Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Salon deschis (II) - Opere. I. Dimineaţă pierdută, de Gabriela Adameşteanu


Daniel Cristea-Enache

15.02.2010
Cultura, februarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Gabriela Adameşteanu, Opere. I. Dimineaţă pierdută,
ediţia a V-a revăzută, prefaţă de Sanda Cordoş, cronologie de Andreea Drăghicescu
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 480 p.
Citiţi episodul precedent aici.

Dimineaţă pierdută se deschide şi se închide cu vocea Vicăi Delcă, dar aceasta nu dă romanului o structură circulară, care să cuprindă şi să marcheze faptele şi semnele din interior.

Debutul marelui rol şi finalul lui din Epilog sunt înscrise în planuri epice complet diferite. În primul, personajul este focalizat şi identificat în obişnuinţele sale, în ceea ce se repetă, din voinţă proprie, într-o existenţă de pensionară cu gust de vizite şi conversaţii. Spre deosebire de "omu ei", căruia îi place să stea şi să tot stea acasă, Vica n-are stare: "Altădată, să fi stat ea aşa, zile întregi, fără să iasă, i s-ar fi părut că îi cade casa în cap. Făcea ce făcea, şi-o pornea din loc. Îi lua la rând, o zi la ăla, o zi la ăla, de nicăieri nu se întorcea cu mâna goală, mai şi schimba o vorbă, mai afla una-alta, că tot să stai cu mutu ăsta de om îţi vine să-ţi iei câmpii. Niciodată n-a avut cu el ce vorbi şi, pe urmă, ce să vorbeşti cu bărbatu?!" (p. 29); "Şi-acu, îi vine tot mai greu să plece de-acasă, da o dată, de două ori pe lună tot îşi ia ţoaşca de piele (aia de-o are de la madam Daniel), o îndeasă cu ce se mai găseşte la îndemână, îşi trage pe ea cojoacele, îşi pune dinţii, se îmbrobodeşte cu două basmale, îşi leagă cu un fular basca ţeapănă pe care şi-a făcut-o din resturile de la palton acu nouă ani şi o ia din loc." (p. 30).

Dacă întâiul fragment subliniază febrilitatea exploratorie a Vicăi, al doilea o aduce pe tinerica şi şarmanta ucenică de la Casa de Mode interbelică a lui Margo Geblescu, ulterior proprietăreasa unei prăvălii pe Strada Coriolan, în prezentul încetinit şi diminuat al bătrâneţii. O dată, de două ori pe lună (nu mai des şi tot mai greu), Vica Delcă se echipează şi porneşte în expediţiile ei urbane, invitându-se în câte o casă de oameni de încredere: rude, apropiaţi, vechi clienţi, bune cunoştinţe. De la imperfectul repetitiv, al obişnuinţei, în regim de curiozitate socială şi bună condiţie fizică, s-a ajuns pe nesimţite (când au trecut toţi anii aceştia?) la starea momentului de acum, la efortul pensionarei de a o mai lua din loc, pe vreme de iarnă şi într-o chestionabilă condiţie fizică.

Interesaţi şi amuzaţi de "mahalagismul suculent" al personajului nostru, destui comentatori ai cărţii au omis (ori n-au sesizat) componenta dramatică a rolului jucat de Vica Delcă. Deşi ea îşi ajută în mod repetat lectorii, deplasându-se cu vădită dificultate, luând medicamente după medicamente şi ajungând, în epilogul romanului, internată în spital, după moartea "lighioanei bătrâne" invocate acum la tot pasul. Sfârşitul cărţii va fi şi mai explicit în această privinţă. Din schimbul de fraze, pe jumătate normal, pe jumătate nebunesc, cu nepotul venit în vizită la spital, se observă ruina, deriva mentală a personajului altădată atât de lucid: "- Ssssst! Vezi că te-aude ăştia? Vezi că tot cu urechea ciulită stă, tot s-auză ei ce zicem... tot să vază ei ce facem... Şi lasă hârtia acolo, las-o, cum de ce-o ţiu? O ţiu s-o am când îmi trebuie! Dacă p-ormă, când am nevoie, n-o să mai fie? Mă fac de râs! E-te-na! Ce ştie ei ce fac io! Pâinea e aici în sertar! Pâine, ce altceva? Ce altceva să fie? Păi, unde vrei s-o ţiu? Ce faci? De ce goleşti sertaru? Lasă sertaru, lasă toate-ale mele cum le ştiu io! Lasă, că ştiu io ce fac! Şi pâinea, dacă tot rămâne la masă, de ce s-o arunc? De ce s-o ia ei? De ce să le-o dau tot lor înapoi, spune şi tu! De ce să se piarză? Ce gândaci, care gândaci? Nu e gândaci deloc... Nu-i nici picior de lighioană spurcată!... Păi cum să fie, dacă io dau cu gaz pân toate colţurile pe unde ştiu că se face, dau cu gaz şi-acasă, dau şi-aici, şi lighioanele spurcate una nu îndrăzneşte... Dau şi-acasă, dau şi-aici, da, da, ce te miri... Dau şi-aici, păi dacă n-aş fi io să dau cu gaz, ar fi plin tot salonu!" (p. 453).

În acest plan declinant al romanului, Vica Delcă este aceeaşi, şi totuşi o cu totul altă persoană. Vechile deprinderi (plăcerea de a sta de vorbă şi a-i asculta pe cei din jur, ieşitul afară, la aer, acumularea şi depozitarea lucruşoarelor) glisează spre sfera maladivului. A ţine sub pernă hârtia igienică şi în sertar bucăţi de pâine uscată, rămasă după fiecare masă, a repeta că salonul de spital ar fi fost plin de gândaci dacă n-ar fi dat ea, gospodina, cu gaz şi a atribui scârboaselor insecte exact apelativul rezervat, o viaţă întreagă, bărbatului legiuit: iată tot atâtea fapte, gesturi şi replici deviate, care îl îngrozesc pe tânărul vizitator. În acest punct de menţinută, "liniştitoare" volubilitate, Vica nu mai e de fapt Vica. Personajul cu care ne-am familiarizat este surpat. Chiar dacă Dimineaţă pierdută se va încheia pe vocea ei, ce continuă să se facă auzită, sfârşitul lui madam Delcă e aproape.

Evitând rotunjirea "artistică" a romanului, Gabriela Adameşteanu se desprinde de convenţiile şi tipicităţile realismului canonic; şi de acea senzaţie dominantă, chiar şi în cărţile foarte bine realizate, că intrăm într-o ficţiune din care vom ieşi. Nimic nu poate fi anticipat aici, pentru că autoarea, cu un instinct de mare prozator, se abţine să predetermine şi să prefigureze. Rupturile în ordine epică, schimbarea bruscă de planuri şi întreruperea la fel de bruscă a unor capitole (Jurnalul Profesorului Mironescu) pe care alţi romancieri le-ar fi orientat către o concluzie, falsificând astfel fragmentarismul şi aleatoriul diaristic, degajă o autenticitate elaborat construită. Dar, după cum s-a observat, construcţia romanului este acoperită de substanţa lui, încorporată în aceasta - şi recompusă apoi numai prin efort de cercetare şi analiză critică. Între verosimilitatea şi iluzia realismului tradiţional şi, de altă parte, luciditatea seacă a textului autoreferenţial, autoarea construieşte o întreagă lume, în care criteriile şi regulile servesc literatura, nu invers.

Risc să spun că modelul interbelic (Patul lui Procust al lui Camil Petrescu) a fost depăşit, nu numai prin talentul propriu-zis, prozastic, al autoarei, ci şi prin asumarea integrală a acestei autenticităţi psiho-morale multiplu specificate şi variate. Eroii lui Camil Petrescu, în pofida recomandărilor anticalofile ale autorului, vorbesc toţi cam la fel şi se comportă, acţionează, îşi dau sugestii, fac (auto)analize ca în romane. Eroii rămân eroi literari, personajele nu pot sări peste umbra lor de personaje. În Dimineaţă pierdută, avansând în roman, cititorul uită pur şi simplu că parcurge unul. Nu poate ghici cursul întâmplărilor; şi, mai important încă, nu poate identifica decât după repetate lecturi procedeele, tehnicile, strategiile şi întreaga poetică romanescă. Romanul este înghiţit de carte, iar cartea e de-ficţionalizată şi umplută de viaţă. În cealaltă direcţie privind: viaţa "noastră" e spartă în existenţele care, întretăindu-se, o formează, iar aceste existenţe se compun dintr-o profuziune de senzaţii şi serii ample de amintiri, tone de vorbe şi fapte, uitate sau rememorate.

Iat-o pe Vica Delcă plecând de-acasă sâmbătă dimineaţă (după cinci pagini de roman) şi ajungând în tête-à-tête cu Ivona pe la prânz, după mai multe capitole din carte... E drept că i-a făcut, în acest răstimp, o vizită şi nepotului din Berceni şi i-a spălat vasele; a stat ceva în staţie la tramvai şi a ajuns la noua destinaţie, lângă Parcul Domeniilor, după ce era să fie lovită de-un camion; iar în curtea casei Ioaniu, şi-a rătăcit portofelul. Dincolo de aceste mărunte întâmplări şi - interesant - aproape paralel cu ele, timpul de expunere a personajului se dilată considerabil. Realitatea înconjurătoare o "scutură", din când în când, pe Vica Delcă: printr-un claxon de maşină, replica batjocoritoare a unui vatman ţigănos, invitaţia gentilă a unui domn bine, ca de pe vremuri, sau ţâşnirea unui motan aducător de belea exact prin spatele femeii. Dar toate aceste semnale (care nu sunt semne, precum în proza de factură mitică), întrerupând pentru câteva clipe gândurile şi vorbele interioare ale pensionarei, nu o deturnează pe Vica Delcă. Nici de la ceea ce are ea de făcut azi (să obţină, cu avans de-o săptămână, cei cincizeci de lei promişi de Ivona ca o pomană-rentă, pentru sufletul mamei sale, Sofia Ioaniu), nici de la tot ceea ce îi place sau îi vine să-şi amintească.

Minus aceste perturbări pe care viaţa din jur le aduce în fluxul interior al personajului, nu mai puţin de patru capitole ale romanului rulează şi explorează exact lumea lăuntrică a unei modeste, banale, umile pensionare. Să fie vorba despre o replică polemică dată de autoare tipului caragialian de mahalagioaică, aşa cum susţinea Valeriu Cristea? Nu cred. Gabriela Adameşteanu îşi dimensionează psihologic personajul nu pentru a ilustra o contrapondere la vidul şi automatismele verbale din Momentele lui Caragiale, scrise după o altă formulă şi într-o logică epică diferită, preponderent comică. Aş spune că prin miza pusă de romancieră pe Vica Delcă s-a dorit (şi s-a reuşit) răsturnarea unei prejudecăţi persistente referitoare la adâncirea unor personaje modeste social. În proza noastră standard, acestea sunt conturate fie schematic, complet neconvingător, pre-modern sau realist-socialist, fie ca pete stridente de culoare, într-o compoziţie calibrată şi etajată pe intelectualul complex şi superior. A face deci proză psihologică, analiză, nu doar creaţie cu o biată femeie ce vorbeşte în dezacorduri şi nu ajunge, évidemment, la treapta speculaţiunii intelectuale: iată, în opinia mea, pariul Gabrielei Adameşteanu. Un pariu câştigat într-o manieră eclatantă şi, prin aceasta, întors cu efect de bumerang asupra autoarei. Atât de pregnantă e vocea interioară şi "de jos" a Vicăi Delcă, atât de densă se arată lumea ei lăuntrică, încât o bună parte din critica noastră a ajuns la concluzia că acesta este tot romanul! Că, altfel spus, numai Vica e realmente convingătoare şi originală ca personaj autonomizat; restul, nu...

Fiind destul de aproape de întâlnirea vizitatoarei pensionare cu gazda ei deocamdată absentă, dar care ar fi trebuit să fie acasă sâmbătă la prânz, vom vedea în curând că lumea Ivonei, tangentă la cea a Vicăi, are altă substanţă, dincolo de axele general-umane în care cu toţii ne înscriem. Diferenţele, fără a ajunge până la excentricităţi, sunt mult mai semnificative pentru conturarea şi calificarea fiecărui personaj decât apropierile datorate unor contexte şi conjuncturi comune. Devoalată de vocea proprie şi tractată de senzaţiile şi gândurile, sentimentele şi amintirile personale, identitatea Ivonei este complet diferită de cea a musafirei sale stânjenitoare. Mă refer nu la identitatea umană, oricum alta, ci la carnaţia şi structura tare a personajului; la felul în care un erou de roman, câtuşi de puţin eroic în înţelesul dat al termenului, se conturează şi evoluează ca o prezenţă consistentă, memorabilă, în lumea ficţională. Vica Delcă, s-a înţeles deja, e pensionara umilă, dar răzbătătoare. Ivona Scarlat, născută Mironescu, e fata de familie bună care supravieţuieşte, nici ea nu ştie cum, într-o lume proletară, amestecată. Iar Papa, tatăl ei drag, de mult dispărut, e intelectualul cu idealuri, dar şi cu suspiciuni; cu intuiţia, nu şi cu priceperea vieţii. Şi celelalte personaje sunt pregnante: surorile Sofia şi Margo(t), văzute la vârste diferite, în tinereţea zburdalnică şi în agonia sfârşitului; Niki Scarlat, "pramatia", "putoarea" care tot pleacă de-acasă, la rendez-vous cu "matracuca"; ori Titi Ialomiţeanu, tânărul aparent şters şi modest, de fapt disponibil pentru toate situaţiile (combinare cu soţia mai tânără a profesorului mentor, joc politic dublu, servicii contra servicii). Dimineaţă pierdută îmi pare însă dominat şi în mod vizibil (audibil) structurat de aceşti trei actori epici. Prin ei şi în funcţie de particularităţile şi obsesiile lor, universul unor psihologii mai mult situaţionale decât abisale poate fi alternat, comutat, adâncit, explorat şi modulat.

Venind spre Parcul Domeniilor şi aşteptând-o pe "zbanghia" de Ivona să apară de undeva, din casa cufundată în tăcere sau poate dintr-un drum făcut în oraş de muierea "zmintită", "nemuncită" (pe Vica o apucă năbădăile, fiindcă o mai încearcă şi-o anumită nevoie), musafira care s-a invitat singură are la dispoziţie un interval suficient pentru ca, printre ofuri, să-şi prefire amintirile. Ea de fapt seamănă cu mămica, e veselă ca mămica "moartă la 33 de ani" şi care a lăsat-o singurică, să aibă grijă de toţi fraţii ei. Tăticu e diminutivat mai puţin nostalgic fiindcă, oltean prizărit şi apucător de pe la Cărbuneşti, după ce a făcut case de pământ în Pantelimon, rămas văduv, s-a mutat la o "mârlancă" şi i-a turnat şi ăleia un rând de copii. Poate că de aceea, după atâţia ani, Vica se simte tot orfană. Dar important e că, muncind, s-a descurcat în viaţă. Nu lucra ea, la şaişpe ani, la Casa de Mode a lui Margo Geblescu, pe colţ pe Bulevardul Pache? N-a văzut ea acolo "cucoane adevărate", cucoanele Bucureştiului? Şi-atunci ce tot îi vine cu nasu' pe sus amărâta de cumnată-sa, care fără frăţiorul ei, bietu' Ilie care s-a dus... Ea, da, tinerică fiind, avea şarm, aşa cum i-a transmis o clientă mulţumită patroanei Margo. Curăţică, albă la faţă, cu părul negru şi creţ "ca mă-sa mare, grecoaica", bunînţeles că se făcea plăcută. "Pe unde am fost, m-am înţeles, toţi mă iubea şi mă aprecia...": e una dintre secvenţele evaluative favorite ale Vicăi. "Ăia vechi toţi o ştie". Dar nu numai cu asta "s-a ajuns". S-a ajuns şi pentru că a fost chibzuită. La cum "trăieşte ei, şase sute cinzeci de lei, două suflete... Şi chiria, şi lumina, şi televizoru..." (o altă descripţie condensată şi reluată insistent, ca o litanie domestică dusă, jalbă, spre urechile altora), ce s-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost "mână de fier"? Că în "omu ei", cu burta lui de negustor, care a tras mereu "a casă mare" şi acum a ajuns "să pândească factoru" cu pensia, ce bază poţi să ai? Şi i-a spus, madam Ioaniu, i-a spus şi a sfătuit-o "să-şi puie pe cec ăi şapte mii", să nu rămână la mila nimănui, şi bine a făcut c-a ascultat-o, fiindcă - încă un laitmotiv - "a fost femeie învăţată madam Ioaniu, învăţată şi rafinată, doi bărbaţi a ţinut şi p-amândoi i-a dus la groapă" (p. 46).

În capul Vicăi Delcă, totul are legătură cu tot, lucrurile cele mai disparate se leagă şi se proiectează exterior la momentul oportun. Uite, ce diferenţă între madam Ioaniu, care ştia ce trebuie să ştie o femeie, şi bleaga de fie-sa, Ivona, de care îşi bate joc putoarea de Niki, şi care unde-i acum, de nu-i acasă? Şi mai târziu, când Ivona apare de unde nu te-ai fi aşteptat (din... casă, pe cealaltă ieşire, "prefăcuta", "călăreaţa dracului") şi cele două femei se întind la vorbă, musafira va lega mental, aproape obsesional, vizita ei de cei cincizeci de lei cuveniţi; şi aceşti bani, pentru care a venit până aici şi a aşteptat atât, de viaţa ei întreagă, în care a tot trebuit să se îngrijească şi să se chibzuiască singură, orfană după "mămica" înmormântată la biserica Capra şi fără nici o bază pe "lighioana" cheltuitoare din casă. De oriunde ar porni, de la orice stimul al realităţii şi de la o replică pe cu totul alt subiect a interlocutorului, Vica ajunge imediat la filozofia ei de viaţă: o filozofie perfect desenată a unei vieţi care, dacă s-ar povesti...

"Eroina" noastră preferă să asculte istoriile altora, nu să le deruleze pe ale sale - rezervate, acestea din urmă, unui parcurs interior mai lent şi mai amănunţit, unui aparté destinat bunului Dumnezeu (şi cititorului interesat). Ceilalţi nu trebuie să ştie ce-i în sufletul şi-n mintea ei, aşa cum Vica însăşi are o formulă magică prin care îndepărtează subiectele care n-o prea interesează. Mega-laitmotivul retoric al Vicăi Delcă şi supra-silogismul raţiunii ei practice este "el/ ea ştie ce-a făcut". Eu, una, de aici încolo nu mai ştiu. "Mahalagismul" Vicăi nu e aşadar gratuit şi colorat ca al Cristidoaiei, the real one, ci orientat pragmatic. Dincolo de ceea ce formează cercul interesului ei strict, secvenţele şi episoadele pe care le află îşi pierd sau îşi diminuează importanţa. Exemplele abundă. Despre "tăticu" ei, olteanul: "Oltean apucător, venise cu cobiliţa de la el, de la Cărbuneşti, el ştia de unde venise." (p. 42). Despre profesorul Mironescu, primul soţ al Sofiei şi tatăl Ivonei: "Şi bărbatu dintâi fusese ditamai Profesoru, şi când venise nemţii-l băgase la zdup, ei ştia unde-l băgase." (p. 58). Despre, altfel, nemaiauzita rechiziţionare de clopote, în timpul primului război: "A luat clopote de la toate bisericile din oraş, le spărgea în patru şi le ducea să le facă gloanţe, nemţii, cine-o fi fost ăi de le-a luat." (p. 60). Despre al doilea soţ al Sofiei, militar de carieră: "Ştia el, Ioaniu, c-o să vie avioanele, că doar era colonel, era general, el ştie ce mai era" (p. 66). Despre Tudor, fiul Ivonei şi al lui Niki, care a rămas în Occident: "Ce femeie ş-asta,nu-i placă să şază la casa ei, să-şi vază ca altele de gospodărie! D-aia şi-a luat şi fii-su lumea în cap şi-a ajuns tocma-n Germania, tocma-n America, pe unde-a ajuns el ştie." (p. 71). Din nou despre militărosul Ioaniu: "Şi baba dă-i cu poveştile înainte: cum fusese Ioaniu preferatu lu Averescu, şi cum l-a rănit la Predeal şi la Mărăşti şi el mai ştie pe unde" (p. 74). Despre Sofia, căzută în mania achizitivă a bătrâneţii senile (cum va ajunge şi Vica, în "Epilog"): "Şi-odată o vedeai că se ridică din fotoliu şi se duce pâş-pâş, cu ghebu în spate; de ce-mbătrânea, d-aia se gheboşa mai tare. Odată o vedeai că se duce şi vine cu maldăru de sticle în braţe. Ea ştia de pe un-le scotea" (p. 76). Despre felul cum s-a ridicat după boală mama Ivonei, Sofia, baba: "Şi baba, nimic. Aprindere de plămâni, apă, ce-o fi avut, ea ştie, da de crăpat tot n-a crăpat. Tot degeaba şi-a frecat gineri-su mâinile în sufragerie." (p. 84). Din nou despre Tudor, a cărui plecare a prăbuşit-o nu atât pe mamă, cât pe bunică: "ea multe zile n-o să mai aibă, şi pe băiat n-o să mai apuce să-l vază. Că mă-sa, Ivona, şi pramatia de ta-su, ăştia o să mai dea ochii cu el, pân Germania, pân Austria, pân America - pe unde-o mai fi, el ştie." (p. 87). Despre o prinţesă veritabilă, care a ajuns în anii '50 să spele rufele altora pentru a supravieţui: "Era una de fusese ditamai prinţesa, ş-acu spăla rufe într-un garaj, uite-aşa boccele de rufe spăla, adunate, ea ştie de unde le aduna." (p. 91); Despre petrecăreţul şi misteriosul Geblescu, bărbatul lui Margo: "Mare petrecăreţ şi Geblescu, pleca la petreceri în oraş, noapte de noapte, joc de cărţi, muieri, el ştia ce făcea, la urmă trebe să se fi încurcat cu vreuna şi dus a fost..." (p. 93). Iarăşi despre bolile Sofiei: "Poate nici să nu mai fi văzut mare lucru cu ei, că-ntr-o vreme se plânsese de albeaţă, şi asta, e ştiut, dac-o ai, nu mai trece. Ea ştia ce boli mai avea şi ce nu. D-apoi că şi trăise destul, mai-mai să ajungă suta." (p. 127). Despre dezertorul Niki, revenit spăşit de la matracucă: "Că-n faţa lu soacră-sa n-avea nas, nu-ndrăznise el toată viaţa să se ia în gură cu madam Ioaniu: fiindc-atunci când sor-sa Margo era la puşcărie şi bărba-su, generalu, tot acolo, zurliu de Niki plecase d-acasă. O lăsase pe Vulpea cu copilu mic şi plecase c-o Matracucă. Şi după câţiva ani s-a întors - nu-i dăduse divorţu, se lăsase de Matracucă, el ştia ce făcuse." (p. 129). Despre Sofia, senilă, fugind periodic de-acasă: "Şi madam Ioaniu ea ştia ce făcea, că tot dispărea. Ultima oară când a mai ieşit, v-o două zile n-a mai găsit-o" (p. 139).

După acest tur al personajelor şi al situaţiilor dramatice prin care ele trec, reproiectate prin intermediul aceleiaşi formule, individual şi universal valabilă, "el/ ea ştie", să mai spun că Vica, utilizând-o cu suspectă generozitate, o adaptează subtil când nu vrea să împărtăşească, nici măcar în conversaţie, necazurile familiilor Ioaniu şi Geblescu. Supleţea ignoranţei mimate în dialog e remarcabilă: " - Nu s-au lăsat, madam Delcă! Adică s-au lăsat, dar nu cum înţelegi dumneata. El a trebuit să fugă dincolo, aflase că urma să fie arestat şi a reuşit să fugă. N-ai ştiut? - Am ştiut, n-am ştiut, mai ţiu io minte? Da poate nici madam Ioaniu să nu-mi fi zis. Şi ce nu mi-a zis, n-am întrebat." (p. 353).

Dar culmea acestui tic verbal care acoperă perfect ce e de acoperit şi umbreşte, îndepărtează, elimină problemele altora (fiindcă nu sunt şi ale mele, chiar dacă vă ascult poveştile şi vă dau impresia că vă compătimesc), performanţa de dez-implicare a "simpateticei" Vica o vedem în două rânduri. Irevocabilul morţii înseşi e mai slab decât formula magică "el/ ea ştie ce (unde, cum, când)": "A murit el la zdup, a murit el la Sighet, a murit el la Jilava, la Piteşti, el ştie unde-a murit, da pân-la urmă tot i-a dat pentru el pensie babii." (p. 78); "Ai zice c-a fost norocos Ioaniu, că n-a avut de ce să-l ia la ochi comuniştii, că ei l-a chemat, ei l-a scos dân rezervă şi pentru ei s-a dus până-n Tatra. Şi uite că nu! Uite că nu i-a fost de nici un folos! Că tot la zdup a murit! În cinzeci, în cinzeci şi doi, el ştie când o fi murit, că baba tăcea ca mormântu. Da degeaba tăcea ea mâlc, că de ştiut se ştie toate. Şi ea ştie de la Cristidoaia, care şi bărba-su a fost la zdup..." (p. 80). Toate se ştie până la urmă şi cele ce nu prea se cunosc, le înşiră Cristidoaia. Dar interesul Vicăi, e limpede, cade în altă parte şi feliază altfel realitatea decât curiozitatea vie, bârfa consistentă şi clevetelile de ţaţă absolută.

Mahalagismul băgăcios şi despletit al Vicăi Delcă: în definitiv, când şi de ce a lansat critica noastră "profesionistă" o asemenea falsă etichetă? Eu ştiu când: chiar în 1984, anul în care a apărut Dimineaţă pierdută. Dar ea ştie de ce.

Citiţi următorul episod aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer