Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bungee Jumping

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alice încă locuieşte aici


Miruna Runcan

13.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu sunt chiar sigură, dar cred că prima criză (conştientizată şi asumată) de claustrofilie am avut-o imediat după optsprezece ani... De atunci, mi-am construit treptat diverse strategii de a fructifica ori de a evita crizele astea, care revin cu oarecare constanţă, la cîţiva ani o dată. Ce e amuzant, e că prima e legată nemijlocit de Alice, fiindcă la ea m-am ascuns. Acum, scriind, realizez că sunt deja mai în vîrstă decît era ea cînd am văzut-o ultima oară. Şi mai realizez că între ea şi claustrofilia mea legăturile sunt mult, mult mai adînci şi mai încîlcite.

Ştiu că, prin ianuarie sau februarie, am intrat într-o panică îngrozitoare, care mi-a luat somnul. Învăţam de zor pentru intrarea în facultate şi eram obsedată că nu pot acoperi tot ceea ce voiam. Niciunul dintre cei doi prieteni-mentori ai mei, de la lecţiile particulare, nici Lactanţiu şi nici Lucica, prietenă cu mama, nu se plîngeau de ceva, dimpotrivă, păreau fără griji. Şi totuşi, nu-mi mai suportam casa şi îmi venea să dau cu scaunele în pereţi la orice sunet de telefon. Fireşte, mama mea grijulie m-a tîrît, efectiv, la doctor. Doctorul a decretat că e stres şi mi-a prescris... lecitină şi vitamine, plus un distonocalm pe zi.

Eu am decretat că vreau să plec. "Unde?", s-a panicat mama. "Oriunde, undeva unde nu e telefon, nu e televizor, într-o groapă, într-o peşteră!"
"Am soluţie, dacă vrei", a intervenit Alice, cu vocea ei catifelat poruncitoare, cîteva zile mai tîrziu, la telefon. "Hai la noi, jos, în camera lui Mugur de la demisol. El e la Galaţi, la facultate. Eşti complet independentă. Doar că trebuie să te învăţăm să-ţi faci focul la sobă".

Era, cred, prin martie... Cu zăpezi. M-am mutat în următoarea sîmbătă, mi-am luat scutire medicală pentru vreo săptămînă, apoi urma vacanţa de primăvară. Am cărat cîteva zeci de cărţi, cu taxiul, în demisolul de pe 1 Mai. Îi vedeam pe ea şi pe fratele ei Marcel cel mult cinci sau zece minute pe zi, mai ales seara. Am stat acolo mai bine de o lună, ieşind din casă cam o dată la trei sau patru zile, pentru o scurtă plimbare singuratică la şosea. Vorbeam cu mama aproape zilnic, la telefon, cîteva minute, ca să-mi plătesc astfel capriciul-libertate. A fost un rai, e de neuitat privitul de pe sofa direct pe fereastră; vedeai, din cînd în cînd, picioarele puţinilor trecători de pe trotuarul aleii. Era o alee cochetă, cu vile pe fiecare parte, se termina brusc, într-o altă casă, perpendiculară pe străduţă. Puteai învăţa persoanele de pe toată străduţa după pantofi... Soba era de teracotă, cu lemne. Mirosea ameţitor a brad şi acoperea, în felul ăsta, izul de umezeală al camerei.
În fotografia asta, Alice traversează, în costum de baie cu jupă, un podeţ de lemn. Pe spatele fotografiei scrie Gura Humorului, august 1943. Nu e singură, o ţine de mînă, într-o poziţie de căsătorie princiară, un tînăr locotenent în uniformă. În altă poză din aceeaşi zi, ea, mama (la rîndul ei în costum de baie întreg, acoperind bine formele, şi cu un batic care îi ţine legate cozile cele lungi) şi-acelaşi locotenent stau sprijiniţi de balustrada podeţului. Într-a treia, abia dacă li se zăresc siluetele. E pe seară, sunt împrejurul unui foc de tabără, tot pe marginea rîului, într-un grup mai mare.

"Ofiţerul e Gusti?", întreb eu cu candoare.
"Nu, nici vorbă....E un amic, localnic, nu mai ştiu cum îl chema. Tocmai se întorsese de pe front, se bucura şi el că e viu..."
"N-ai nici o poză cu Gusti? Aş fi vrut să..."
"Nu, n-am. Probabil că mai are ea. Dar nu sunt sigură".
"De ce nu s-a măritat cu el, ziceai că erau logodiţi?!"
"Păi... În '43 încă erau. El era pe front. Alice a rupt logodna în toamnă sau în iarnă..."
"Da' de ce?" casc eu gura, surprinsă de ciudăţenia că Alice ar fi putut părăsi pe cineva. Doar bărbaţii părăsesc, scrie în "constituţia" minţii mele de copil părăsit. În nici un caz o femeie aşa de sobră ca mătuşa mea.
"Ei, nu e treaba ta!", mă mustră mama, parcă ruşinată....
"Hai, te rog, spune-mi povestea, mor de curiozitate! Jur că n-o să suflu o vorbă!"
**

Alice e mătuşa şi naşa mea. E cu şapte ani mai mare ca mama. Legenda spune că înainte de Crăciunul lui 1954, m-a scos la plimbare cu landoul de lemn, m-a urcat în tramvaiul 20, s-a dat jos la Muzeul Partidului (Ţăranului român, de fapt), a intrat cu landoul în biserica Mavrogheni, la Cişmeaua lui Eliade, şi m-a botezat. Alice nu e o femeie religioasă în sens practicant. Alice are doar nişte convingeri ferme, conservatoare, oricît de aiuritoare. Pare chiar, trebuie să recunosc, cam scorţoasă. O mătuşă... dickensiană, în felul ei.

Mă furase de acasă fiindcă tata decretase că botezul e o superstiţie burgheză. Tata era membru supleant în CC şi director de institut de cercetări; de fapt, îi era frică să nu fie pîrît de cineva. "Dacă vă pîrăşte, daţi vina pe mine, că am furat copilul", a decis Alice, cu fruntea sus. Ei nu-i păsa de CC.

Cînd boala de piele numită CC i-a trecut şi au dat cu el de pămînt, tata şi-a cumpărat tot felul de lănţişoare de aur cu cruciuliţe. Una mai expresivă ca cealaltă. Crăciunul şi-l face la Boteanu, peste drum de casă, Paştele la biserica rusă, ca o discretă recunoaştere a propriilor lui origini de pe mal de Nipru. Tatăl meu nu e religios, fiindcă n-are conştiinţă. A împrumutat, succesiv, conştiinţa iubitelor şi nevestelor lui care, în schimbul acestui transfer legitim, l-au slugărit toate cu încîntare.

Alice e, într-un fel, mama mea, mai severă decît severa mea mamă. Cu toate că s-a născut şi-a copilărit lîngă Constanţa, la Palas, unde părinţii ei erau institutori, Alice a împrumutat cu naturaleţe un aer de imperiu habsburgic, din pricina liceului internat făcut la Cluj. Din pricina poveştilor ei cu viaţă de internat, ocheade ale fetelor de la liceu către băieţii de la liceul de vis a vis (ambele pe Horea, acum unul e filologie, celălalt o şcoală generală), toată adolescenţa am fantazat despre unicul spaţiu cu adevărat disciplinat-european într-o ţară ronţăită de balcanism şi comunişti cu burtă.
Şi-a păstrat toată viaţa prietenele de acolo, ardelence autentice, din familii de toată isprava.

E micuţă, dar îşi ţine spatele drept, se îmbracă preponderent cu taioare, are un superb păr ondulat, castaniu (vopsit, fireşte, ai noşti albesc toţi pe la 35-40 de ani) şi nişte ochi mari, verzi şi migdalaţi. Nu arată nici o vîrstă, e aproape identică cu propriile ei fotografii de la 20 de ani. Seamănă, dac-ar fi să combini bucăţelele de puzzle, cu unul dintre portretele de înger, în tuş, al lui Leonardo, pe care ai monta fruntea enormă şi înconjurată de cîrlionţi roşcaţi a Elisabetei I.

