Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Celălalt acasă


Ioana Bâldea Constantinescu

02.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cineva mi-a spus, de curând, că e de mirare că lumea mai citeşte. Cineva... care citeşte. Mi-a spus-o cu sinceritate. Convingător şi convins.

Cumva, credinţa asta, mereu repetată, că azi, sau mâine, sau poimâine, nevoia de ficţiune, de evaziune, de cărţi, de filme, de trăiri sau oameni sau detalii care să ne implice subiectiv şi interpretativ (e şi ăsta un fel de a citi) se va epuiza, va muri, va deveni o relicvă într-un muzeu,... creşte. E ca un monstru cu multe capete, care se hrăneşte din propriile emanaţii şi respiră, totemic, din imaginea unui workaholic pragmatic până-n unghii, a unui licean fără autori preferaţi, a unei doamne între două vârste, cu multe sacoşe, pline de griji şi neîmpliniri, fără timp de poveşti...

"Nu se mai citeşte" e o mantră pe care-o vom auzi psalmodiată indiferent de cât de pline ar fi librăriile, de câte tiraje dintr-un roman sau altul ar scoate editurile, de tine şi de mine şi de el şi de ea, care ne cărăm cărţile zilei în genţi burduşite, dintr-un cap al oraşului în altul.

În paralel, există şi spectrul, mereu arătat cu degetul, al unei competiţii între cărţi şi lumile virtuale în care navigăm, ca odinioară Sinbad, cel lipsit de puterea magică a tastei ENTER, sms-uri în care ne vărsăm momentele creative sau reveriile de sezon, mail-uri pe care vin poveşti în lanţ, din cele cu "TRIMITE MAI DEPARTE!" (eventual cu ameninţarea subsidiară că, dacă nu trimiţi, rişti să-ţi cadă o cărămidă în cap, să calci în nu ştiu ce groapă sau să te părăsească şi bruma abia detectabilă de noroc cu care te lauzi).

Într-un fel, e adevărat. În sensul că sensibilitatea se veştejeşte. Lumea se schimbă. Se grăbeşte. Se precipită. Poveştile se comprimă. La fel şi timpul. Apetitul pentru ficţiune se toceşte şi el. Îmbătrâneşte. Se zbârceşte şi, dacă e lăsat să dispară, dispare.

Şi totuşi, eu nu cred în moartea poveştii. Tocmai pentru că suntem grăbiţi, alienaţi, prinşi de şi între lumi sociale care ne storc de puteri, idei, emoţii, ne storc de noi înşine, de cum credeam că suntem, de cine ne-am fi dorit să devenim, de eu-rile care erau numai ale noastre.

Mai devreme sau mai târziu, când îl ajunge oboseala, orice om se întoarce acasă. Care e, în sine, o noţiune în continuă schimbare. Pentru mulţi, acasă e un spaţiu de tranzit. O staţie între etape. Pentru cei norocoşi, acasă e locul unde îi aşteaptă cineva. Sau unde pot fi ei înşişi, mai mult decât în oricare altă parte. Sau ceva ce fac cu plăcere. Sau o amintire. Sau chiar şi un vis viitor.

Acasă nu mai are, de mult, atâţia pereţi, atâtea uşi, balcoane, băi, holuri şi ferestre. E un loc unde eşti apărat de nebunia de afară. Chiar şi atunci când o iubeşti. Locul unde te întorci. Locul unde te iubeşte cineva (întotdeauna mi-a plăcut ideea asta; nu e a mea, am pescuit-o de undeva - chiar nu mai ştiu de unde... ). Care-ţi face bine. Unde poţi, în sfârşit, să fii tu. Unde eşti fericit. În felul tău.

Când acasă nu există, în formula asta (şi de multe ori nu există), îl completăm. Îl imaginăm. Ni-l dorim.

Ne creăm singuri un spaţiu unde să ne fie bine. Uneori e o muzică. Sau o imagine. E cineva. Sau ceva. Un sertar din mintea noastră. Sau o poveste...

Eu fac parte dintre oamenii care cred în "celălalt acasă". În refugiul ficţional pe care putem să-l luăm cu noi oriunde. Oricând. Pentru cei fericiţi, el e o completare a împlinirilor lor. Pentru ceilalţi, un loc în care pot să ancoreze, când creşte fluxul, până când va exista un "acasă" real. O poveste concretă care să le facă bine. Nu se exclud una pe cealaltă. Nu intră în coliziune.

"Nu se mai citeşte" e un fel de "Copiii nu mai cred în Moş Crăciun". Şi, totuşi, el există. L-a preluat chiar şi Coca Cola.

Într-un fel paradoxal, majoritatea industriilor devoratoare de timp, din asta se hrănesc. Din visele oamenilor. Din ficţiunile lor. Din nevoia lor de a umple un gol. De a suplini ceva ce nu au. De cele mai multe ori, workaholicul aspiră, în existenţa lui dedicată performanţei, la un punct în care să se poată opri. Are un scenariu al lui. Adolescentul blazat se teme să exprime orice fel de emoţie care ar putea părea prea puţin cool, ca să nu fie exclus de colegii lui de generaţie şi surghiunit la periferia anturajului. Să nu fie dat afară din povestea cu vârsta teribilismului, care râde eroic, cinic, grosolan uneori pentru a masca o emoţie incipientă. Pe care posesorul nu o vrea. Sau încă nu o vrea. Doamna cu sacoşe şi-a avut şi ea poveştile ei, pe care le-a văzut făcute cioburi. S-a speriat suficient cât să nu mai viseze niciodată de bună voie şi nesilită de nimeni. Toate maladiile bovarice, toate îndepărtările de viaţa interioară... tot de-acolo vin. Oricât ar fi de opuse. Dintr-o poveste eşuată, prost înţeleasă sau neîntâmplată. Încă.

E adevărat, la fel de adevărat, că şi poveştile mor. Chiar... mor. Expiră. Se trec. Le uităm, le pierdem, le renegăm. Aşa se întâmplă de când lumea.

Prima poveste pe care am scris-o aici a fost despre biblioteca din capul meu. Nu mai vorbisem despre ea. Nu cred că aş fi uitat-o. Nu cred că ar fi murit. Cred doar că ar fi rămas nespusă.

O dată pe săptămână, scriu o poveste care nu trebuie să se încadreze în niciun număr de semne. Despre ceva ce-am citit, ce-am auzit, ce mi-a plăcut, ce am aflat, ce m-a zguduit, ce m-a făcut să râd, ce m-a lăsat pe gânduri, ce m-a schimbat, ce m-a acrit, ce m-a întristat, ce nu mai e, ce va fi, ce încă există, ce a rămas cu mine, dintr-un motiv sau altul... Scriu pentru plăcerea de a scrie un text care nu trebuie să vândă nimic. Croit pentru un cineva pe care, de multe ori, nu-l cunosc.

Şi care nu mă cunoaşte.

Scriu mai bine şi mai prost, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor. Scriu constant. Aleg din imaginile săptămânii una. O dau mai departe. Subiectiv.

Nu scriu poveşti care să placă. Nu depind de ultimele apariţii. Nu am alt standard decât povestea anterioară. Sau pe cea de-acum două săptămâni.

Azi le-am recitit. Pe toate. Toate poveştile. Unele mi-au plăcut, altele nu. De unele aproape că uitasem. Ele erau, însă, tot aici. Fragmente din toate lucrurile, ficţionale sau nu, care mă fac să fiu eu.

Acum câteva seri, în metrou, cineva citea Posibilitatea unei insule, de Michael Houellebecq. L-am urmărit citind şi m-am trezit gândindu-mă la insula mea. La refugiul meu. Atât de public şi atât de intim. Mă întorc în pagina asta albă în fiecare săptămână. O vreme nu am ştiut de ce. Ca să-mi mai împart poveştile şi cu alţii? Numai pentru asta? Poate. Deşi ar implica puţin mai multă vanitate decât cea de care dispun la ora actuală. În fond, poveştile mele nu sunt cu nimic mai altfel decât ale oricui. Nu au nimic spectaculos. Nu palpită în ele înţelepciunea lumii. Cred că, de fapt, mă întorc pentru că aici e locul meu. Unul din puţinele cu adevărat ale mele.

Îmi place să scriu aşa. Sincer. Fără compromisuri. Fără nimic de demonstrat. De drag. De plăcere. Pentru nimeni. Pentru mine. Pentru oricine. Aici. În locul meu de râs, de plâns, de imaginat, de visat, de citit. Locul meu de citit... sunt eu.

Mâine împlinesc un an de LiterNet.

"La mulţi ani, Ioana!"
"Mulţumesc, Ioana!"
"Ne vedem acasă."
"Am să te aştept."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Nu se mai citeste
    Iulia, 02.03.2010, 12:48

    Sa stii ca m-a izbit si pe mine gandul asta recent. Vad constant oameni in metrou sau autobuz cu vreun volum in fata adanciti in lectura (fie ca e vorba de araba pentru incepatori, Jane Austen sau eficientizarea campaniilor de publicitate in in sectorul non-profit), insa ma face sa cred ca e vorba de o incercare disperata de a face mintea sa taca, de a nu-i acorda creierului ragaz sa se confrunte cu propriile temeri, frici, angoase sau chiar si lipsa lor. Mie imi place sa citesc cu popasuri. Sa las cartea deoparte si sa reflectez o clipa asupra frazei care tocmai mi-a taiat respiratia sau pur si simplu, in loc sa evadez in romanul minunat pe care il port cu mine, sa ma bucur de felul cum lumina soarelui (atat de rara!) picteaza cladirile de caramida rosie si sa fiu acasa in propria mea lume asa cum am observat ca mi se intampla din ce in ce mai rar.
    Nu se mai citeste... Se poate... Imi amintesc vremurile cand devoram cartile ca pe un scop primordial si, desi am ramas aceeasi si le iubesc cu si mai multa pasiune de parca ar fi toate ale mele, le privesc ca pe niste specimene ale trecutului care ma umple de melancolie. Am alte scopuri primordiale cu mult mai prozaice (cum ar fi obtinerea acelui "acasa" cu usi, ferestre su pereti), care din pacate m-au invatat sa uit si sa-mi fie dor sa evadez in carti...

Spacer Spacer