Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa care s-a alcătuit insidios în mine într-o coloană vertebrală infinită.
Eu scriu despre ochii mamelor care îşi străpung fiii cu lacrimi.
Scriu despre wc-ul inutil de la capătul coridorului.
Scriu despre spaima de a uita totul, despre spaima de a deveni o coală cu prea multe ştersături de unde mai poţi citi cu greu câte o frântură genială scoasă din uzul oricărui context.
Scriu despre închisorile cele mai înspăimântătoare. Despre temniţele propriului trup în care nu ştiu şi nu vreau să ştiu ce se întâmplă. Cred că acolo Dumnezeu se priveşte în oglinzi şi-şi dă palme.
Eu nu scriu poeme de dragoste.
Eu scriu despre Pantera Oarbă de la grădina zoologică rotindu-se în cercuri tot mai mici în propria noapte până la anulare.
Eu scriu despre cei care există în mine cu stradă cu tot având ochii fierţi de febrele noastre neelucidate.
Scriu despre o tristeţe imensă cât viaţa fără de moarte.
Eu nu scriu poeme de dragoste.
1 comentariu
Arhiva rubricii
Să uităm înseamnă să nu mai scriem, Ioan T. MorarAutoportret, Linda Pastan, traducere de Ioana IeronimBocca di leone, Marin SorescuÎntre două vârste, Aleš Mustar, traducere de Paula Braga ŠimencCăpăstrul cailor, Edward Thomas, traducere de Ioana IeronimToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate