Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Reţeta unui text cu... grapefruit


Ioana Bâldea Constantinescu

16.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu gătesc bine. Şi nu, nu o spun ca să mă alint. Am învăţat târziu, din mers şi fără metodă. Am dat multe rateuri. Am avut un public foarte răbdător şi, în timp, am evoluat de la patetic la comestibil. Mă rog, sunt frecvent gratulată cu nişte calificative mult mai măgulitoare, dar încerc să mă ţin cu picioarele pe podeaua bucătăriei. Nu că aş fi modestă, dar fără o carte din care să-mi şopotească Jamie sau vreun alt guru în ale cratiţelor ce şi cum şi de ce şi câte grame... nu mă văd bine, în general. Prea amar, sărat, dulce, fiert-nefiert sau, pur şi simplu, scrum (da, s-a întâmplat şi e o amintire frumoasă - publicul ţintă a mâncat sârguincios ce se putea şi încă-i sunt recunoscătoare pentru efort!).

Aşa e cu gătitul. Dacă nu eşti... Jamie, îţi trebuie reţetă. Cantităţi. Listă de ingrediente. Directive de la unul care găteşte mai bine tine. Sau autodirective, de la tine, care excelezi cu teoria şi vrei să-ţi sincronizezi practica la moda culinară.

Moda e un lucru foarte important. În mâncare ca şi în dulapul cu haine. În artă. În muzică. În literatură.


A scrie un text este, pentru 90% din cei care vor să fie în trend şi-n brand (dacă scrii profesionist, sunt două posibilităţi, ori te identifici cu un brand, ori... cu Jamie), o chestiune de reţetă. O fi bine, o fi rău... nu ştim până nu ne-o lovi moda viitoare. Mai durează până atunci şi avem timp să facem multe texte scrum.

În principiu, scrisul după reţetă e o chestiune cu tradiţie şi scrobeli de familie cu majordom. Unul din cele mai celebre exemple e cel al lui Edgar Allan Poe, care, pe la începutul lui 1845, şi-a invitat publicul în bucătăria proprie, explicând pe larg cum a scris The Raven (Corbul). Care e o bijuterie de stil. De ritm. De conţinut vărsat într-o formă prestabilită şi ţinut la cuptor fix câte minute trebuie. Adică a zis omul aşa: vreau să scriu o chestie în 18 strofe, cu rima aşa, ritmul aşa, imaginile astea, aliteraţiile astea şi, ţineţi-vă bine, vreau să fie genial! Aţi înţeles? Ok. Pe locuri, fiţi gata, uite! Şi a fost. Genial.

În lumea preferinţelor mele poetice, Poe nu e numărul unu în combaterea cariilor, dar, sincer, nu trebuie să fii fan ca să pricepi că The Raven e un poem cum se scrie o dată la nişte sute de ani. Cum l-a scris, treaba lui. Dacă a făcut-o după reţetă, chapeau! Dacă nu, ne-a minţit entuziast şi zeci-sute-mii de somităţi în creative writing au înghiţit găluşca indiferent de gradul ei de prăjeală, de... aproape secole încoace.


De fapt şi de drept, în societatea contemporană, cam toţi scriitorii importanţi predau, undeva, în lume, un curs de creative writing. O reţetă. Toţi îşi fac numărul Jamie şi arătaţi-mi mie pe cineva care să nu spună că fac o treabă excelentă! Fac. Dar întrebarea este, dacă or fi reţetele astea aşa bune, de ce nu abundă lumea de Orhan Pamuk sau de Toni Morrison? De ce nu scriu ei toţi la fel? Şi de ce nu sunt eu Jamie? (în fond, fac exact ce scrie în carte, dar până acum niciun premier britanic nu s-a interesat de salata mea cu spanac şi rodie). Ca să nu spun că, dacă mi-aş face un plan cu 18 strofe, atâta romantism, una bucată pasăre neagră infestată de conotaţii şi "Nevermore!" cât cuprinde, mi-ar ieşi, probabil, tot un poem care s-ar chema Corbul. Numai că el ar fi orice, numai genial nu. Punct.


Ca să-l parafrazăm pe Hamlet cel extrem de străin de şabloane - aceasta e întrebarea. A mea, cel puţin. Care sunt dependentă de reţete. Şi de mâncarea bună. Şi de cărţile-textele-scrierile care nu sunt nici răscoapte, nici nefierte, nici pârlite discret pe alocuri. Cu un singur amendament. Să nu aibă toate acelaşi gust. Să nu semene. Să nu am senzaţia că aud, în permanenţă, aceeaşi voce. Frumoasă, modulată, expresivă, deşteaptă, curajoasă... cât de bună o fi, dacă e mereu aceeaşi, mă pierd. Mă plictisesc. Migrez în scrieri care, fie ele şi lăsate prea mult la cuptor, măcar au izul altei bucătării.

S-ar putea să fie o hibă a mea. Care urăsc monotonia, chiar şi atunci când e superbă. E un lucru care mă va face să ard mâncarea de multe ori. Mi-l asum. Îl salut. E al meu.

Zilele trecute, am făcut peşte cu sos de grapefruit. Nu, nu e din cărţile lui Jamie. E din capul meu. Am primit gratulări pentru el. Şi normal ar fi să nu mă umflu în pene. În fond, cum spuneam, şi când fac mâncarea scrum, tot am parte de un zâmbet din ochi. E motivul pentru care gătesc mai departe. Ăsta şi faptul că peştele meu citric, savurat la dublu şi garnisit cu mai multe cuvinte decât merit, e evadarea mea din reţete, fie ele la modă sau nu, într-o lume cu multe gusturi, izuri şi brizbrizuri, în care-mi place să mă plimb exact aşa. Liberă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Frumos...
    Cristina Costieanu, 19.02.2010, 23:53

    Mulţumesc! Şi crede-mă că ceea ce simt vis-a-vis de cuvintele tale nu este doar un zâmbet din ochi.

    • RE: Frumos...
      Ioana Baldea, 26.02.2010, 08:40


      Mulţumesc mult de tot! :-)

Spacer Spacer