Actorii români sunt la cheremul unei legi din "obsedantul deceniu", aşa că "fiecare dansează cum poate". Horaţiu Mălăele s-a întors recent întors de la Roma. Ancorat într-un prezent nu tocmai favorabil artiştilor români, cunoscutul actor priveşte spre viitor.
Dana G. Ionescu: În primul rând, cum a fost în turneu la Roma cu Podu'?
Horaţiu Mălăele: Magnific. Am găsit un public extraordinar de receptiv. În sala de la Teatro Belli au fost cam 35% români şi restul italieni. A fost un spectacol supratitrat şi a avut o priză formidabilă. Italienii au reacţionat ca românii, au fost emoţionaţi nu numai de jocul actorilor, dar şi de ideea fabuloasă a piesei lui Paul Ioachim: supravieţuirea prin actul sinuciderii. Este unică, demnă de Swift sau, mai curând, de Eugen Ionescu. A fost extraordinar şi pentru că într-o sală de 175 de locuri au stat 300 de oameni şi-au mai rămas afară încă 200. A existat şi un mic scandal. Au venit poliţia şi pompierii, pentru că n-au admis spectatori care să stea în picioare. Cineva de la RAI n-a reuşit să ajungă la locul rezervat, deşi avea invitaţie. Avem garanţia că vom mai fi invitaţi.
D.G.I.: Altfel, cum vă găseşte 2010?
H.M.: În primul rând prin teatre, cu spectacole mai vechi şi mai noi, cu câteva proiecte. Mă găseşte înscăunat într-un nou scenariu pentru un proiect cinematografic. Pregătesc un atelier de pictură, grafică şi grafică satirică, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am să-l deschid la primăvară. Mă găseşte optimist, sănătos şi într-o excepţională formă pentru tenis.
D.G.I.: Să le luăm pe rând. Ce pregătiţi pentru scenă?
H.M.: În teatru m-am împrăştiat puţin. Cum spunea un prieten de-al meu, descoperind un barbarism, sunt "pretutindenar". Joc la Bulandra, teatrul meu de suflet, atât cât pot şi cât mi se dă posibilitatea. Am acolo trei spectacole: Unchiul Vanea, Măscăriciul şi Cafeneaua. Joc şi la Teatrul Metropolis, în Podu', joc la Teatrul de Comedie în Sunt un orb şi Revizorul, iar la Teatrul Naţional, teatrul meu de ambiţii, joc în două spectacole pe care le iubesc foarte tare: Lecţia de Eugen Ionescu şi Tartuffe de Molière.
Mă pregătesc totodată să montez o piesă de Sean O'Casey, mai puţin cunoscută şi cred că niciodată montată în România, intitulată S-a sfârşit cum a început. Iar la Teatrul de Comedie pregătim o reluare magnifică a unuia dintre cei mai frumoşi regizori pe care-i are România, Silviu Purcărete. E un spectacol pe care l-a montat acum mulţi ani şi în care am jucat şi eu, la Limoges. Tot o piesă foarte puţin cunoscută a lui Labiche, Femeia care şi-a pierdut jartiera. Cred că va face un culoar frumos pe piaţa artelor.
D.G.I.: Iar în film?
H.M.: După Nunta mută, film atât de nesăbuit înjurat în România, dar atât de necontrolat lăudat în străinătate... Chiar ieri citeam nişte cronici formidabile pe care le-a avut, una în America şi mai multe în Germania, unde rulează chiar acum.
D.G.I.: De ce a fost receptat nefavorabil la noi?
H.M.: Pentru că în România s-a inventat o stilistică cinematografică şi orice regim cultural este totalitar şi exclusivist şi tinde spre obligativitate. Adică normal ar fi fost ca toţi să desenăm la fel! Eu pot să desenez doar ca mine. Este un film ce poartă amprenta lui Mălăele. Cum spunea un prieten drag, pe care mi l-am făcut după nişte filmări, marele regizor Costa Gavras, este un film mălăelean. Invenţia îi aparţine!
D.G.I.: Iar următorul proiect?
H.M.: L-am construit după o idee de-a mea pe un scenariu de Adrian Lustig. Se numeşte Funeralii fericite şi cred că, în forma nouă a scenariului, este gata de filmare.
D.G.I.: Când începeţi?
H.M.: Cred că pe la sfârşitul anului 2010. Dacă această casă de producţie cu care ne-am căsătorit mai nou, Media Pro, va fi într-o bună stare financiară.
Ne complacem într-ununivers discontinuu
D.G.I.: Aţi amintit de urmele regimului totalitar. Cum vi se pare România de azi, la început de secol XXI?
H.M.: Mi-a plăcut o vorbă a unei ţărănci, pentru că oamenii simpli sunt şi cei mai limpezi şi, uneori, cei mai deştepţi. Iar ea a esenţializat, când i s-a pus aceeaşi întrebare. A răspuns: Maică, nicicând n-o fost să nu fie-ntr-un fel!. Nu ştiu. Este şi bine, este şi rău. Dar putea să fie şi mai rău, deci e bine. Sunt şi lucruri bune, şi lucruri ne-bune. Şi normale, şi foarte multe anormale. Totuşi, suntem români, era inevitabil ca după 20 de ani (de la Revoluţia din 1989 - n. red.) să nu facem mai mult decât am făcut.
D.G.I.: Dar viaţa teatrală din România?
H.M.: Mi se pare ciudată. Şi teatrul a fost confiscat de o stilistică exagerată, extremistă.
D.G.I.: Care vrea să recupereze zona neconvenţională?
H.M.: Da. A fost o defulare ciudată şi nesăbuită. Şi foarte mulţi s-au năpustit pe o zonă mai întotdeauna voit ciudată. De aceea, marile spectacole teatrale din ultimii 20 de ani au fost destul de rare. Şi, paradoxal, multe spectacole bune au fost aproape invizibile, din perspectiva acestei isterii. Poate era normal. De obicei, după astfel de rătăciri, lumea se întoarce la matcă. Cred că lucrurile sunt ciclice şi că, în curând, se vor găsi soluţii mai bune.
D.G.I.: Dar nu are şi calităţi?
H.M.: Părerea mea este că ne complacem într-un univers discontinuu. În anii '70-'80, când dl. Ciulei a condus mişcarea de reteatralizare a teatrului, era altceva. Oamenii erau scormonitori şi curioşi, doreau să facă spectacole mari. Spectrul teatral românesc era vizibil şi cotat în străinătate. A fost o perioadă care a avut continuitate şi a creat un sistem. Acum, lucrurile par haotice. Au fost controlate şi încurajate şi de o echipă de critici, cu mici excepţii, mediocră, confiscată unilateral de aceste spectacole extravagante. Lumea nemaiavând repere, fiecare a dansat cum a ştiut mai bine. Şi iată o piaţă teatrală pestriţă şi bizară.
Teatrele funcţionează după o lege anacronică
D.G.I.: Există ceva ce vă nemulţumeşte în mod special ca actor?
H.M.: Mi-aş fi dorit ca cineva din conducere, din sistemul de conducere din Ministerul Culturii sau din instituţiile care ne păstoresc să fi creat o lege a teatrelor bună şi firească, după 20 de ani.
D.G.I.: Este o lacună majoră?
H.M.: Da. Acum, teatrele, în întregul lor, sunt o maioneză tăiată, în care fiecare se descurcă cum poate. Nu există un transfer serios de la un teatru la altul. Nu poţi să faci un repertoriu bun, dacă nu poţi manevra toată masa actorilor. Cu atât mai mult cu cât nu mai avem, ca până-n 1989, 2.000 de actori în toată ţara. Avem 20.000, dacă nu chiar 40.000. Sunt şi unii foarte slabi, evident, dar sunt şi actori formidabili, care nu pot intra în teatre, pentru că teatrelor li s-au pus bariere din cauza unei foste legi inventate pe la 1953, împrumutată de la ruşi, care, într-un regim egalitarist, a dat roade până în 1989. Dar acum este anacronică şi extrem de prăfuită.
D.G.I.: Dar se reflectă în condiţia actorului de azi. Apropo, care este condiţia actorului la noi?
H.M.: Eu sunt un actor care trăieşte efectiv din meseria asta. Condiţiile financiare ale unui actor de la noi sunt extrem de modeste. Văd actori atacaţi în ziare, cărora li se reproşează că joacă în producţii dubioase de televiziune, reclame etc. Cum să nu joace, atâta timp cât au salarii mizerabile? Evident că întind mâna mai micului sau mai marelui compromis. Este şi din cauza acestei legi nenorocite în care continuăm să băltim.
Actor, regizor, grafician
D.G.I.: Revenind la proiecte. Spuneţi-ne mai multe despre atelierul de grafică.
H.M.: Cu voia lui Dumnezeu şi a primăriei, în special a lui Sorin Oprescu, am putut închiria un spaţiu destul de mic, dar vesel, pe str. Smârdan nr. 37. Nu vreau să fac berărie sau butic. Vreau să fac ce cred că pot şi ştiu să fac. Voi deschide un atelier de grafică, pictură şi grafică satirică. Vor fi şi oameni, inclusiv eu, care vor desena la faţa locului sau, mai exact, la locul feţei. Eu recidivez, de fapt. Am mai avut aşa ceva, undeva în spatele Teatrului Nottara, când eram căsătorit cu acest teatru. Am avut acolo o galerie, care se numea Ho şi Mi (de la Horaţiu şi Milu Hossu). Acum vreau să vă surprind cu foarte multe desene, cu viitoarea mea expoziţie, care va avea loc ori în cadrul acestui atelier, ori, dacă nu, mai mult ca sigur într-o altă sală a Teatrului de Comedie.
D.G.I.: Sunteţi, aşadar, de trei ori artist: actor, regizor şi artist plastic. N-am vorbit despre ipostaza dvs. de regizor. Este o joacă sau o prelungire a actoriei?
H.M.: În meseria asta nu poţi sta fără să ştii ce se întâmplă dintr-o parte în alta. Nici nu ştiu dacă sunt actor înainte de toate sau desenator. Ăsta este modul meu de a funcţiona.
D.G.I.: Care vine şi din dorinţa de noutate?
H.M.: Nu. Puteam să fiu foarte bine numai regizor. Dar poate că m-aş fi plictisit. Poate mi s-ar fi părut firesc, la un moment dat, să fac şi altceva. Să joc teatru sau să desenez.
Am avut şapte propuneri de a face Hamlet şi am refuzat
D.G.I.: Dar ca actor vă reproşaţi ceva?
H.M.: Nu prea. Poate să-mi reproşeze alţii, care s-au aşteptat la mai mult de la mine. Însă nu poţi sta la dispoziţia tuturor pretenţiilor din exterior. În ceea ce mă priveşte, încă de la început am avut posibilitatea opţiunii. Dacă sunt vinovat, numai eu port vina, pentru că singur mi-am ales piesele şi personajele şi le-am scos la rampă atunci când am crezut că e cuviincios. Dacă am greşit, îmi cer iertare.
D.G.I.: Există ceva ce-aţi fi vrut să faceţi pe scenă, dar n-aţi făcut?
H.M.: Nu. Poate că am regretat la un moment dat faptul că am avut şapte propuneri de a face Hamlet şi am refuzat. Chiar înainte să plece dintre noi, Vlad Mugur m-a sunat de la Cluj şi mi-a propus să joc 12 spectacole cu Hamlet. Am fost de acord, dar s-a întâmplat nenorocirea. Iată un posibil regret. Dar nicicând n-o fost să nu fie-ntr-un fel.
D.G.I.: De ce aţi refuzat de fiecare dată?
H.M.: Pentru că nu m-am simţit pregătit, pentru că eram într-o altă dispoziţie, pentru că aveam alte proiecte.
Suntem mai insularizaţi
D.G.I.: Prin rolurile pe care l-aţi avut v-aţi plimbat prin toate epocile, de commedia dell'arte încoace. În ce epocă v-ar fi plăcut să trăiţi?
H.M.: Cred că în zona Les années folles, anii 1920-1930.
D.G.I.: Ce s-a pierdut de atunci?
H.M.: Sminteala, creativitatea şi o anume linişte. S-a pierdut bogăţia. A fost o epocă bogată şi liniştită în care aveai sentimentul că poţi trăi şi poţi să fii curios, scormonitor sau leneş. A fost o perioadă scurtă în care s-a trăit intens. Dar poate că plata acelei nebunii şi a acelui dezmăţ intelectual a fost al Doilea Război Mondial. S-ar putea ca Dumnezeu să judece lucrurile altfel.
D.G.I.: Noi suntem mai săraci sau doar diferiţi?
H.M.: Suntem mai puţin comunicativi. Suntem puţin mai singuri şi mai insularizaţi. Uitaţi-vă la oameni. Stau în casă, la computer, comunică virtual. Apartamentul de bloc este o insulă în care fiecare e singur sau cu familia lui, cu găinăriile lui, cu găselniţele lui de a face ceva bani, de a încerca să supravieţuiască. În anii '20-'30 nu se supravieţuia, se trăia.
D.G.I.: Şi ce e de făcut?
H.M.: Nu ştiu.
D.G.I.: Şi nici arta nu mai are forţa de odinioară.
H.M.: Nu mai are. Dar umanitatea nu trebuie să meargă numai la deal, trebuie s-o mai ia şi la vale. Lucrurile sunt discontinue. Dar poate că o luăm puţin la vale ca să ne puteam lua avânt.
Decalogul lui Mălăele:
1. Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.
2. Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că numai iubindu-i poţi să-i distrugi.
3. Rămâi modest. Dar fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul meseriei tale.
4. Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenţionat. Impune un principiu: am dat doi paşi înapoi, ca să-mi pot lua avânt.
5. Nu fura pe nimeni. Dacă o faci, totuşi, schimbă obiectul într-o altă podoabă.
6. Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie umanitate.
7. Nu-ţi explica greşelile. Învăluie-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.
8. Nu te întinde prea tare. Rişti să-ţi pierzi controlul graniţelor.
9. Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiţie şi frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi scop.
10. Dacă nu reuşeşti, modulează-ţi existenţa după principiul Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple. Este o dură, dar relaxantă fatalitate.
De trei ori artist
Horaţiu Mălăele, 58 de ani, este un actor care se teme de plictiseală. Aşa că, de-a lungul anilor, a încercat diverse ipostaze artistice şi nimic din sfera artelor nu-i este străin. Ca tânăr absolvent de actorie, a cucerit elitista scenă a Teatrului din Piatra Neamţ. Apoi a pornit spre Capitală şi, vreme de două decenii, a jucat la toate teatrele de aici, având un repertoriu care începe cu roluri din vremea commediei dell'arte şi, străbătând dramaturgia veacurilor, ajunge la contemporaneitate.
Când nu joacă pe scenă, este tot în teatru, dar regizează. Iar când nu este în teatru, se află pe platoul de filmare. Când nu e de găsit nici la teatru, nici într-un studio de film, cu siguranţă desenează pe undeva. Face grafică, a avut mai multe expoziţii şi mai pregăteşte una pentru primăvara aceasta. Iar caricatura îi pune în lumină incisivitatea. Şi, când nu face nimic din toate acestea, scrie. Volumul Horaţiu despre Mălăele, publicat în 2008, stă mărturie. Cartea îi arată, şi ea, proteismul. Este un volum autobiografic, ce cuprinde caricatură politică, caricatură erotică, poezie, pagini de jurnal şi... un început de roman.
Artist cu trei ipostaze principale - actor, regizor şi desenator -, Horaţiu Mălăele trăieşte prezentul cu umor, cu puţină nostalgie, dar şi cu încredere, în ideea că "poate că o luăm puţin la vale ca să ne puteam lua avânt". Vede şi luminile, şi umbrele prezentului, deplângând singurătatea omului de azi.