15.03.2010
Tur de forţă

Mai am cîteva ore de digerat. Te revăd la apus. Acum însă e soare pe meridianul de Tirol şi poate conduci, mai frumos decît o voi face eu, cu teama de tunel şi hipnoza provocată de luminile din tavan.

Dar înainte să te văd, vreau să-mi pun puţină ordine în succesiunea minutelor stoarse ca o lămîie prematură în ultima săptămînă. Deci, unde rămăsesem?

Se făcea că zăceam într-o stare de veghe lîngă un lac bătut de vînt aspru. Hublourile camerei franţuzeşti cu 20 de inimi roşii se zbăteau premonitoriu. Mesele întinse de dimineaţă din casa lebedei de Evian era mai îmbelşugată decît toate mesele îngurgitate vreodată. Cîinii plictisiţi de viaţa de pensiune treceau à flemmé întru trecerea vremii prin stomacul exasperat de exces. Lăsînd lacul cu zbuciumul lui de criză europeană, mă lăsam purtată către o blasfemie şi un paradox. Et on y va...

Geneva: Conduc a pagubă către, se pare, celebrul Salon Auto de la Geneva. După un mic incident de secunde scurse aproape de un dezastru în caroseria automobilului surorii vizitate, ajungem la marea hală care avea să adăpostească la créme de la créme în domeniul tehnologiei auto. Dar tu ştii cum stau eu la capitolul auto, legat de consumerism, plouare, simbol al excesului, etc. Ca să nu mai punem la socoteală afonia tehnologică din care sînt scoasă cu forţa întru supravieţuirea într-o societate care altfel mă va înghiţi în motorul maşinăriei universale.

Rezumat: înaintea maşinii au existat oameni. Acum avem: oameni fără expresie, oameni fără pretenţii în afară de cele automobilistice, feţe mîncătoare de junk food lîngă toalete, printre le top-ul auto eco friendly şi oameni cu idealuri măcinate de realitate. Un fel de piaţa Aurora, dacă ai fost în Timişoara. Doar că aici nu vii să beleşti ochii la ieftinături turceşti şi chinezeşti ci la scumpeturi tehnologice mondiale. Maşini ecologice, maşini estetice, caroserii care să-ţi ia minţile împătimite, fete cu păr fosforescent care să-ţi fure ochii hipnotizaţi de grandios. Imaginea halei imense, în care viermuiesc respiraţii alături de gaze de eşapament, piele alături de metale, irişi alături de motoare electrice. Iată viitorul. Iată colapsul. Meu. Imaginile şi abuzul de informaţie îmi vîjîie în cap: Geneva, locul de unde Nicolas Bouvier, scriitor elveţian, a plecat prin anii 50 în turul său în jurul lumii, de unde a şi ieşit ce citesc acum, scrierea sa Rostul lumii + fac asocierea cu The Meaning of Life de la Monty Python, cu al lor ironic The Miracle of Birth + văd sensul vieţii maşinii - deplasarea pe autostrăzi ca mod de viaţă - benzinăriile în loc de casă + ajung într-un flashback la baletul contemporan olandez despre depersonalizarea electro - The Showroom Dummies din Amsterdam + cad brutal în cloaca de Salonul Auto de unde m-aş evapora ca un fum eco. Maşina electrică, iată viitorul deplasării umanităţii către hăul către care singură se îndreptă.

Chamonix-Mont Blanc: Din iad în paradis şi viceversa. La Autoroute Blanche duce către visul sufletului meu de căţărător. Chamonix, cheia către Muntele Alb şi locul de legendă din mintea de om cu creierii înstelaţi. Soarele şi zăpada, stînca şi oxigenul... Marea reîntoarcere. De la tehnologie la natură. Stăm la Beau Soleil şi profit de un cadru de crăpat conexiunile stoarse de lugubru. Alerg către creste. Alerg către soare. Alunec în puritatea unui munte mortal. Mă pierd întru libertate. Apusul ucide nervii oculari. Sfidasem puterea lui. Alergam acum către bază. Mă rătăcisem. Potecile erau gemene. Eram o Dorothy către un Vrăjitor din Oz mort în noapte. Văd totuşi lumina de după minutele de singurătate şi frică. Ajung la un sat. Bat la o casă cu cîini şi copii. Mi se explică drumul către Beau Soleil. Urc pe şosea, sfidînd întunericul care se lăsă absurd peste genele uimite de splendoarea stîncii. Le partage... Încă mai cred în asta. Un instructor elveţian mă salvează de pe drumul cu maşini şi ajung din nou la bază. Înţeleg să las aroganţa alpinistică pentru cînd nu voi mai avea nimic de pierdut. Bunică-mea mă sună a doua zi să-mi spună că a visat că mă pierdusem. În aceeaşi seară găsesc 5 rupii nepaleze, uitate în rucsac după tura Annapourna. Semnele o iau razna. Valea Mont Blancului mă trezeşte la viaţă. Îi simt puterea. Acolo era să ne pierdem învelişurile.

Rezumat: în Chamonix joc bowling pentru prima oară în viaţă, sîrbi şi români menajeri şi instructori, vorbim pe franţuzeşte, parcarea miroase a simfonie, hamurile te scot din crevase, alunecăm peste o mare de gheaţă, urcăm cot la cot cu americanii şi muzica lor huruitoare peste toată valea, alunecăm întru bucuria de a fi în viaţă. Levitez peste cel mai frumos munte din viaţa mea. Alunec peste tinereţea mea. Bat la geamul unei căbănuţe unde îmi deschide o fată frumoasă. Bonjour! Du vin chaud? On prends le noire... Geamul din tavan anunţă dimineaţa părăsirii. On quitte la France... Á la prochaine, inch Allah.

În rest a fost Lugano, Adina- corpo diplomatico în Svizzera Italiana, ploaie şi Mr. Bean, St. Moritz cu supă în borcan, servitori cu schiuri, hoteluri de lux inutil, Passion du Cimes cu Chaterine Destivel, idolul trecutului glorios de căţărător, Livigno şi tunelul de 30 de Euro, peisaje SF, un Innsbruck şi o cheie lăsată în contact, un spaţiu cu sticlă de 360 de grade de oricare...

Şi aţi ajuns şi voi, după două zile de bătut autostrăzi şi mări spaţiale. De aici cam ştii...Cabana schiorilor şi cîteodată a snowboarderilor îşi aşteaptă Rîpa cu zăpadă de primăvară. Aceeaşi, oriunde m-aş duce... Tu?

Ca să ajungem

Manu,

Ca să ajungem la tine am mers mai mult de o mie de kilometri. N-ar fi foarte mult şi s-ar putea merge şi mai mult. Dar cât de departe poţi ajunge cu nervii întinşi şi concentrarea cu volumul la maxim?

Străbaţi o ţară şi, la final, îţi dai seama că e chiar ţara ta. De ce zici asta? Ultimii kilometri îi duci pe roţi doar aproximativ. De fapt, e o fantasmă în-vânturată în jur. Şi fulgi în cercuri răsfirate. Pe volan, degetele sunt încordate. Orice lumină din partea opusă e un semn de pericol. În cele din urmă, în intersecţia confuz urbană, e vorba să te lovească cineva. Scapi. Trebuie doar să parcurgi drumul o bucată înapoi.

Când revii pe drumul principal, viteza este peste limitele suportabile. Zbârnîie creierul şi inima deopotrivă. Vezi cum mănânci distanţele. Timpul? E la o aruncătură de băţ. La fel şi geografia şi simbolurile imbold pentru a trăi după o anume morală.

Mergem în continuare. Muzică. Ce fel de sunet poţi asculta pe drum, atâta drum? Discuţii despre transmutarea unor fenomene muzicale în ţara României. Evident, căutăm tendinţe şi respiraţii. Eu trag aer în piept şi văd cum se face noapte. Încă câteva sute de direcţii-distanţe.

Preiau din nou volanul şi mă concentrez. La fiecare eventuală derivaţie de la atenţie, mă zgudui. Gândesc că trebuie să mă ţin lipită de dunga continuu-întreruptă a drumului. Nu mai aud nimic. Buzele îmi sunt strânse. Timp de câteva ore am minimul de puncte de reper posibil: dungă în dreapta, dungă în stânga, pe mijloc dungă, în faţă lumini roşii şi kilometrajul în continuă creştere-descreştere. Şi mergem. Mă doare capul. Oprim şi respir aer curat. Şi încă mai mergem.

Alte 40 de minute de mâncare de kilometri. Sunt drum şi dungi.

Şi fulgi.
Zăpadă.

Încordarea urcă. Se transformă în somn de o parte, în apăsare de cealaltă.

O curbă, o autostradă, o ieşire, adunare, împărţire, 10 km devin reperul absolut pentru transformarea acelei reguli omniprezente de trei simplă în numărătoarea oilor înainte de adormire.

Dorim din tot sufletul să ajungem. Ne înşurubăm. Direcţia e bună. Vârtej. Ajungem.

Oraşul se întrevede pe vale. Statuia zeului Merkur pare lumina. Sau cel puţin indică intrarea.
Străzi vechi. Dăm roată. Poate nu am fost foarte clară.
O ultimă încercare. Deal sus, deal jos, muzica la mijloc.
Oprire. Hai c-am ajuns.
Te şi văd.

0 comentarii

Publicitate

Sus