face mizerii la ultimul examen, dar n-o să aibă tupeul să mă pice. O grămadă de oameni s-ar scandaliza.
"Te grăbeşti undeva?"
"Nu, am de luat nişte hîrtii de la secretariat."
"Şi eu de la catedră. Pe urmă mă duc pînă la Uniune, să iau nişte bani. Dacă mă conduci pînă acolo, te invit la masă. Avem de vorbit, nu?"
"Avem de vorbit?!..."
"De ani de zile a rămas totul în coadă de peşte. Detest finalurile în coadă de peşte."
"............."
"Deci, ne vedem peste zece minute? Sau... te aşteaptă acasă?"
"Nu, nu mă aşteaptă. Soţul meu ajunge pe seară, lucrează la un aeroport din afara Bucureştiului."
"I-auzi! E pilot?"
"Nuuu! Inginer, ca tot românul"...
"Fireşte, fireşte. Deci, ce facem?..."
"Bine, vă aştept în hol pînă terminaţi treaba."
"Ne vorbim cu dumneavoastră, mai nou?"
"Păi, nu?"
"Păi, da!"
Cînd l-am văzut prima dată? Greu de spus. În anul întîi, fireşte. Îl adorau cu toţii, cei mari, prietenii mei care se apropiau de licenţă. O gaşcă serioasă de bărbaţi, unul mai strălucitor ca altul, dar şi ceva fete. În frunte cu prietena-sora mea mai mare, Alina. Era încă relativ tînăr, se apropia de patruzeci, dar arăta ceva mai puşti, lucru dres de îmbrăcămintea elegant-ţeapănă şi de Volkswagenul broscuţă cu care obişnuia să-şi ducă studenţii preferaţi acasă, după cîte-un chef improvizat. Scrisese cîteva cărţi serioase de istorie şi critică, catifelat poetice; stătuse vreo trei ani la Paris, la un lectorat, acum aduna puştime talentată într-un cerc ştiinţific mereu plin, la care invita săptămînal tot soiul de personalităţi. Era zîmbitor, cald şi foarte şarmant, într-un fel pe jumătate timid, pe jumătate provincial. Îi plăcea teribil să se afişeze ca prieten al starurilor literare, ceea ce dădea un pic penibil, dar nu tocmai grotesc. Curta şi era curtat de lumea bună a literelor, orice-ar fi însemnat asta.

Cînd l-am văzut prima dată nu-mi amintesc, dar ştiu sigur că m-a trimis către cercul lui o şuetă la bere cu băieţii ăia din anul patru, care aproape toţi şi-au rupt gîtul mai apoi din cauza lui: Vali, Paul, Tudor, Dan... Unii au murit de-adevărat, alţii au supravieţuit cu greu, cu coatele prăfuite de zgura colaboraţionismului, făţiş şi sfruntat, pe la reviste gestionate din spate de "sevicii". Şi acum mai am în urechi zgomotul de fond de la Caru' cu bere, şi vocile lor excitate de entuziasm, povestind despre cursurile lui, despre cum e el amic cu Ricoeur, despre cum s-a văzut el cu... Monica şi Virgil... "Pe bune, băi, la ei acasă!"
Cutremurat la propriu, oraşul îşi revenea cu greu. Cel mai vizibil era aerul însuşi. Părea oarecum greu de închipuit că se va spăla vreodată de praful gros, acum pulverizat, ca dintr-un un deodorant cu talc. Zadarnic înmuguriseră, apoi înfloriseră, apoi se scuturaseră copacii prin parcuri. Gurile căscate ale ruinelor de pe Magheru, din Brezoianu ori Apolodor nu făceau faţă ci, dimpotrivă, lărgeau prăpastia dintre sarcina grea a fotosintezei şi huruitul hotărît al jurnalului de la televizor. Acolo, macaralele şi generalii de armată rezolvau tot ce era de rezolvat. Pe stradă, respiraţia însăşi, fiecare respiraţie, era un fel de efort în care imaginarul, împins de la spate de nevoia de a supravieţui, trebuia să înfrîngă evidenţa prafului nimicitor, care depunea mărturie despre dezastru.

În holul larg, îl aşteptai măsurînd puţinii paşi ai colegilor, mai toţi grăbiţi către nemernice treburi. Nu era vacanţă, era început de sesiune, pentru voi cea mai... uşoară. De ce ai rămas acolo? De ce nu te-ai strecurat nevăzută, dincolo de orice primejdie de a fi urmărită, hărţuită, pedepsită? Mai departe nu era nimic, un banal examen de semestru final, şi ăla oral, cu tot felul de alţii de faţă? Fiindcă, ţi-ai zis în holul de marmură: la ce bun? Unde să fugi, şi de ce?
Aparent, fiecare persoană se sparge în figuri ca să-şi adapteze cele două vieţi: viaţa publică şi viaţa personală. Cred că aveam cam 14 sau 15 ani cînd am avut revelaţia că între ele două, ca să se echilibreze, trebuie să stea... viaţa secretă. E, probabil, produsul direct al unei copilării tiranizate de un singur părinte, de acelaşi sex, într-un spaţiu... personal, al întregii familii, de cam 35 de metri pătraţi. Cu viaţa publică e uşor chiar şi cînd e complicat. Unde, însă, să evadezi din cea personală? Într-a treia, închisă în tine cu zeci de lacăte, care de care mai sofisticate.

Am decis, am decis instantaneu, în holul de marmură: această întîmplare din maiul copt, de după cutremur, nu e nici publică, nici personală. E un experiment extraordinar: face parte viaţa secretă, aceea în care răzbunarea însăşi poate să capete virtute. E o şansă, poate unică, pentru fructificarea libertăţi totale "Freedom is just another word for nothing left to lose", said she. O întîmplare cu un enorm avantaj: nimeni în afară de mine n-o să vrea, vreodată, s-o povestească. O voi păstra, pînă cînd îi voi găsi, aleşi pe sprînceană, pe cei cărora să le-o povestesc. Pînă acum, cînd o scriu, sînt, în total, vreo zece. De ce să fi fugit şi să mă fi privat de-o asemenea libertate / plăcere?
"Încotro?"
"Habar n-am, ziceaţi că mai aveţi ceva treabă..."
"Cinci minute, să iau nişte bani... De la Fond..."
"Nu s-a mutat? Am auzit că sunt fisuri în clădire..."
"Avantaj eu... S-a mutat, e la Doamna Candrea..."

Trotuarul părea să lucească, plouase scurt cu vreo oră înainte, acum însă soarele strălucea, uscînd micile băltoace. Ai îndrăznit să licitezi primul pot.
"Nu la Doamna Candrea, n-aş mînca acolo... E prea... public."
"Sigur, de-asta şi întrebam. Unde ţi-ar plăcea?"

Ai lăsat să se alinieze cîţiva metri de bordură, tot cu capul plecat, urmărind rapida evaporare a ploii. Erau mai bine de doi ani de cînd nu mai păşiseşi alături de el, trebuia să reuşeşti din nou performanţa de-a controla totul, orice gest, orice decizie, şi asta contra cronometru. Acum ca şi atunci. Athénée Palace nu, poate-ar fi suficient de scump, dar nu cunoşti meniul, te poţi încurca. Ambasador e meschin şi fără stil. Casa Ziariştilor e prea la capătul Victoriei, plus riscul de a întîlni pe cine ştie cine. Plus sentimentalismul de jeleu al propriei tale nunţi, prea apropiată. Universitari? Neh! În fond, e tot un fel de cantină mai răsărită.
"Mignon? Fraţii Chivu?"

Linişte. DANGER! Dacă refuză? Creşti potul la cacealma. S-a prins?
"Mă rog, Mignon sună bine, numai să nu dăm peste cine ştie cine..."
"Adică, cine-i cine ştie cine? N-am găsit scriitori la Mignon, acolo mănîncă tata, din cînd în cînd..."
"Nu ţi-e jenă să dai peste tatăl tău?"
"Nu, la ora asta... Exclus."
"Mai mănîncă Fănuş, din cînd în cînd..."
"De prînz?"
"Şi tu ai dreptate. Aşa devreme nici nu şi-a băut cafeaua. Atunci luăm banii şi mergem la Mignon..."
Bingo! A muşcat!
Era prietena mea, o iubeam cu o fărîmă de veneraţie. Pînă şi cînd mă enerva, tot o iubeam. Era blondă, poate singura blondă naturală din şcoală. Stătea într-un apartament de bloc, la fel de minuscul ca al meu, doar că... Era tobă de carte, de nuri şi de un soi de lumină, pe care-o răspîndea cu umor generos, fără fiţe, tuturor celor din jur. Era cu doi ani mai mare, învăţasem după toate cuminţile ei cursuri, atunci cînd aveam de recuperat multele mele chiuluri. Răspundea la orice soi de întrebare (ca Hermione Granger, ai zice acum), indiferent de domeniu. Avea umor spontan, ca o fluturare de floretă. Bărbaţii întorcea instantaneu capul după blondul ei natural, dar ea nu dădea doi bani pe chestia asta. Scria de-un an la o teză despre Ioan Alexandru, şi n-avea vreme de idioţenii. Iubise pînă de curînd un necunoscut dintr-un oraş ardelenesc, care-o lăsase baltă. Se consolase cu o scurtă aventură secretă, din lumea literară, o aventură despre care nu povestea mai nimic. Mai ales partenerul. Acum îi trecuse drastic orice iluzie că s-ar fi putut consola.

Iubitul meu o numea "pisica cea mare şi sătulă... de noi". Iubitul meu fura, constant, muzică de la ea. De pe Grundig, pe Grundig... Prietena mea, ca şi iubitul meu, fuseseră foarte, foarte furioşi, aproape neconsolaţi.
"Sunt o vacă irecuperabilă!" hohotise ea, pe la patru dimineaţa, zguduindu-şi umerii.
"Nu, eşti doar iremediabil căzută-n cap. Iar mie o să-mi fie mult mai greu să te respect acum, după aşa o gogomănie", îi trîntisem eu cu aplomb.
"N-o să ai nervi pentru asta, iar eu n-o să mă pot uita în altă parte!" ricanase iubitul meu, confuz, confuz, confuz. "Şi, în fond, nu e treaba ta să-l pocneşti, e treaba ei!"
"Să-l pocnească? Cum? Cînd? Unde? E o treabă personală..."
"Asta zic şi eu, că e prea... personală. Şi secretă!"

Cred că furia Alinei era bazată, de fapt pe ruşine. Cred că furia lui Flaviu... oare pe ce se baza furia lui? Nici azi n-am vreun răspuns. Poate că, instinctiv, detesta strategia mea femeiască, pe care o resimţea, subconştient, drept dezonorantă...Ori cine mai ştie?
Potul nu era tocmai mic. Mignon era la cincizeci de metri distanţă, pe Amzei, de blocul în care locuia tatăl tău. Şi la mai puţin de o sută de magazinul la care lucra. La mijloc, licitaţia, şansa: totuşi, la ora unu, evident nu s-ar fi dus să mănînce acolo. Mai ales pe vremurile astea, pline de isteria de după cutremur, în care, deja, toată lumea dădea năvală să-şi refacă hogeacul, să-şi reconstituie microcosmosul. Un sandwich părea mult mai probabil, la prînz, între cinci pile de la ştabi şi trei contracte. Pe de altă parte, totuşi, un frison... Îl acopeream cu-o ţigară, în curtea dinspre Calea Victoriei, aşteptînd să-şi termine coada la bani şi rugîndu-mă să nu ne zărească cineva, vreo cunoştinţă, vreun student, vreo celebritate de cafenea. Locul ăla...
Îndrăznisem, alături de trei dintre criticii tineri din anul final, s-o tulesc de la şcoală invitată de el.
"Hai la o lansare", mă agăţase dintr-o piruetă, într-un sfîrşit de iarnă de prin anul doi, înainte de catastrofa Alinei.
"Am lingvistică, ne pune absenţă!"
"Uite-te la ea, e lihnită de foame şi-i arde de...", rîdea Paul, luîndu-mă de cot. "Hai, că poate şi mîncăm ceva la Doamna Candrea"...

În fine, în fine, totul e bine... vorba maestrului din Copou. Oricum mă ţineam greu pe picioare, tocmai mă ridicasem după bolit, lipsisem "legal", vreo două săptămîni, cu scutire falsificată. De la un endocrinolog amic, că ce să scrie, altminteri, pe scutire?... Nici un doctor nu se apropiase de mine, ar fi fost un dezastru. Nici eu de vreun spital.

Numai că, prima mea lansare, ca oricare dintre cele cîteva sute care aveau să-i urmeze, s-a dovedit de-o plictiseală irevocabilă. Criticul care... se lansa era un mofluz dogmatic şi ştăbos. Maestrul care ne carase după el era, de fapt, pe jumătate isteric fiindcă nu venise Macovescu, unica lui pilă, să-l abordeze cu privire la o viză. Macovescu era, pe vremea aia, ministru de externe, sau adjunct, sau aşa ceva. De fapt, maestrul voia sa dea o fuga din nou la Paris, şi cineva îi pusese o strîmbă. Iar masa, masa a fost pe repede înainte, cu cei trei băieţi scormonindu-se în buzunare, în timp ce se străduiau să nu se vadă. Şi, fireşte, făcînd bancuri de umplut atmosfera.

Am încercat s-o tăiem iute, imediat după cină, maestrul din ce în ce mai presat c-a pierdut vremea degeaba. În uşă...
În uşă era... Preda. Conducea o cucoană.
"Bonsoir, monşer! Aşa devreme părăsiţi cartierul general?"
"Respectele! Fug acasă, credeam că dau de Macovescu..."
"Nu se mută el de-acasă pentru plevuşcă! Da' văd c-ai venit, totuşi, cu toată curtea."
"Bună seara, Maestre!", se împunge iute Paul la înaintare, în timp ce Dan şi George aşteaptă, salutînd zîmbitori, să iasă Preda din poziţia de apărător la poartă.
"BbbNuh! Am chiulit toţi ca să mîncăm ceva, şi-am dat de lansare. Cred că... cunoşti pe toată lumea, nu?", intervine maestrul nostru, impacient.
"Nu şi pe domnişoara...", răcneşte Preda, uşor afumat şi fără control pe acute.

Îi întind o mînă hotărîtă, zgribulindu-mă la gîndul frigului de-afară şi calculînd dacă am bani de taxi.
"Miruna R.", îi zic, ieşind cu un sfert de umăr pe uşă.

Stupoare! Îmi ridică mîna cu o iuţeală exersată şi-şi pune pupătura solemn pe ea, privindu-mă-n ochi, în timp ce vîntul intră pe uşă cu troznet.
"Aha! Deci dumneata eşti cea care m-a chiulit săptămîna trecută?"
"!?!"
"Păi, nu trebuia să ajungi la cerc, cînd m-am întîlnit cu studenţii, cu Delirul?"
"Eu?", îngaim aiurită. În minte mi se derulează, instantaneu, panica mamei, cele patruzeci de grade, valuri fierbinţi de sînge şi, obsesivul, "Nu chemăm salvarea!" Simt că mă scurg.
"EU? Am avut gripă"... şi ţîşnesc pe uşă, strigînd contra vîntului un bună seara chinuit şi speriat.
"De unde ştia cum mă cheamă?", îl întreb pe jumătate năucă, pe jumătate furioasă, pe trotuar, pe maestru. La urma urmei, cine sunt eu, abia o studenta din anul al doilea, într-o găleată cu zeci de alţi studenţi. Au vorbit despre mine? De ce? Ce importanţă avea că lipsisem de la cerc?

Maestrul priveşte pieziş, prefăcîndu-se că-mi caută un taxi.
"Aşa eşti tu, o celebritate", rîde Paul în barbă, iar obrajii-mi iau foc, pălmuiţi, poate de vîntul cîinos.
"Bine, dar..."

Noroc cu taxiul. Norocul cui?
Vă strecuraţi cu eleganţă printre separeurile pivniţei fraţilor Chivu. Nici jumătate nu-s încă ocupate, prînzul e rar producător de profit, cîrciumile scumpe şi cochete trăiesc din comerţul de seară. Doi chelneri eleganţi şi discreţi, după protocolarul salut, vă caută loc, în timp ce micile săli se scurg iar voi căutaţi un ascunziş cît mai comod. Ca prin farmec, un Chivu dintre cei doi fraţi apare din pămînt, salutînd în unghi de şaizeci de grade, ca la japonezi, cu toţi dinţii la-naintare.
"Aici, e o rezervare contramandată, dom' profesor!"

Bavardaţi senin şi dantelat, în timp ce fratele Chivu s-a topit, iar tu ştii sigur că pîndeşte să puneţi jos meniurile legate în piele. Adevărată, nu de plastic. Alegi lent, fără nici o grabă, trăncănind despre muzică. Eşti atentă la preţuri, calculezi. În fine...
"Păi, o să iau un aperitiv, un Marie Brizard, şi o salată de creveţi... Iar apoi... o supă de ceapă"

Sprîncenele fratelui Chivu, care s-a obosit să ne ia el însuşi comanda, par că nici n-au clintit.
"Eu vreau doar o supă cremă, sar peste antreu, e prea devreme", zice maestrul, fără să-şi trădeze surpriza faţă de obraznicele mele preferinţe.
"Nimic de băut?" se apleacă frăţiorul...
"Nhuu! O apă. Luăm un vin, la felul principal?" îşi ridică ochii spre tine.
"Păi, depinde de ce e felul principal", semnalizezi prompt, dar fără grăbire.

Calculezi iute, în funcţie de mutarea lui. Peşte, adică alb, sec, adică Jidvei, dry muscat, 1966. Porc, vită, Valea Calugărească, Merlot, 1963. Tată, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Numai nu pui...
"Cred că iau ceva simplu, un cotlet, fără cartofi... Poate cu orez"... Gata, te-ai ras "mon cher"! Mustăceşti şi tragi de timp, ca leopardul între ierburile savanei.
"Păi, cred că şi eu vreau. Nu. Un medalion de miel cu ciuperci şi sos de capere... Ah, mi-am adus aminte! Mai aveţi merlotul de Valea Călugărească din '63?", După care, privindu-l în ochi, cu modestie...
"Merge şi la porc, şi la miel. Şi nu cred că e ceva mai bun pe lumea asta. Sărbătorim, nu?"

Acum drept ca bradul, savurînd cu discreţie victoria micii tale piese de teatru, fratele Chivu se dă un pas înapoi şi vă priveşte în unghi larg, pipăindu-şi mental buzunarul. Oare cîte meciuri de-astea de golit buzunarul o fi văzut ăsta la viaţa lui?
"Noroc că mai am vreo patru sticle!"
E ciudat, dar spre deosebire de Flaviu, Alina a fost cît se poate de încîntată de planul de pay back. Mă rog, în măsura în care, la momentul acela, mai putea să se-ncînte de ceva. V-a povestit totul, cu lux de amănunte: locuri preferate, ascunzători, adrese, tehnici de ameţit, retorici favorite, cum şi cînd intervin cadourile, ba chiar şi unele - nu ştiu dacă toate - istorii colectate de la maestru pe parcurs, din Franţa sau din ţară, de-alea care se spun doar în intimitate, nu în public.

Ce mă irita pe mine era ca nu m-am prins de nimic, cu toate ca aventura lor durase mai bine de trei luni. Sfîntă naivitate! A ei, ori a mea? În fine, nu eram decît două fraiere, totuşi. Avantaj eu, care n-o luasem peste figură, poate numai pentru că prezenţa lui Flaviu alături, ca şi gura lui mare, ar fi complicat scenariul tip al maestrului.

Da, Alina a aprobat, printre lacrimi dar cu entuziasm, întregul plan de
happening. Flaviu însă circula neliniştit din dormitor în balcon, şi tot încerca să mă scuture:
"Nu-nţeleg ce speri tu să obţii! N-ai cum să-l dai în gît, e cuvîntul tău împotriva cuvîntului lui. N-o sa te creadă nimeni."
"Frate, nu suntem într-un poliţist. Nu vreau decît să-i văd faţa cînd o să-i spun că-i ştiu toate maşinaţiile".
"Şi la ce serveşte asta? Crezi că n-o să mai ameţească alte ameţite şi mai departe? Mă ierţi, Alina..."

Alina se smiorcăie cu demnitate, strîngînd batista în pumni...
"Nu, nu-şi face nimeni iluzii. Dar măcar ne răcorim, îl facem de căcat pe banii lui".
"Şi pînă unde eşti mata dispusă să mergi?" se răţoieşte Flaviu, aparent în glumă...
"Ţi-e frică?"
"?!"...
"Adică ţi-e frică c-o să mă culc cu el?"
"Sictir! Da' recunoaşte că te excită chestia..."
"Dublu sictir! Cînd o să simt că se îngroaşă gluma, dau alarma. Şi atunci vii tu şi mă salvezi. Te-nfigi în el. Ce pofteşti, mă musiu...!"
"Băi, nu conta pe mine, e penibil. Am un simţ prea acut al ridicolului, nu-s bun de actor... plus că nu-mi place ideea din start."

Trezită din vis, între două suspine, Alina bate din pleoape şi zice:
"Păcat. Merita să-ncerci, nu ştii ce pierzi"...

Ne zgîim la ea, stupefiaţi. Care din noi? Se uită nehotărîtă, din altă lume, ba la unul, ba la celălalt. Apoi se hotărăşte la mine şi rînjeşte cu apropo.
"Zău că nu ştii ce pierzi".
Vinul din sticla brumată clipoceşte rubiniu în pahar. Te laşi pe spate, ca o pisică sătulă, aprobând leneş din cap sugestia fratelui Chivu de a aduce cafelele. Trebuie să recunoşti, maestrul nu e un pocherist începător, reuşeşte cu destulă graţie să ascundă, printre mici bîrfe de catedră şi crochiuri de portrete ale colegilor tăi - în curînd absolvenţi -, neliniştea fremătîndă care l-a tras în capcana asta. Taci vast, observîndu-l fără perdea, cu răbdarea călărind pe nerăbdarea lui, abia perceptibilă. Ai mîncat copios, ca la o sărbătoare privată de nababi nomenclaturişti, fără grija mărunţişului din buzunar, nici a caloriilor care să-ţi strice silueta. Fiecare furculiţă, fiecare linguriţă, fiecare sorbitură din pahar ţi se transcrie mental, mărind satisfacţia, în procente din salariul lui prezumat. Drepturi de autor? Oare cît o fi luat? Cel mai hazliu ar fi să nu-i ajungă banii. La un calcul aproximativ, festinul ar trebui să depăşească o mie cinci sute, aproape jumătate din ce ia pe lună de la facultate...Păcat că eşti aşa de plină, mergea să mai ceri ceva, un ananas, un Martel...
"Păi, ia să vedem, de ce ne-am adunat noi aici?"

Se foieşte niţel, îşi potriveşte dunga de la pantaloni, apoi se apleacă spre cafeaua aburindă.
"Eu ştiu? Ziceaţi că vreţi să vorbim."
"Da, domnule, hai să dăm cărţile pe faţă... Să ne lămurim..."
"Sunteţi sigur că vreţi să ne lămurim?"

Te priveşte cu oarecare reproş, dar şi mimînd stupoarea.
"Nu de-asta am venit, ca să vedem care-i adevărul?"
"Adevărul? ADEVĂRUL? Despre ce?"
"Despre ce-a fost între noi. Despre de ce-ai dispărut aşa, fără nici o explicaţie, cînd era mai..."
"Şi vreţi o explicaţie? Adevărată? Sau doar una convenabilă?"
"Hai domnule, sunt om serios. De doi ani îmi bat capul cu asta... E din cauza lui Flaviu? Sau a bărbatului tău?"
"Nu, nici vorbă. Ce are Flaviu cu toate astea?"
"Păi, eraţi împreună..."
"Eram. A trecut. Dar n-are nici o legătură... Iar bărbatul meu nici nu era în peisaj pe vremea aia."
"Ciudată generaţie sunteţi şi voi... Atunci, care-i povestea?"

Tragi aer în piept. N-ai voie să ratezi. N-ai voie să tragi pe alături.
"Păi, cu siguranţă n-aţi uitat-o pe Alina."
"Vai de mine, cum s-o uit, blondă şi delicată. Pe unde-i acum?"
"A stat un an la Satu Mare, a reuşit o schimbare de repartiţie şi e într-un sat, pe lîngă Giurgiu... Navetează..."
"Merita o soartă mai bună... Păcat. Şi, ce-i cu ea?"
"E ok, doar că era, şi atunci, prietena mea cea mai buna. Aşa a şi rămas."
"Da'... ce-are a face cu povestea noastră?"
"Chiar aşa, ce-are a face?"...

Îşi înmoaie buzele în ultima jumătate de pahar. Valea Călugărească, 1963. Oare cît o fi, în bani, sorbitura asta? Ia să vedem, pass sau plus potul?
"O persoană minunată, a avut o teză de licenţă exemplară. Numai că mie, ştii, nu-mi plac foarte mult... femeile culturale... Care se tot fîţîie prin lumea asta, de artişti, de scriitori..."

Te zbîrleşti. Trebuie taxat instantaneu.
"Nu cred că e cazul. Nu-i nici pe departe o femeie culturală, nici o groupie. Dac-a circulat, dumneavoastră i-aţi ţinut uşa şi la intrare, şi la ieşire..."
"EU?"

Personajul i-a ieşit niţel din costum, vocea i-a alunecat spre spart. Ricanează. Protestează.
"Din cîte-mi aduc aminte, am fost tot în grupuri, v-am invitat ba pe unul, ba pe altul. Chiar şi tu ai fost cu noi, cînd cu Sorescu, cînd cu Ivasiuc... Viitorii critici, viitorii scriitori e bine să se cunoască cu ăia despre care vorbesc sau scriu... Mai ales la cerc..."

Rînjeşti amplu, cu falsă îngăduinţă, savurînd penibilul în care tocmai l-ai instalat.
"Plimbările noastre au durat vreo săptămînă, în martie... Dacă vă amintiţi, am fost la Pescăruş, la Snagov, la barul de la Dorobanţi..."
"Tot ce se poate, nu mai ţin minte..."
"În seara cu Dorobanţiul, aţi propus să mergem pe undeva, pe aproape, la un prieten... Şi-am amînat..."
"Da, da, exact... Fiindcă aveai de terminat o lucrare..."

Acum ori niciodată.
"A cui e garsoniera din Jules Michelet?"
"???!!!"
"O garsonieră largă, la demisol. Ştiu şi cum îi arată geamurile, am trecut prin faţa lor chiar înainte de întîlnirea noastră de la Dorobanţi. Ştiu şi cum e mobilată, chiar dacă n-am intrat niciodată... Şi ştiam precis c-o să-mi propuneţi să ne-ascundem undeva, în apropiere. Cu adresă cu tot."

Se lasă pe spate, excedat, mimînd o lehamite largă, care acoperă toată suprafaţa pivniţei fraţilor Chivu. Masca îi exprimă un soi de dezamăgire întristată, ca şi cînd nu s-ar fi aşteptat la asemenea vulgarităţi din partea unei femei atît de scrobite şi binecrescute. Asta e, o să joace partitura vinovăţiei încrucişate, cu tine pe post de perete şi Alina pe post de minge de tenis.
"Scumpa mea, nu credeam c-o să coborîm atît de jos. Un demisol? Ce imaginaţie! Nu cunosc pe nimeni pe Jules Michelet. Doar ambasada engleză..."

Rîde crispat. Să dai nume? Să nu dai nume? Strînge coarda.
"E a lui Vasile Manea. Mă rog, a maică-si, dar ea stă la ei, are grijă de copii. I-aţi zis Alinei că a trebuit să vă umiliţi niţel ca s-o obţineţi. Alina v-a luat în serios. Doar că vă umiliţi cam des... m-am interesat. Încă de-atunci."

Îşi bea cafeaua gînditor şi se uita spre vîrfurile lucioase ale pantofilor. Mutarea următoare te face cu adevărat curioasă, plăcerea de-a juca e la apogeu. Brusc, ai chef să plusezi, să brutalizezi un pic condiţiile partidei.
"Ştiaţi că prodecanul împarte şi el o garsonieră de felul ăsta cu Marinescu, asistentul? Mi-a şoptit o păsărea că e mai puţin cochetă, şi e mai la margine, într-un bloc, la Obor..."

Nu-şi poate reprima strîmbătura de dezgust, prima care iese de sub masca senină, de fecior de popă de la ţară. Ce-l scoate din papuci, dezarmant, nu-i manevra cu demisolul, ci comparaţia cu prodecanul burtos şi inept, un securist notoriu.
"E oribil ce vă mai trece vouă prin cap. Dezonorant. Vulgar"...

Păi da, vouă vă trece prin cap uite-aşa un glonte. Dar lui?

Îşi schimbă poziţia pe scaun, se trage zdravăn către spătar, se instalează foşnit, parcă decisiv, pune picior peste picior. Spre stupoarea ta, se-ntinde fulgerător către pachetul tău de ţigări şi îşi aprinde una, cu oarece efort, fiindcă bricheta proastă refuză să facă scînteie. Nu l-ai văzut niciodată fumînd, ceea ce e, în sine, un soi de răsturnare de convenţie. Suge fumul cu buzele şi îl expiră repezit, ca un licean care-şi construieşte imaginea personală. În sfirşit, se uită în ochii tăi cu o dezolare încărcată de milă.
"Scumpo, e-o mare neînţelegere la mijloc"...

Scumpo? Cît familiarism! Cît dispreţ! Cîtă spaimă...! Scumpă să-i zici mă-tii...
A fost o săptămîna nebună, de martie nehotărît. În care, lăsîndu-mă efectiv agăţată, hălăduiam prin parcurile reci, prin cîrciumi îmbrăcate ponosit fiindcă erau în hors saison. Volkswagenul broscuţă funcţionase ore în şir, ca trăsură, salon şi auditoriu. Evitasem, pe cît se putea, tentativele de sărutări pătimaşe, promiţătoare. În a patra zi mă trezisem cu un spectaculos buchet de flori, trimis dimineaţa, cu comisionar. Nici măcar nu ştiam că mai există asemenea florării, aşa c-am sunat-o imediat pe Alina, pentru confirmare:
"Ai primit şi tu flori acasă, ca-n filmele americane?"
"Of course, dear... Un'şpe trandafiri roşii. De la Athénée, ăia fac şi comisioane. Ale tale ce sunt?"
"Gerbera, desigur. Probabil că m-a auzit vreodată vorbind despre asta... Dar crezi că înseamnă ceva?"
"Din experienţă, cred c-a pus piciorul pe acceleraţie. Vrea să săriţi în pat. Ai grijă ce faci, că dacă se plictiseşte..."
"Dacă se plictiseşte, ce? Se-nfoaie? Mă brutalizează?"
"Mmmnuu! De fapt nu prea ştiu. N-am trecut prin faza asta, eram prea îndrăgostită..."

Flaviu era din ce în ce mai monsilabic. Seară de seară, conform planificării, sunam să dau raportul, dar comentariile lui erau mai degrabă eschivante. Fireşte, evitam să povestesc că ne mai şi mozolim în Volkswagen, în faţa uşii blocului, din ce în ce mai insistent, în loc de noapte bună.

Dar Flaviu a fost mereu un tip cu imaginaţie pe structurile de personaj. Şi pe psihologii. Niciodată n-am înţeles de ce n-a publicat proza pe care-o scria. Eram sigură că tot ce decupez din povestire - altminteri una exactă, amănunţită - îşi derulează-n minte singur, ca pe-o peliculă secretă. L-am anunţat de flori.
"Sunt mişto, nu-i aşa?"
"Fireşte, toate florile sunt mişto, mai ales aranjamentele astea de fiţe. Habar n-aveam că mai există comisionari în socialism. Parc-am fi în Camil Petrescu."
"Bah! Şi tu o joci pe Doamna T, iar ăsta pe Gheorghidiu ăl bătrîn. Recunoaşte că te flatează..."
"Eşti măgar. Dar recunosc că mă amuză teribil."
"...!?... Deci, te simţi flatată"
"Ca să mă simt flatată, ar trebui să-l admir, ori măcar să-mi placă cît de cît. Ştii bine că detest ţesutul adipos... Şi pielea flască..."
"Da, ştiu bine... mă rog. Crezi că florile sunt un semnal?"
"Alina zice că acuma o să apese pe acceleraţie."
"Asta zic şi eu. Vezi ce faci."
"Păi, dacă mă laşi singură... Ce să fac, o să trag de timp... şi pe-urmă dispar. Da' recunoaşte că eşti ipocrit."
"Vorbeşti prostii. Adevărul e că mă cam plictiseşte chestia asta, aş vrea să se termine."
"Eşti ipocrit. Şi n-ai maneră. Ideal era să deschizi, mîiine-poimîine, uşa la maşină, să mă tragi de-acolo, să-mi dai una peste ochi, să zbieri la el... Mie aşa mi-ar fi plăcut".
"Aşa eşti tu, republicană, vrei scandal cu orice preţ. N-are haz, oricum."
"Fiindcă nu ştii să joci gros".
"Gata, să n-o luăm de la început. Oricum n-aş fi în stare să-ţi dau palme, mă-nţelegi... M-ar umfla rîsul".
"Păcat. Da' atunci măcar să-i belim cercul. Cel puţin pe cîteva luni..."
"Asta da. Îi spui tu lui Mircea? Ai atîta curaj? La poveşti de alcov? Că, dacă-i spun eu, crede că am inventat. Ori, mai rău, mă ia de gelos."
"Mai lasă-mă o zi, sau două. Da' vii şi tu cu mine, că tu eşti poetul, pe tine pune bază..."
"Sictir".
"Dublu sictir. Da' zi, vii?"
"Ca să-i belim cercul? Da. Măcar se întîmplă ceva... Mircea o să inventeze o făcătură discretă, dar sigură."
"Hai că te sunt mîine... cum am ajuns acasă."
"Dacă simţi nevoia..."
"Ţi-am zis eu că eşti ipocrit!?"
"Ţi-am zis eu că eşti înfumurată!"
"Da' te iubesc".
"Mă iubeşti la telefon, nu se pune".
Adevărul e că, pe sub satisfacţia asta sătulă, te înţeapă şi-o picătură de panică: încotro o s-o ia acum, c-am ajuns în punctul critic. Frica creşte, fără-ndoială, şi gradul de excitaţie, dar trebuie să ai grijă să n-o ia razna. Cel mai bine-i să taci, să-l aştepţi pe el să-şi construiască ieşirea şi să reacţionezi la ofertă. Se instalează-n propria-i superioritate "de castă", care-i stă rău, şifonat. Fiindcă personajul vulgărel nu-i e nici suficient de exersat, nici nu-i poate aduce decît un cîştig de moment.
"Dacă e cineva şi mai detestabil decît femeia culturală, apoi e femeia indiscretă. Sincer, nu m-aş fi aşteptat. O femeie indiscretă care mai şi fantazează... Le combină pe-amîndouă. Ce jenant! Pentru ea, fireşte..."

Aştepţi să continue, dar e precaut, lasă fraza în suspensie. Oare să fim naivi?
"Vorbiţi de Alina? Ea e jenantă?"

Se foieşte. Joacă plictisul.
"Doamna mea, mi se pare înjositor să m-apuc acuma să-ţi demolez toată fantezia asta... Poate-aş face-o, dar mi-e lene. Şi cam silă. Dar prietena ta bate cîmpii, asta ar trebui să-ţi intre bine în cap."
"E jenantă, deci, culturală, indiscretă şi mitomană pe de-asupra... Nu se strecoară nici o contradicţie aici?"
"Băi, e ridicol, zău... N-am fost niciodată intim cu Vasile Manea... Să fim serioşi..."

Băi? Asta cu "băi" e chiar o noutate.
"Eu, în schimb, pot să demontez definiţia asta... Dacă-i culturală şi indiscretă, de ce n-a transpirat nimic, în doi ani? Dacă nu mă opreaţi azi pe Edgar Quinet?... Alina are şi alţi prieteni, nu doar pe mine... Fabulează? A fabulat? De ce doar cu mine?"

Dă să se ridice de pe scaun, se reaşează cu zgomot uşor.
"Gata, m-am plictisit. Batem cîmpii şi n-are nici un haz. Hai să plătim!"
"V-am prevenit că n-o să vă placă..."
"Măcar ne-am desluşit! Păcat de săptămîna aia pierdută, părea promiţătoare...", rînjeşte galant, ridicînd un deget delicat către fratele Chivu, care tocmai traversează aleea dintre mesele goale.

Păi da, măcar cu-atîta bucurie să pleci şi tu acasă! Priveşti cu atenţie satisfăcută coperţile lunguieţe, de catifea sîngerie, între care s-a strecurat nota de plată... Unde-i Flaviu, acum, să vadă cum îi circulă maestrului mărul lui Adam, în sus şi-n jos, în timp ce fotografiază rapid ce scrie pe bucăţica aia de hîrtie...?!

Sau, mai simplu, îţi spui, în timp ce maestrul îţi ţine, galant, jacheta subţire, de in... Sau, mai simplu: Unde-i Flaviu, acum? Şi oricînd?
"Dormeai?"
"Mmmnuu! Mă prefăceam că lucrez... Mă rog, stăteam în pat".
"Ce s-a-ntîmplat ieri?"
"Ieri? S-a-ntîmplat? Nu pricep..."
"Nici eu".
"!?!..."
"Nu mai ofta în telefon."
"N-am oftat, te-ascultam".
"Păi, nu rămăsese că suni pe seară şi ieşim?"
"Pe bune? Iartă-mă, probabil am uitat... A venit Ştef, am bătut cîmpii, mi-a citi ceva..."
"PROBABIL AM UITAT???"
"Am zis: iartă-mă. Chiar am zis."
"Chiar ai zis..."
"Chiar am zis. A propos, te pupă Ştef."
"Mă pupă-n cur."
"Nu e cazul s-o iei razna, nu-i vina lui."
"Nu-i vina lui. Evident, nu-i vina lui! E doar a mea. Eu stau lîngă telefon toată seara, deci mintea mea e cea bolnavă".
"Gata, gata! GATA! Nu bate cîmpii, te rog."
"Gata, ai dreptate. Şi mă jur că nu bat cîmpii. Am calculat. De peste o săptămînă numai eu te sun. Numai eu propun. Orice..."
"?!?!"
"Nu mai ofta în telefon...Deci, e ceva bolnav aici, cu mine. Ori cu tine..."
"!!??!
"Ca atare, experimental, din clipa asta aştept să suni tu. Dacă îţi vine. Dacă nu, nu. O să mă prind, la un moment dat. Şi n-o să mai aştept..."
"Iubito, teatralizezi. Detest teatralismul..."
"Iar eu detest să stau ca proasta. Oricît te-aş iubi...Vorbeam foarte serios. Pot să te iubesc şi fără să... Oricum o să te iubesc, doar că nu te mai sun."
"Mă cac în jocurile tale de putere..."
"Sictir!"
"Ca să citez din iubita mea: dublu sictir!"
Era un mai cam copt, foarte însorit. NU erai năucă, erai complet stăpînă pe situaţie, sau cel puţin aşa părea atunci. Flaviu dispăruse, de aproape doi ani, din viaţa ta de fiecare zi, sau cel puţin aşa părea pe atunci. Din viaţa ta publică, din viaţa ta privată. Însă, există, desigur, al treilea fel de viaţă, în care te-ascunzi şi de prima, şi de a doua. Şi care n-are niciodată sfîrşit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • Intrebare obsedanta
    Antonia, 15.02.2010, 19:22

    De doua zile, de cind am citit povestea, ma tot intreb...E fictiune? Sau e fictionalizarea unei intimplari reale? In fine, stiu ca nu exista raspuns pentru asa ceva, dar personajul mi se pare foarte... familiar (!) Si ma obsedeaza: oare numai mie mi-e asa ...cunoscut?

    • RE: Intrebare obsedanta
      Miruna Runcan, 16.02.2010, 09:32

      Daca intrebarea e chiar obsedanta pentru dumneavoastra, mi-ati facut - voluntar sau nu - un compliment pentru care va multumesc. Cita vreme e o poveste scrisa, inevitabil ea a devenit fictiune. Cit despre intrebarea a doua, presupun ca va referiti la personajul despre care se povesteste, nu la cel ce povesteste. Ce sa zic? Stiu si eu? Inca nu m-am hotarit daca viata bate arta sau arta bate viata. Ma mai gindesc...

      • RE: RE: Intrebare obsedanta
        george, 08.03.2010, 13:22

        Nu e nimic criptic aici, si eu am recunoscut personajul.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Virtual Rythm an Blues, Miruna Runcan, přeložila: Jarmila Horáková
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Kantianismul bine temperat (sau revoluţia ştiucii umplute), Miruna Runcan (4.7/5 - 15 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alice încă locuieşte aici, Miruna Runcan (4.6/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Întoarcerea taţilor de pe coclauri, Miruna Runcan (4.9/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Biblioteca minimală (Episodul 2), Miruna Runcan (5.0/5 - 15 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer