Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Flying Mozart Avatar / Bucureştiul, clarinetele, bălţile


Manu Anghelescu, Maria Balabas

15.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Flying Mozart Avatar

Autostrada către sens a trecut în nonsens, cu plurisens, prin oraşul liniştii muzicale şi ornamentale, cu dublare în germană. Asta după ce pregătirea ucenicului s-a făcut trecîndu-l prin muzeul tehnicii şi al naturii, după un modest muzeu al artei moderne de pe deal. Am pierdut ideea. Bubuiala de jos e prea puternică. De trei nopţi se ţin chefuri în cabana în care se refugiază instruktorii. Mintea vede ceaţă şi în afara pîrtiei. Vorbeam de ucenici. Vorbeam de spiralele pietrificate, cadavrele împăiate, desenele fosforescente, peştii cu priviri extraterestre, jocurile cu gravitaţia, manipularea energiei solare, mirosul neanderthalului din... Oraşul liniştii, după regăsirea muntelui muzical. Fără Flying Mozart, telecabina care naşte schiori pe bandă rulantă. Raţionez mai mult. Mintea se dilată. Îmi cresc gîlme de înţelepciune în coşul pieptului. Mirosul zăpezii, fără melodii pentru sîngerarea urechilor, cum spun danezii, olandezii, belgienii, britanicii şi localnicii, cu care alunecăm în acelaşi ritm, în numele coborîrii pantei în viteză. In the name of the Father, în numele dreptăţii, în numele regulilor, în numele fericirii, în numele opţiunii. Para siempre... Aburii alegerii curbelor, aburii sinusoidali, aburii oscilaţiei magnetice. Aici, în muntele tirolez mai găsim oameni care au ales ieşirea dintr-o maşinărie pentru a se bucura de tehnica predatului ieşirii din alte maşinării şi intrării în altele, de plăcerea de a-i iniţia pe cei neiniţiaţi. Pentru că zăpada se face gheaţă şi mega powder se transformă azi în fleaşcă. Compromisul naşte căi de ieşire, naşte căi de acces. Facem muzică sărind şotron, mîncăm mestecînd ingrediente pentru o cabană mustind de instructori de schi, de o zi. Improvizaţia este imaginaţie. Bucuria reală o dobîndesc cu greu. Fericirea de a avea o grupă de elevi cu nivel intermediar de schi mă face să plutesc peste nesomn. Apfelstrudel îmi dă aripi de Icar, cu glazură de Mozart ciocolatian. Sunetul de apres ski mă înnebuneşte pe muntele industrializat. Învăţ spaniolă într-o lume dublată în germană. Văd apusul cinematografiei tradiţionale, mă las purtată de lumea 3D salzburgiană. Devin pentru trei ore Avatarul cu ochelari de cal, care aleargă în virtual, în timp ce picioarele îi sînt atrofiate de lumea din afară. Ecologie şi virtual, pe wienersnitzel vegetarian. Aici facem muzică sărind şotron, plecăm la biroul de gheaţă în care mor de frig cîteodată fără crîcnet şi vorbim în franceză culinară cu elevii britanici de Welsh. Iată scriitura liternetiană, după o lună de prestat arta schiului în munte austriac. Cu ochii minţii, la pachet. Aufwiederschauen...

Bucureştiul, clarinetele, bălţile

Bucureşti, februarie. Combinaţie de iarnă cu baltă. Noapte. Ceaţă.

Mă îmbrac frumos, asortat, cizme, pulover lung, cercei clinchet; mă pregătesc să plec în oraş, la concert. Demult n-am mai ieşit aşa, în singurătate, într-un club de prin subterane. Să fie clarinete pentru această seară.

Ies pe stradă. Acea îmbinare neprietenoasă dintre zăpadă şi apă în stare de baltă mă face să mă simt brusc neprielnică în eleganţa mea nocturnă pe străzile propriului meu oraş. În sinea mea, doresc rapid un taxi. Canci. În intersecţie e beznă şi linişte. Văd farurile unui autobuz. Alerg, fără să mai ţin cont că mă stropesc, şi nici măcar în culorile curcubeului. Sunt mai mult punctuală, decât femeie... până la urmă.

gâfâi

Staţiile trec rapid şi cobor la o intersecţie celebră pentru viaţa sa de noapte. Mi se face brusc frică. Oraşul se scufundă în ceaţă. Îmi găsesc un loc între doi nămeţi şi încep să fac semne taxiurilor. Mă uit la mine, mă-ntorc către golul din jur. Poşeta-mi tremură la subţioară.

Brusc, o maşină opreşte în faţa mea. "Urcaţi, domnişoară!". Presimt că, până la clarinete, va fi un drum lung. Dau să refuz, dinăuntrul taxiului zâmbesc două feţe nu tocmai albe. Însă nu pot să-mi duc refuzul până la capăt. Urc. Radioul e dat la maxim, bălţile sunt doar letargie în faţa mişcării, frica-mi, doar un reflex social. "În Green Hours, vă rog. Ştiţi unde?", "Da, sigur, domnişoară. Pe băiat îl las aici aproape."

Stau pe bancheta din spate, las oraşul să se prelingă în jurul meu. Şi totuşi, mergeam la concert. Pe la Piaţa Galaţi, şoferul se întoarce către mine "Unde aţi spus?", "În Green Hours, pe Victoriei" accentuez eu. Îmi simt feminitatea chioară faţă-n faţă cu pericolul oraşului, omului, potopului.

Maşina virează brusc la stânga. "de ce nu înainte?"... maşina, înnebunită, greşea calea în continuare. Clarinetele se aud din ce în ce mai slab; oricum, combinaţia de muzică clasică şi jazz, nu e tocmai hotărâtă. N-au găsit băieţii drumul drept de ieşire din sintagmele operei, ale simfoniei, ale scenei mari. Blugii sunt lejeri, dar pentru jazz ai nevoie de libertate de sine. "opriţi, vă rog!", îi întind banii repede (îi pregătisem dinainte). Suflă a lehamite. Cobor şi-mi afund cizmele-ancii în respiraţia umedă a nopţii.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer