Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Afterlife Walküre / Patiseriile din Bucureşti, în februarie


Manu Anghelescu, Maria Balabas

22.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Afterlife Walküre

A trecut şi săptămîna Flachau - galeză. Liceenii mei au plecat înapoi din Tirol în Ţara Galiilor. Şase zile am alunecat tehnic diferit, în zone nu virgine dar bune de explorat. Unii au rămas la plug, unii au început să facă sărituri de Fun Park. Louie a strîns cel mai tare din dinţi, cu toată forţa celor o sută de kilograme care îl ţintuiau în loc. Îl aşteptam cîte zece minute la fiecare tură, pînă cînd, săturat de propria greutate şi de ruşinea din faţa celorlalţi, s-a propulsat pe pîrtii nebănuite iniţial. După şase zile de Space Jet şi Star Jet, cu gagici cu sîni mari, de benzi desenate, care îţi urau o zi de schi superbă, cu soare şi gheaţă, cu emoţii calme de dealuri nivelate, am ajuns să îmi placă pommes frites. Cu frizuri de Beatles şi machiaj calculat, fetele şi băieţii mei de Welsh se aliniau în timp real. Şi acest real mă acapara pînă la refuz. Holly Mountains de Bischofshofen, cu trambulina pe care probabil că nu am să o remarc niciodată pentru că e prea departe de Bakerei.

Frigul era mai calm. Focul din sobă îmi dădea dureri de cap. Oxigenul era din ce în ce mai rar. Nu mai găseam planul secundar. Nu mai găseam refugiul în secvenţial. Prima parte a filmului se încheia aici. Aşteptam următoarea explozie de vacanţă. Aşteptam un GPS care să-mi indice următoarea cotitură. Stau la coadă, îmi primesc partea, număr hîrtiile, introduc simbria în buzunarele lacome. Le luăm catrafusele şi ne cărăm după cinci săptămîni de temperaturi oscilante, de vremuri imprevizibile, de căderi sentimentale, de găsit soluţii bizare, de aflat despre legile individuale. Dreptatea nu are valoare atunci cînd îţi vine să tragi cu Revolver. Pricep ceva din filmul ăsta? Pricep ceva cu ego-ul. Mă pricep, langsam, vorbesc cu oameni trecuţi, rîd cînd nu pricep poanta. Veselia de cabană îmi lipseşte cînd nu mă oboseşte, sportivii zîmbesc cînd nu se epuizează. Fiecare cu ski pass-urile şi păsurile lui. Nu mai alunec în metafore. Încet, încet, înspre ţinuturi mai reale. Pauză de la legendă. Trecem în ţinuturile Bayern. Ţinuturi wagneriene, die Walküre, într-un Bayreuth sub zăpezi banale, septogenare. De la tinereţea galezilor, la timpul care a trecut peste bănăţenii emigraţi în timpuri imemoriabile. De la Mozart la Wagner. De la detaşare la orgoliu, de la instinct la logică, de la vibraţie la malformaţie.



(Vila familiei lui Richard Wagner din Bayreuth "Haus Wahnfried", azi muzeu)
Un muzeu fără suflet, cu pianul lui Liszt în faţa mănuşilor gay, cu adidaşi în loc de pantofi de lac, cu geacă în loc de cămaşa albă. Redaţi viaţă locului lui Wagner! Aduceţi pianişti vii. Muzica e dinamică. Ce faceţi cu ceaţa asta sonoră? La naiba, mă simt revoltată în Bayern. Dar arunc cu calorii frumoase, pe nesăturate. La cheful de istorii septogenare, româno-germane. Trăiesc pe terenul dintre lumi. Terenul obişnuinţei. Mîinile care cer mănuşi groase, capul care cere acum cască, degetele care tînjesc blindare, genunchii care cer bandajare, sufletul care cere îndurare, spiritul care cere înţelegere, mintea care cere explicaţii metafizice. Moartea dă tîrcoale. Fără argumente liniare. Absenţa finală. Las uniforma orange în maşina de spălat păcate. Reset. Să înceapă călătoria. Ne vedem în luna lui Marte.
Patiseriile din Bucureşti, în februarie

Când eram la şcoală, îmi permiteam uneori să nu iau tramvaiul, să mă răsfăţ cu un metrou, cu o plimbare printre casele vechi ale străzilor din jurul Principatelor Unite.
Ajungeam astfel la acea intrare de metrou, situată în Piaţa Unirii mai la margine, lângă un Horoscop, librării religioase dar nu ortodoxe neapărat, eventual un mobexpert şi, odată, nişte ciment neînchegat.
Coborând scările ajungeam la o patiserie, aşezată puţin înaintea aparatelor; tânjeam după un corn cu ciocolată. Mult tânjeam.

timp

Zilele trecute mă nimeresc în aceleaşi locuri. Telefonul suna în gol, întâlnirea se lăsa aşteptată. Patiseria vieţuia în continuare liniştită, acolo unde o lăsasem, neschimbată, galbenă în podea, neagră în tipsiile merdenelelor, pufăind câte o masă ici colo. Intru. Mă uit vag la cornurile cu ciocolată, ca la nişte obosite pasiuni. Aleg un polonez. Îl primesc însiropat în hârtie. Mă aşez.
La masa vecină, o cucoană blondă, trecută de 50 de ani.
În timp ce se producea aşezarea mea pe scaun, lângă masă, pe galbenul fragmentat al podelei, uşa patiseriei se deschide, intră o duduie, cere un cuţit. I se oferă un exemplar măcelăresc.
Duduia, înarmată cu cuţitul, se îndreaptă către o masă tip braserie, situată în apropierea noastră.
eu desfac polonezul.

foşnete de plastic.
lin, ca şi cum ar fi adiat vreun fir de vânt, se apropie de mine sunetul unei voci şoptite; îmi dă fiori. Cucoana blondă spune cuvinte ca într-o vrajă, vorbindu-i duduii cu cuţitul: "tu eşti...?", "de unde ştii?"...
foşnete de plastic, mişcări de tăiere.
"te-am recunoscut după ochi...", "poate te-nşeli". Duduia taie în continuare. Un pepene se desface roşu sub lama cuţitului.
"te-am recunoscut, te ştiu... tu eşti". Cuţitul se ridică în aer. Simt o vagă ameninţare. Nu vrea decât să încheie ofranda pepenelui. în jur e februarie.
"dar ce voce ai!" bufneşte duduia deranjată de straniul descântec. Stă tot timpul cu spatele, înfăşoară pepenele în plastic. Cuţitul taie aerul din faţa mea.
"poftă bună! La revedere" împinge duduia vorbele afară, îşi ia sacoşele cu bucăţi de roşu, aruncă o complezenţă, deschide uşa, s-a dus.

rămân în patiserie. Când mă ridic de la masă, văd o altă femeie, în bătrâneţe, scriind pe foi de hârtie, atât şi nimic mai mult, doar o bătrână cu foile ei de hârtie şi stiloul şi rândurile.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer