Aroganţa, lipsa de program, iluzoria glorie, nemoartea prin
act cenaclier sau insular, prin act politic periferic, falsa retorică
despre moarte, despre moartea istoriei şi despre aşteptare
în politică, subretele sau malagambiştii literari
sau politici care trec drept critici cu ştaif sunt doar câteva
din elementele unui carnaval al imaginarului din toate lumile posibile
ale mileniului românesc. Plăcerea gurmandului de real
zvârcolitor şi de cafenea politică, nărăvit
şi insuficient, maestru declarat al referinţei, pare să
fie doar execuţia în piaţa publică a scriitorului
sau omului politic tânăr care, chipurile, ar trebui să
îndeplinească un ritual al scrisului sau al politicii.

Tinerii, scriitorul sau omul politic sau pur şi simplu, tânărul
oricare ar fi el, trebuie să facă orice numai să
încapă în meschinele canoane şi regulamente
instituite de Augusta Oficială, oricare ar fi ea, sau în
molatecele sau vulgarele texte chipurile critice, se spune de către
desueţii unor elite prăfuite, fie ele culturale sau politice.
Este tânărul sau ar trebui sa fie o trompetă inspirată
a vremurilor ce vin, este Salvatorul şi Învăţătorul?
Care ar fi sarcina lui? Malagambiştii literari şi politici
consideră chiar că noua generaţie e cumva un conductor
de tren gata, gata să tragă semnalul de alarmă spre
vestirea apocalipticelor evenimente dar care trebuie să aştepte
la rând, să aştepte lipsirea de vigoare a îmborţoşaţilor
politici, utopici sau desueţi. Gurmandul arogant se hrăneşte
din vechile canoane critice împărţind cu mânie
sau dispreţ bonuri valorice de glorie sau de prosperitate literară,
politică, economică.
Spiritul critic e mort şi îngropat în timp ce mulţimile
sunt guvernate de mituri desuete şi nefuncţionale construite
în dauna orbilor şi orbiţilor. Mulţimile trăiesc
moartea propriul lor imaginar dănţuind fantomatic, îngurgitând
evenimentul neştiind că sistemele liniare sunt defuncte
şi că Secretul este de fapt o Complexitate. Lumea românească
este văduvită de ani de zile de un spirit critic viguros
şi eficace. În schimb, tinerii sunt etichetaţi, încondeiaţi
sau trataţi paternalist de către critici desueţi
pentru care istoria s-a oprit de mult timp din mersul ei maiestuos
şi tragic. Spiritul critic e mort şi îngropat dar
criticii desueţi se întrec în catalogări gomoase
şi sentinţe arogante, muncind cu sârg la propăşirea
lor. România are nevoie de nerv. România are nevoie de
Forţele de Creştere care par că se află sub
semnul disoluţiei nu prin lipsa de asociere vremelnică
ci prin lipsa unui discurs viril şi devastator. De ani de zile
penibilele bârfoteci insulare sau cenacliere, politice şi
culturale în marginea infantilismului, ţin loc, anecdotic,
spiritului polemic cuceritor, sănătos.
Trăim periferic. Nişte nimenea se bat cu palma pe burdihan
pleznindu-ne cu metafore siropoase şi acreală, mai nou
şi în net, prin diverse site-uri. E libertate, dar nu
e spirit critic revoluţionar. E democraţie, dar nu e curaj.
E momentul istoric al individualităţilor puternice, obsesii
mortale pentru spiritul colectivist drapat fraudulos în aporie
capitalistă. Neaveniţii şi impostorii s-au aciuat
la sânul nostru gâdilându-l şi tembelizându-l
prin act aşa-zis critic paternalist, prin construcţii
hilare, prin structuri narative vulgare. Să te umfli de râs
cum mai chinuie nişte nimenea referenţialitatea de parcă
noi, adevăraţii războinici ai imaginarului, am fi
nişte ageamii şi nişte sugari. Dar aceşti critici
prăfuiţi ne pun, chipurile, talpa-n gât vrând
să ne înveţe cam ce va să zică scriitura,
politica, democraţia şi spiritul comunitar. Forţele
de Creştere au poate o ultimă şansă de a revoluţiona
Spiritul Critic. Forţele de Creştere au o ultimă
şansă de porni Noua Cruciadă a Imaginarului. Stă
în savoarea scriiturii lor, în libertatea lor de expresie,
în exerciţiul lor politic, în superbia fiinţării
lor să înceapă Revoluţia Imaginarului.
Altfel, toţi aceşti minunaţi tineri, se vor bucura
de o scurtă notă în pagina Istoriei. Fervoarea lor,
prospeţimea şi curajul de a sparge Falşii Idoli şi
de a arde falsul spirit critic care-i guvernează penibil sau
gomos, în prefaţa cărţilor sau în internet,
în politică sau în actul cultural sunt atât
de preţioase în aceasta minunată cruciadă. Li
se vor opune unii, prin varii mijloace, prin spirit de gaşcă
sau prin act arogant, paternalist şi leşinat. Ei şi?
Cântecele de sirenă, perverse şi înşelătoare,
ideologiile prăfuite şi tămâierea ar putea fi
oare pericole pentru Forţele de Creştere? Fervoarea Cruciadei
le va arde căci organizarea superioară a enciclopediilor
se face prin fracturi şi bifurcaţii în timp ce sentimentalismul
şi dulceaţa criticului desuet sunt ale evoluţiei
aparente şi ale deşertăciunii care duc sublimul şi
spiritul critic în pustiu. Încercatul început de
mileniu pune într-o altă lumină imaginarul şi
relaţia lui cu câmpurile magnetice, matrice informaţionale
ale războaielor semantice.

Fie
aceasta o metaforă care desemnează câmpul enciclopedic
aflat între Privitor-Lector Ideal-Martor-Erou. Câmpurile
enciclopedice sunt cele care formează şi susţin Imaginarul
iar Forţele de Creştere ar putea porni cruciada pentru
recuperarea Enciclopediei. Enciclopedia nu este o Sumă dar
conţine un inventar enciclopedic. Forţele de Creştere
l-ar putea intui. Ar putea porni cu ambiţie în căutarea
lui. Sigur că l-ar putea inventa inventariind instrucţiunile
Enciclopediei. Ar lupta pentru distrugerea ei, pentru subminarea
unei perfecţiuni semantice prăfuite pregătind răsturnarea
Puterii Vechiului Imaginar şi metamorfozându-se apoi în
Noii Constructori. Forţele de Creştere şi-ar putea
construi Lideri, şi-ar putea hotărî Eroi într-o
lume a complexităţilor şi fragmentariului. Forţele
de Creştere trebuie să lupte într-o cu totul altă
lume şi să pună la cale noi instrucţiuni ale
Enciclopediei. Cruciada Forţelor de Creştere ar putea
fi nu doar Revoluţie a Spiritului Critic. Cine se teme de vârtejurile
semantice ale Enciclopediei aflate în mişcare haotică
se va ţine cu dinţii de un iluzoriu promontoriu conceptual.
E perfect posibil ca Ovidiu Bufnilă, semnatarul acestor rânduri,
să fie el însuşi desuet într-o bună zi.
E perfect posibil să fie contestat. Mai mult chiar, e probabil
că va fi uitat. Din acest punct de vedere, aceste rânduri
sunt o provocare şi nu o predicţie sau o profeţie.
Poate că vom explicita într-o buna zi Propoziţia
Simultaneităţii care cuprinde atât predicţia
cât şi profeţia. A lupta în câmpurile de
bătălie enciclopedice înseamnă a te pregăti
fie pentru deziluzie, fie pentru jertfă. A fi insurgent înseamnă
a refuza ignoranţa, mitocănia politică şi balcanismul
periferic, înseamnă a stârni haosul pentru a-l guverna.
Insurgenţa este o stare fundamentală a viului în
exerciţiul său sub presiunea câmpurilor magnetice.
Insurgenţa e cuprinzătorul iar spiritul e necuprinsul
tentat de a cuprinde. Noii Cruciaţi vor descoperi ei singuri
Templul şi Noile Legi. Altfel vor sfârşi în
vulgaritate şi micime fiind în cele din urmă înghiţiţi
de hulpava Enciclopedie care, metamorfozată în câmpuri
magnetice şi politici perverse, ţinteşte către
desfăşurarea ei ca şi câmp material care asigură
suportul interpretării. Arta Privirii este a insurgenţei
şi premerge interpretării şi descoperirii, pregătind
emanciparea spiritului critic. Forţele de Creştere pot
arunca o altfel de privire Enciclopediei provocând-o şi
deconstruind-o pentru a o stăpâni vremelnic. În aceasta
constă taina. Iar adevăratul drum, care duce de cele mai
multe ori în pustiu, e drumul către miracol. Forţele
de Creştere ar putea înfăptui Miracolul Noii Enciclopedii
chiar dacă aceasta ar fi superba lor jertfă şi un
act aparent minor în imensitatea universului plin de universuri.
[img © Iulia Cojocariu]