E... rece, aparent indiferentă, mereu precisă în exprimare, mereu critică cu privire la felul în care mă mişc, la felul în care mă bag în vorbă, la felul în care îmi ţin mîinile la masa de prînz. Pentru ea, sunt mai degrabă un copil urît, semăn prea mult în partea tatii. Mai ales atunci cînd... mă exprim entuziast, ori cînd rîd cu gura pînă la urechi.
"Trebuie să exersezi, ai o gură prea mare. Zi după mine: Gutui cu pui! GU-TUI CU PUI!"

Nu te mîngîie şi, chiar şi atunci cînd îmbrăţişarea e obligatorie social, păstrează un centimetru distanţă faţă de atingerea propriu-zisă a corpurilor.

Alice, zice legenda familială, a jucat volei de performanţă la Progresul, pînă la 40 de ani, în pofida faptului că are abia un metru şaizeci. A făcut alpinism şi căţărare pînă pe la treizeci de ani, după care s-a mulţumit să fugă pe munte, cam trei-patru săptămîni, vara, cu rucsacul în spate, singură sau însoţită de vreo prietenă. A condus propria ei motocicletă, un BMW, într-un Bucureşti traversat de motociclete, al anilor '50-'60, cînd o femeie călărind animalul de oţel era o excentricitate nemaivăzută. Ca orice copil născut pe malul mării (la fel ca şi vărul meu Mugur, azi căpitan de vapor), Alice habar n-are cînd a învăţat să înoate: dispare în larg, ore în şir, şi reapare surîzătoare, senină, fără măcar să gîfîie. Îşi şterge părul cu prosopul aspru, ţopăie făcînd cîteva exerciţii de gimnastică şi respiraţie, scutură din cap ca un căţel, şi se aşează pe prosop, sprijinindu-se în braţe, cu faţa direct spre astrul fierbinte. Chiar şi atunci cînd în jurul ei roim cu toţii, adulţi şi copii, pare, paradoxal, absolut singură. Are aplomb, ba chiar un soi de senină şi nemărturisită aroganţă.
Din păcate n-am nici o fotografie, doar o imagine mentală, din vara lui '73. Stăm cu toţii, claie peste grămadă, în gazdă, la Bran. Mama, eu, Alice, Mugur, o altă mătuşă cu copiii ei, băiatul student la conservator, la orgă, fata tocmai absolventă de ASE. Ea e, deja, cea mai scundă din toată gaşca noastră improvizată, poate de-asta se şi ţine, constant, la un metru-doi distanţă...

E foarte soare, iar din curte se aude, din cînd în cînd, acordul din Tanhauser al ceasului din turn. Fiindc-am intrat cu bine la facultate, am primit o trusă completă de uleiuri şi tocmai am terminat de pictat primele mele flori de cîmp (şi singurele, de altfel).

Alice stă într-un fotoliu de răchită, în cerdac. Pe balustrada de lemn e un radio minuscul, cu tranzistori, la care tocmai se transmite Patetica lui Ceaikovski. În intervalul de o jumătate de minut dintre partea a patra şi a cincea, Alice decretează somnolent:
"Trebuia să o termine aici, partea finală e inutilă, dezechilibrată şi morbidă!"

Eu şi vărul meu, Florin, ne privim instantaneu, indignaţi, cu făţişă superioritate.
"Nu-i adevărat, doar aşa e perfectă!", strigă muzicianul adevărat al familiei de muzicieni rataţi. "Viaţa se termină cu moarte, într-un suspin!"

Vărul meu tocmai traversează o criză mistică. Mama rîde înfundat.
Altminteri, uneori pare timidă... În mod ciudat, în relaţia ei frăţească cu mama, Alice e pe cît de moralist-autoritară, pe atît de... fragilă şi inhibată. De parcă totdeauna mama e gestionarul depozitului cu informaţie şi reflecţie culturală, iar Alice e învăţăcelul ascultător. Cînd Alice are cîte-o serie de emisiuni reportaj, la radio, mama îi verifică şi îi redactează textele, ca să nu se strecoare vreo trăznaie. Cred că-i face şi ceva documentare pregătitoare: Alice e mereu pe drumuri şi foarte ocupată, mama are o poftă nestăvilită de a-şi ieşi din funcţionăreala banală, de fiecare zi.

Cînd îi aud prima dată vocea pe radio înlemnesc. Pare cu totul altcineva, catifelarea a dispărut, e o voce "profesională", bine rotunjită, dar pare oarecum mai bătrînă, mai profesorală şi mai metalică. Îmi explică tacticos că vocea înregistrată nu mai e a ta, e altceva decît eşti învăţat să auzi zilnic, un soi de fotografie, uneori flatantă, alteori caricaturală. Ei îi place, cred, detaşarea pe care-o induce înregistrarea, de parcă asta ar topi-o într-un spaţiu impersonal, către care aspiră. Un spaţiu invizibil, dar cu durată infinită.

Alice ne finanţează viaţa cotidiană, ori de cîte ori ne înglodăm în sărăcia noastră calculată milimetric. Şi, de la un anume moment dat, Alice decide să se ocupe nemijlocit de cei doi nepoţi, de mine şi de fiul fratelui ei, amîndoi copii din părinţi divorţaţi. Îl cară pe Mugur la Bucureşti, să-şi termine ultima clasă de liceu şi să-i supravegheze meditaţiile. Îi mănîncă, evident, zilele, Mugur se refugiază la noi săptămînal, măcar o oră sau două, ca să-şi poată aprinde o ţigară: Alis şi Marcel n-au fumat niciodată în faţa tatălui lor, care a murit recent, după ce ea împlinise 50 de ani iar el 46. Fumau... pe ascuns, după ora lui de culcare, sau pe aleea din faţa casei.

Iar pe mine, de pe la 15 ani, mă ia (ori mă trimite) în vacanţe... de lucru.
Mama se întoarce la poza cu focul de tabără. Punctează cu vîrful unghiei silueta din spate a unui bărbat. Poartă o vestă de lînă, uşoară, peste o cămaşă cu guler răsfrînt. Îl văd, mititel, doar din trei sferturi, faţa îi e imposibil de distins.
"Din cauza lui a rupt logodna. Îl cheamă Poldi G. E un aristocrat bucovinean, altminteri economist, lucrează la Banca Naţională. Atunci, în '43, venise cu familia la una dintre vilele lor de vacanţă, la Gura Humorului. Era, încă mai e, însurat şi are doi copii mici. Un tip şarmant... ne-a distrat toată vara, ne-a dus cu maşina pînă la Cernăuţi, pe mine şi pe Alice... Am stat trei zile la ei acasă, că aveau una şi acolo, casa lui părintească. Am vizitat oraşul..."
"Şi nevasta-sa, ce zicea? Două fete, una minoră, alta studentă, şi frumoase pe deasupra..."
"A, nu, nevasta-sa, Viola, a venit cu noi în excursie. Aici e şi chichirezul"...
"Păi de ce, să mor dacă pricep?!"
"Nici eu n-am priceput atunci nimic. Eram o tîmpită. Viola a rămas la Cernăuţi, iar el s-a-ntors la Humor, să aibă grijă de copii. Apoi am plecat. Alice s-a dus la Palas, pentru săptămînile care mai rămăseseră pînă începea şcoala. Era în anul trei la Conservator. Numai că toamna nu a mai venit să stea la noi, ca pînă atunci. S-a dat jos din maşina lui Poldi, au intrat amîndoi zîmbitori şi au încărcat toate lucrurile ei care ne mai rămăseseră în custodie. Şi-a luat teancul de ştime în braţe, a mai sporovăit niţel cu mine şi cu mama şi dusă a fost. S-a mutat cu ei, în apartamentul lor de pe Calea Victoriei"...

Rumeg intens informaţiile. Nu pare cine ştie ce. Trebuie să fi avut vreo raţiune. În casa noastră veche nu erau decît trei camere, şi în ele stăteau şapte fete, gospodărite de bunica mea. Majoritatea, aduse de Alice, colege cu ea la Conservator. Trebuie să fi fost o înghesuială teribilă, dincolo de amintirile romanţate ale mamei. Aveau program zilnic, fix, de studiat la pian, că era doar unul singur.

Mă gîndesc la mine. Noi ne încurcăm una pe cealaltă şi nu suntem decît două într-un apartament, fiecare cu camera ei... Probabil că familia aia i-a oferit o cameră, cine ştie? Îndrăznesc să îngaim:
"Păi, probabil că voia şi ea o cameră în care să stea singură"...
"Sigur, aşa ne-a şi explicat. Şi că o să aibă grijă şi de copiii lui Poldi, o să facă cu ei lecţii de pian... Doar că..."
"Doar că ce?"
***

De fapt, de fapt... Copil fiind, o uram de moarte, la fel de tare pe cît mă fascina prezenţa ei boem-scrobită. A apărut acasă într-o seară, pe nepusă masă, cînd mama era la lucru, la anticariat. Aveam vreo nouă ani. Eu şi-o prietenă din bloc eram machiate, îmbrăcate în rochiile de mătase, vechi şi demodate, ale mamei. Şi ne-ncălţasem cu pantofii ei cu toc cui. Mi-a dat două perechi de palme şi pe vecina mea a dus-o de urechi, cu liftul, pînă la etajul opt, predînd-o familiei aşa cum era, cu hainele mamei mele pe ea. (Să te ţii, tatăl fetei ăleia era... miliţian!) M-a pus să mă spăl de rimel cu săpun şi cu apă rece.

Regula (fireşte perpetuu şi cu abilitate încălcată) era că, în lipsa mamei, n-aveam voie să aduc pe nimeni în casă.
"Păi, către iarnă a venit tanti Jeana, maică-sa, plînsă toată, la noi. Să i se jeluiască mamei că Alice a rupt logodna cu Gusti!"
"Aşa, fără nici o explicaţie?"
"Fără, şi cu bietul doctor pe front! I-a scris, pur şi simplu, o scrisoare. Tanti Jeana era disperată, zicea că Alice vrea să se retragă şi de la conservator. Se ruga de mine să vorbesc cu ea..."
"Şi-ai convins-o?"
"Nu, nu! Am fost la ei acasă, m-a servit Viola cu cafea şi prăjituri, m-au ţinut de taclale zîmbitori, n-am putut schimba nici o vorbă cu Alice. Pe urmă, în primăvară au început bombardamentele, noi am plecat în refugiu, abia dac-am mai văzut-o pe la petreceri de familie, mereu în fugă. S-a retras de la şcoală, s-a înscris la un curs de cosmetică şi, după o vreme, a intrat să lucreze în cabinetul de frumuseţe al Violei, tot pe Calea Victoriei!"
"Imposibil! Habar n-aveam de asta! De-aia are ea mereu cutiuţe cu cremă pe care şi le face singură! Şi conservatorul, cînd l-a terminat?"...
"Păi nu... e mult mai complicat. Pe vremea aia eram foarte furioasă pe ea. Şi dezgustată. N-am vorbit ani în şir, îţi închipui aşa ceva? Nu-nţelegeam nimic din triunghiul ăsta...Fiindcă, după ce s-a angajat la cabinet, s-a şi mutat de la ei, avea Viola o cămăruţă în spatele stabilimentului..."
"Hai, nu exagera, de ce-i zici stabiliment?"
"Fiindcă aşa cred. Era un soi de cuib, de ascunzătoare. Ea zicea că-l iubeşte şi că e singura stăpînă pe viaţa ei. Îi luase Dumnezeu minţile. Probabil c-a plecat din apartament fiindcă se făcuseră deja copiii prea mari ca să nu li se pară ciudat..."
"Şi Viola?"
"Ce mă tot baţi la cap cu Viola? Viola întreţinea toată nebunia asta, probabil c-o amuza..."
****

Pe urmă, pe la vreo doisprezece ani, a început să mă ia la concerte, numai pe mine, ca un soi de cadou nemărturisit, probabil pedagogic. Trecusem, probabil, de la rangul de copil greu de strunit la cel de adolescentă care trebuie cultivată.

De curînd, am văzut o înregistrare cu Turandot în concert, la Sala Radio, alb negru, pe Cultural. Carol Littvin, Maria Slătinaru, Ludovic Spies... Am înţepenit cu mîna pe telecomandă, căutînd chipul meu şi-al ei în mulţimea de spectatori, în toate cadrele care panoramau publicul. N-am reuşit să dau de noi, camera nu bătea pînă la locurile noastre. Să înfrîngi timpul, ce iluzie!

Apoi, cînd împlineam 14 ani, de ziua ei (care e cu o zi înainte de ziua mea), i-am făcut cadou un portret de fată din lut ars, pe care-l făcusem la şcoala de arte plastice. L-a privit lung, înlemnită, cu ochii dilataţi.
"Va să zică, de-asta te-ai lăsat tu de pian! Uneori, voi, copiii, ştiţi mai multe decît noi, adulţii!"

A fost singura dată cînd m-a strâns de-adevărat la piept.
Din nou, rumegatul devine necesar, la fel şi tăcerea. Mintea-mi ronţăie cu repeziciune fantasmagoria telenovelistică, incapabilă să o organizeze pe căsuţe logic aşezate. Distanţa dintre barocul sexual-senzual al triunghiului conjugal, acceptat de toate părţile, şi femeia care mă pune să traversez sufrageria cu un teanc de dicţionare pe cap e imposibil de străbătut. Poezia revoluţionară a fugii de acasă, a lăsatului de studii, a ascunsului într-un dressing room din spatele unui cabinet de cosmetică nu reuşeşte să spargă zidul imaginii standard, de intelectuală dichisită, modestă dar ţepoasă, prietenoasă şi rece, mereu controlată, care mi-e atît de familiară.

Involuntar, îmi vine-n cap un schimb scurt de replici între mine şi ea, pe malul unui pîrîiaş, la Horezu. Citeam ceva, cred că Pirandello, şi nu ştiu cum a venit vorba despre sex. Cînd ai aproape 16 ani, ai vrea să vorbeşti despre asta cu cineva cît de cît de încredere...
"Detest conversaţiile astea. Să vorbeşti despre sex e ca şi cînd ai descrie o defecaţie!", a mormăit brutal, în timp ce eu mă zgîiam la ea uluită. Eram în '70, în plină revoluţie sexuală! Cristoase! Pînă şi o motocicletă BMW e tot o declaraţie de libertate sexuală, nu?

Foucault pretinde, însă, că revoluţia sexuală este nu una a practicilor, ci una a discursului "despre". Alice a mea credea, fără să fi auzit de Fucault, cam acelaşi lucru. Şi desfidea orice intimitate pe acest subiect.
*****
"Dar de Gusti ce s-a ales? A murit în război?"
"Nu, s-a-ntors acasă şi s-a angajat medic la o clinică din Cluj. E ciudat... În '51, l-a împuşcat o unguroaică, pe o pîrtie de schi, la Băişoara".
"Imposibil! Pe cuvîntul tău? Isuse! Da' de ce?"
"Nu ştie nimeni... Poate din gelozie, poate..."
"Poate ce?"
"Habar n-am..."

Mama îşi trage sufletul şi-şi aprinde una din rarele ei ţigări. Nu-şi cumpără decît un pachet pe săptămînă, uneori nici atît. Romantismul cam sudamerican al istoriei a obosit-o, ori a pus-o pe gînduri, într-un fel pe care nu-l prevăzuse.
Statueta a locuit pe pianul din camera ei, lîngă poza de mireasă, pînă în 6 decembrie 1973. În noaptea aia am luat-o cu grijă, fiindcă nu e arsă foarte bine, şi am mutat-o înapoi acasă, în minuscula vitrină în care mama păstrează tot soiul de relicve, fără nici o altă valoare decît a poveştile lor speciale: un răţoi de tablă, cu mecanism de învîrtire a roţilor, cu cheiţă, primit de mine de la un ministru comunist, venit în vizită de lucru în magazinul SORA. Un căţel minuscul de porţelan, primit cadou de mama cînd avea vreo 12 ani, de la Victor Ion Popa. Bibelouri de lemn, de bîlci, primite de mine de la tata, de prin multiplele lui delegaţii din anii colectivizării. Un înger de Crăciun, cu cutie muzicală, care e îmbrăcat în haină aurie, se-nvîrteşte şi cîntă Stille Nacht: l-a primit fie-mea, pe la vreo şase ani, din Elveţia, de la prietena mamei, Tina.
"Şi totuşi, a terminat pîn' la urmă conservatorul, nu? Că altfel n-ar lucra acuma la Radio..."
"Sigur, după ce s-au despărţit, s-a reîntors la conservator, a dat doi ani într-unul şi şi-a luat licenţa. Am scris şi eu o parte din licenţa aia... Toţi colegii ei de pe vremuri acum erau asistenţie, profesori cu celebritate, compozitori... Şi-o iubeau, toţi. Între timp, renunţase şi la cabinet, ori i l-au naţionalizat Violei, nu mai ştiu. A angajat-o Poldi la Bancă, prin '49. Au tîrîit-o aşa, cu Alice stînd prin diverse gazde, ani în şir. Cred că asta a băgat-o pe maică-sa în pămînt..."
"Fugi de-aici, nu zici mata mereu că în familia asta toţi mor imediat după cincizeci de ani?"
"Ba da, dar... Chestia asta a trezit-o pe Alice, faptul că a murit tanti Jeana. A fost ca şi cînd cineva i-ar fi luat un văl de pe ochi. Ori i-ar fi dat două palme ca s-o scoată din transă. S-a mutat acasă, cu taică-său, şi în şase luni s-a măritat cu un coleg de la bancă..."
"Ăla de pe pian...Ce s-a ales de el?"
"Habar n-am... După altă jumătate de an au divorţat. Nici n-a trebuit să-şi schimbe actele, îl chema tot Popescu!"

În sfîrşit, ceva de care poţi să rîzi!
(Şi rîd, deja relaxată: "Luaţi numele soţului?" "DA! Sigur!" "Păi, nu vă cheamă pe amîndoi Popescu?!" "Cu atît mai bine!" Şi, la divorţ... "Păstraţi numele soţului, sau reveniţi la numele de domnişoară?" "Nu, revin la numele MEU!")

Din fotografia de nuntă, scumpă, făcută la Julietta, îmi zîmbesc amîndoi, într-o îmbrăţişare regizată. Sunt foarte, foarte frumoşi, iar Alice are o rochie simplă, de muselină, şi un buchet de frezii albe. Pozează, desigur, ca în toate fotografiile artificiale de felul ăsta. Îmi promit că eu n-o să permit să mi se facă fotografii aşa stupide, dar şi c-o să am buchet de frezii albe. De prima promisiune, fireşte, nu mă ţin.

Şi totuşi, e atît de neobişnuit de frumoasă şi, straniu, are deja aerul ei de detaşare, de parcă ceea ce spune povestea din imagine n-o priveşte în nici un fel... Nu te poţi detaşa de pozele astea, chiar dacă ştii că sunt nişte stupide fotografii de nuntă!
"Păi, dacă i-a dat papucii, de ce-o mai ţine? Şi încă pe pian, să dea zilnic cu ochii de ea cînd se trezeşte..."
"O să rîzi şi mai tare. Ştiu că e o prostie, însă eu mereu am avut impresia că, în poza aia, bărbat-su seamănă cu Poldi! Ca două picături de apă!"
******

După cîtăva vreme, chiar dacă nu obişnuia să îmi permită intimităţi, m-a pus să îi povestesc visul meu despre cum o să ajung eu, cîndva, în Vîlcea, să învăţ olăritul. Nu în vara care-a urmat ci în cealaltă, profitînd de un festival de folclor de la Călimăneşti unde trebuia să fac-un reportaj, m-a cărat pentru prima dată cu rucsacul în spate, să batem doar noi două mînăstirile Olteniei. Vorbeam puţin, umblam mult, citeam la fel de mult, în orele de odihnă. În mod ciudat pentru adolescenta vorbăreaţă care eram, regimul ăsta ascetic nu mă deranja deloc, aveam senzaţia că e, într-un fel, o investiţie de încredere...

La sfîrşitul festivalului, ne-am oprit în Horezu, la han, unde ne aştepta, rezemat de-o bicicletă, Stelică Ogrezeanu, cel mai renumit olar al vremii. Am stat amîndouă la el vreo două săptămîni. Apoi am ajuns acolo, cu mama sau singură, vară de vară, pînă pe la douăzeci de ani.

Comuniştii te trimiteau să faci practică la porumb sau la fasole. Eu inventasem "practica" pe care-o iubeam: în atelierul de-acasă, sau în cel de la de la mînăstire, ale lui Stelică. Cu mîinile în pămînt, cu ochii în jarul cuptorului.

Cînd m-am îndrăgostit cu adevărat, mi-am dus iubitul în locul ăla, care era de fapt unica mea avere şi unica moştenire importantă, de la Alice.

Apoi, douăzeci şi ceva de ani mai tîrziu, m-am întors şi am bătut pas cu pas, potecă cu potecă, din nou, toate dealurile. Lîngă omul meu, copilărit în Horezu, la două case de hanul cu pricina.
Dintre zecile de fotografii, cea mai frumoasă e, însă, una care n-are dată. Şi nici mama nu-şi poate aminti cum şi cînd a fost făcută. E uşor ceţoasă, pe coridorul unui tren. Ele două privesc pe fereastră, Alice în prim plan, cu părul pe spate, aproape pînă la umeri, mama în planul doi, din nou cu o eşarfă care-i leagă părul. Din cauza eşarfei, nu poţi să vezi dacă încă mai are cozile de liceană sau e deja tunsă à la Alida Vali, aşa cum a hotărît ea că trebuie să arate după ce a ieşit de la "pensionul Văcăreşti" Două profile perfecte, al celei mai mari uşor acvilin, al mamei perfect grecesc, puternic luminate de fereastra vagonului, ca într-o camee sidefată. Străbătînd un peisaj invizibil.
Mama mea secundă, mai severă decît mama, a plecat, deschizînd o fereastră, în dimineaţa de Moş Nicolae, după ce tocmai împlinisem - ea 53, eu 19 ani. Fereastra era în spatele pianului, iar camera ei era exact deasupra demisolului în care-mi petrecusem, cu mult folos, prima criză de claustrofilie, cu mai puţin de un an înainte. Motocicleta ei, pe care Marcel o repara din vreme în vreme, şi pe care se ambiţiona din cînd în cînd s-o mai plimbe pe Kiseleff, era parcată pe scara holului.

În locul caselor de pe aleea cochetă şi înfundată din 1 Mai stă acum un bloc imens, de vreo douăsprezece etaje. Dar iată, Alice încă locuieşte. Aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Virtual Rythm an Blues, Miruna Runcan, přeložila: Jarmila Horáková
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Kantianismul bine temperat (sau revoluţia ştiucii umplute), Miruna Runcan (4.7/5 - 15 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Întoarcerea taţilor de pe coclauri, Miruna Runcan (4.9/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Biblioteca minimală (Episodul 2), Miruna Runcan (5.0/5 - 15 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Biblioteca minimală (Episodul 1), Miruna Runcan (4.9/5 - 19 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer