Funcţia Vieru (IV) - Taina care mă apără, de Grigore Vieru

Citiţi episodul precedent aici.

Cred sincer în sintagma pusă ca titlu al acestei ample cronici (ajunsă, cu episodul de faţă, la un final deloc apoteotic). Există o funcţie identitară a poeziei, a literaturii, care poate asigura consistenţa simbolică a unui spirit colectiv, harta de repere şi embleme a unei comunităţi naţionale. Cred, deci, în regăsirea ardelenilor în Goga şi Cotruş, a basarabenilor în Vieru şi în Păunescu, a românilor din toate provinciile istorice în Eminescu. Dar mai cred şi în funcţia critică a lecturii oricărei pagini de literatură - care, nefiind una de Evanghelie, poate să îmi placă sau să nu-mi placă; să mi se pară plină, densă, adâncă ori dimpotrivă seacă, facilă, mediocră; plurisemantică sau redusă strict la mesajul pe care îl transmite; convingătoare uman şi estetic ori o simplă reluare şi vehiculare de lozinci.

Poezia patriotică nu este valoroasă în sine şi Grigore Vieru, scriind-o, nu s-a ridicat pe un piedestal de pe care numai spiritele opace, resentimentarii şi trădătorii de ţară ambiţionează să-l dea jos. E nevoie de un respect minimal al libertăţii noastre critice şi evaluative atunci când ne aplecăm asupra creaţiei unui autor. Aşa cum el şi-a asumat producerea operei care îl reprezintă, fiecare cititor îşi asumă o interpretare personală, înscrisă în coordonatele gustului său şi în sistemul (dacă are unul) de reconstrucţie critică a liricii. Aici, în acest câmp, suspectez unanimităţile şi chiar colectivităţile, acea presiune publică pusă într-un subiect atât de gingaş cum e poezia. A mi se da argumentul că multor români le-a plăcut la nebunie coarda patriotică a lui Vieru şi atunci, dacă sunt un bun român, ar trebui să-mi placă şi mie este de fapt un contraargument decisiv. Cercul extrem de larg, enorm, al preţuirii unor scriitori îmi arată tocmai transformarea lor, din scriitori originali şi cu un rest enigmatic, în autori de consum popular, semnatari ai unor texte ce au tot mai puţină legătură cu literatura veritabilă. Sunt, cred, un bun român, dar nu unul bun în sensul placid şi inert al termenului: un român căruia să-i placă tot ce este românesc pentru motivul, unic, că e românesc. Naţionalismul în marginile adevărului, în care credeau şi Eminescu, şi Maiorescu (Poetul şi Criticul!), e o atitudine empatic-reflexivă mult mai nuanţată şi mai echilibrată, împăcând sentimentele faţă de valorile naţionale cu o critică, uneori aspră, a deficienţelor autohtone. Pe scurt, rezumativ şi concluziv: dacă a elogia poezii patriotice lipsite de substanţă şi de relevanţă poetică nu e decât un act pios, o păcălire de sine sau o conştientă fraudare axiologică a evaluatorului de ocazie, a analiza, în bună credinţă, dar cu exigenţă estetică, aceleaşi texte versificate nu este "decât" un act critic. Pe care orice alt lector are, fireşte, dreptul să-l accepte sau să-l respingă în desfăşurătorul şi în concluziile lui.

Acestea fiind spuse, să intrăm în secţiunea intitulată Acum şi în veac, ce cuprinde, chiar în a doua poziţie, poate cel mai cunoscut şi mai prizat poem al lui Grigore Vieru: Eminescu. Subintitulat cântec, el a fost, în interpretarea Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, rulat masiv la televiziunea naţională şi la radioul nostru public; şi recunosc, fără a mă ruşina, că m-a emoţionat până la lacrimi când l-am ascultat prima oară. Să parcurgem însă textul întreg: "La zidirea soarelui, se ştie/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu,/ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră,/ Eminescu.// Suntem în cuvânt şi-n toate/ Floare de latinitate/ Sub un cer de stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!// Mi-l furară, Doamne, adineauri/ Pe înaltul domn cu tot cu lauri,/ Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,/ Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,/ Nu ştiam că doina mi-o furară/ Cu străvechea şi frumoasa Ţară,/ Eminescu.// Suntem în cuvânt şi-n toate/ Floare de latinitate/ Sub un cer de stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!// Acum am şi eu pe lume parte:/ Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,/ Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,/ Acum nimeni nu mă poate minte./ Bine ai venit în casa noastră,/ Neamule, tu, floarea mea albastră,/ Eminescu.// Suntem în cuvânt şi-n toate/ Floare de latinitate/ Sub un cer de stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!".

Citit la rece, cântecul este debil artistic şi precar compoziţional. Ceea ce ar putea fi socotit licenţă poetică se reiterează cu o frecvenţă stânjenitoare, indicând nu originalitate poetică, dar "inventivitate" regretabilă de textier. "La zidirea soarelui, se ştie/ Cerul a muncit o veşnicie" începe în forţă autorul, apăsând imprudent pe se ştie pentru a face rima cu veşnicie. De aici, din acest punct de facilitate prozodică, apar ca dintr-o cutie a Pandorei toate relele şi necazurile producătorului. Mai întâi, ceea ce "se ştie", din Geneză, despre creaţia soarelui n-are decât o legătură vagă, laxă, cu comod-aburoasa veşnicie. "Luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii", plus stelele colaterale, au fost făcute şi puse pe "tăria cerului" în ziua a patra a Creaţiei. Cam asta "se ştie", dacă lăsăm deoparte explicaţiile ştiinţifice, nelalocul lor într-un poem în care Poetul i se plânge lui Dumnezeu. Să admitem însă că autorul basarabean nu vrea aici litera Bibliei, ci spiritul ei şi se referă, într-un plan simbolic mai larg, la o eternitate supratemporală şi supralumească, la o "veşnicie" transistorică, punctând efortul neomenesc al Facerii. Dacă este aşa, analogia imediat următoare nu se mai poate susţine: "Noi muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu". "Noi" nu putem să muncim "întocmai" ca Cerul zidind Soarele: de prea mult patriotism, Vieru ajunge la aproximaţii şi aberaţii epistemologice. Să acceptăm însă, ca o dublă licenţă poetică, echivalările hiperbolice ale autorului. Trudind "întocmai" ca Cerul "la zidirea soarelui", "ne-am ales cu domnul Eminescu", "cel de pasăre măiastră", "cel de nemurirea noastră". Geneza unui Ales, care încorporează şi ilustrează plenar valorile naţionale, este un act unic, irepetabil şi cu consecinţe modelatoare pentru întreaga istorie ulterioară a Patriei. Istoricitatea însăşi tinde să dispară din ecuaţie: îl avem pe "Domnul cel de nemurirea noastră". Sar peste refren (cu promisiunea că revin asupra lui) şi ajung la enunţul următor, care contrazice cu o lejeritate uimitoare constructul forţat metafizic al strofei întâi. Pe "Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră,/ Eminescu" "mi-l furară, Doamne, adineauri". Pe cine?! Da, chiar pe Eminescu, "pe înaltul domn cu tot cu lauri"... Cu cât este mai atent la text, cu atât cititorul bine intenţionat se simte proiectat într-o stare - speră el, pasageră - de halucinaţie. Poetul se plânge Domnului mare, unui Creator transcendent şi fără vreo aplecare specială spre poporul român, că "Domnul cel de nemurirea noastră", adică Eminescu, la care "noi" am muncit "întocmai" Cerului zidind Soarele, ne-a fost furat "adineauri".

Din rău în mai rău. Nici acest adineauri, de o delicioasă fixare temporală, nu pare să aibă altă noimă decât pe aceea de a rima cu lauri. Căci, dacă "domnul Eminescu" ne-a fost furat "adineauri", cum e posibil sau baremi imaginabil adevărul declaraţiei de iubire de peste două versuri, şi anume "mă uscam de dor, în piept cu plânsul". Te usuci de dor după cineva sau ceva drag aflat departe; şi te usuci într-o durată, nu într-un moment, consumat dintr-un "adineauri" într-un "acum". E un proces dureros, nu un instantaneu.

Coerenţa simbolică, imagistică şi prozaică a strofelor din Eminescu e grav avariată. Uscat de dor, eul personal-comunitar al poetului simţitor vine imediat cu o precizare prin negaţie absolut înmărmuritoare: "Nu ştiam că dor mi-era de dânsul". A "şti" cum au muncit românii ca să se aleagă cu "domnul Eminescu", "cel din nemurirea noastră", a "şti" că acesta ţi-a fost furat "adineauri", "cu tot cu lauri", a declara, pe propria răspundere literară, că "mă uscam de dor, în piept cu plânsul" şi a "explica", apoi, că "nu ştiam că dor mi-era de dânsul", această continuă şi jenantă improvizaţie a putut trece drept o formidabilă poezie patriotică. Strofa a treia prelungeşte deriva: "Acum am şi eu pe lume parte", declară oarecum mulţumit poetul basarabean, fiindcă ştie în fine că "frate-mi eşti şi-mi eşti părinte" şi "pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte". Dacă, în strofa mediană, Grigore Vieru i se lamenta lui Dumnezeu că Eminescu, pus la persoana a III-a, i-a fost furat (făcându-l să se usuce de dor, dar neştiind că îi e dor de Eminescu), acum el discută cu Eminescu însuşi, descoperind şi nemaiputând fi minţit în legătură cu asta ("acum nimeni nu mă poate minte") că "frate-mi eşti şi-mi eşti părinte".

Treptele cunoaşterii sunt destul de alunecoase în poemul-cântec încropit de Vieru. Lăsându-i deoparte pe duşmanii cotropitori, poetul basarabean autoproiectat aici află în strofa a treia ceea ce părea de la sine înţeles în prima. Dincolo de orice considerente logice şi psihologice, ce valoare retorică de întrebuinţare mai are un vers ca "ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte" după începutul mega-exponenţial, gigantic, cosmic din "La zidirea soarelui, se ştie/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu"?

Grigore Vieru este un poet prea înzestrat pentru a-l reduce la asemenea improvizaţii şi enormităţi lirice. Tocmai de aceea, merită văzut cum ajunge, stricto sensu, la ele; unde se află centrul de greutate al poeziei manufacturate. Se observă cu uşurinţă preferinţa autorului pentru registrul bombastic al temei alese: al expresiei sale literare. El caută simboluri tari şi repere universale, care vor intra într-o contradicţie previzibilă cu emblemele şi suferinţele naţionale. Balansul, apoi, între noi şi eu este cu totul neglijent, pe o structură demonstrativă evidentă, dar insuficient lucrată. Convingerea mea e că Vieru a pornit aici de la perechile de termeni prinşi în rimă, forţând producerea textului de la dreapta spre stânga şi căutând (dar nu prea mult) orice element simbolic-verbal suficient de apăsat care să intre convenabil în ritmul versurilor. Practic, logica interioară a poemului, densităţile şi expresivităţile lui, acea deviantă artistică greu obţinută de un scriitor bun nu mai contează, în calculul sumar al oportunităţilor poetice făcut pe genunchi de autor. E suficient să pui "sentiment" în strofe - în speţă sentiment naţional - şi să rulezi în ele un număr de elemente care îşi conţin sau implică majuscula (zidirea, soarele, cerul, veşnicia, domnul, nemurirea, cer, lauri, Ţară, carte, frate, părinte, casă) pentru ca publicul larg să prindă mesajul şi tonalitatea lui deopotrivă văicăreaţă şi ofensivă, resemnată şi incendiară. Basarabenii vor înţelege imediat cuvintele-cheie, chiar dacă nici cel mai minuţios detectiv literar nu va putea, urmărind cântecul, să ajungă la un rezultat mulţumitor. Iar românii de dincoace de Prut vor fi, prin emoţia regăsirii acestei ingenuităţi şi purităţi basarabeneşti, reduşi la pasivitate critică, destabilizaţi emoţional, şantajaţi afectiv.

"De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece!" sună aproape sacramental "concluzia" refrenului dat cu italice şi a întregului poem. Dacă avem dreptate, sau nu, ne-o va spune Eminescu, judecătorul nostru absolut. Să acceptăm, încă o dată, că poetul naţional este aşa, Cel-care-ţine-cumpăna. E posibil, în sistemul chiar răvăşit artistic al lui Grigore Vieru din faza patriotardă, ca Eminescu să judece cu severitate asemenea texte pretins poetice? E acceptabil ca El să declare scurt (fără prea multe explicaţii, dar şi fără emfaza neofitului) că aceste versuri sunt rizibile?

Din fericire pentru toţi bunii români şi pentru toţi românii de bine (unii sinceri, alţii simpli demagogi) care vorbesc în numele lui Eminescu, justificându-se neîncetat prin idealitatea patriotică (!) a Poetului Nostru, acesta nu se mai poate exprima în legătură cu întreprinderile şi eforturile lor. Contăm, în nemurirea românească, pe toleranţa infinită a unui scriitor de un profesionalism dus la extrem şi care, dispărut fiind, nu se mai poate apăra de atâtea efuziuni individual-naţionale...

În sutele de versuri patriotice cuprinse în antologia lui Grigore Vieru apar şi câteva rezolvări ingenioase şi unele imagini frumoase (în Lacătul de apă, în Copilărie, în Un semn, Braţele crucii sau Pâinea). Dar acestea, covârşite de exemplele negative, nu pot echilibra planul evident diminuat şi alterat al gândirii şi expresiei poetice.

Autor al unor excepţionale poeme dedicate Mamei şi universului ei mic ridicat la putere cosmică, Vieru ratează sistematic poezia, în producţia serializată de texte pe placul marelui public. Căzut în golul dintre criticii snobi, care îl dispreţuiesc fără să-l fi citit, şi publicul larg, care-l iubeşte înlăcrimat pentru cea mai perisabilă parte a creaţiei lui, Grigore Vieru e un poet ce trebuie redescoperit.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.