Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Andreea


Simona Cratel

27.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La trei jumătate mă întâlnesc cu tipa asta, Andreea. O cunosc din liceu. N-am fost niciodată prea apropiate, şi cu toate astea, acum câteva zile m-am trezit cu un telefon de la ea. Dădeam cu aspiratorul în bucătărie sub aragaz, mi-am scos mânuşile galbene de cauciuc, şi am ridicat receptorul.
- Simona?!
- Daaaa....???
- Bună, sunt Andreea, ce mai faci?
- Bine, Andreea. Care Andreea?
- Din liceu, mai mică decât tine cu un an?! Locuiesc lângă mătuşa ta...?
- Aaaaa, acea Andreea...! Bună. Fac bine.
- Mă bucur. Care mai e viaţa ta? Te-ai măritat?
- Da, m-am măritat. Ce altceva era să fac?
- Unde lucrezi?
- Nu, momentan nu lucrez. Sunt femeie de serviciu în propria mea casa, asta-i singura slujbă pe care o am. Nepotul meu mi-a zis că sunt cea mai frumoasă femeie de serviciu pe care a văzut-o vreodată. Aşa că sunt mulţumită.
- Ha, ha, ha...
- Da. Tu?!
- Eu mă ocup de nişte afaceri personale în momentul de faţă. Merge bine.
- Bravo.
- Dar, n-ai vrea mai bine să ne vedem, ca să putem discuta mai pe larg?
- Sigur, cu plăcere.
- Mi-era dor de tine. M-am tot gândit: oare ce mai faci? Ce mai face Simona? Cum îi mai merge ei?


Iar acum, aici, la locul de întâlnire stabilit prin negociere, primul lucru pe care-l face, întârzie. Iar acesta e un lucru pe care-l detest la oameni.

Mă perpelesc pe loc în timp ce se scurge sfertul de oră de aşteptare pe care-l acord celor care trebuie să ajungă la o întâlnire cu mine. Trotuarul e plin cu tarabe cu mărţişoare, iar lumea care trece să se uite sau să cumpere creează un fel de ambuteiaj. Mai e o săptămână până pe 1 martie. Nu e nici cald, nu e nici frig, e doar umed şi neplăcut. Iar umezeala îţi pătrunde în oase strecurându-se prin haine, iar când simţi în felul ăsta, mereu ai impresia că e mai frig decât în realitate. Privesc oamenii care trec pe lângă mine, sperând s-o recunosc în mulţime. Cum ar putea arăta după atâta vreme? A schimbat-o trecerea timpului până la nerecunoaştere?

În fine, renunţ să aştept şi o iau în sus pe bulevard. Am de gând să cutreier prin librării, dacă tot am făcut drumul până aici, nu accept să fii venit chiar degeaba. Poate am să şi cumpăr ceva, am în minte de multă vreme să-mi reînnoiesc biblioteca. De câteva luni n-am mai cumpărat o carte. Merg prin puhoiul de oameni, ţin pasul cu mulţimea căreia nu te poţi opune, când deodată aud vag că-mi sună mobilul.

E Andreea. Abia o aud din cauza zgomotului străzii, a oamenilor care vorbesc prea tare încolonaţi în marş forţat, oameni care mă împing şi mă îmbrâncesc pentru că am încetinit. Cu o mână peste o ureche şi cu cealaltă ţinând mobilul, încerc să mă înţeleg cu ea. Îşi cere mii de scuze pentru întârziere, şi-mi fixează o altă întâlnire peste cinci minute, câţiva paşi mai încolo, în dreptul unui magazin de parfumuri.

Îşi cere scuze încă o dată când ne găsim faţă în faţă. Mă prefac că o iert, şi nici nu pot fi prea supărată cu adevărat.
- Ai fost vreodată în Spectrum?, întreabă.
- Ce-i aia?
- E un bar mişto.
- N-am auzit de el.
- O să-ţi placă, mă asigură.

Pornim. E mai înaltă decât mine, iar tocurile de zece centimetri o fac să pară cu mult mai înaltă. Pantofii ăştia o fac să meargă împiedicat şi foarte încet. Este un mers nou, pe care nu-l avea înainte, mersul ei de cucoană. Barul e într-adevăr plăcut. Mic, drăguţ, intim. Fără prea multă lume, exact cât trebuie, să nu fie nici ciudat şi nici aglomerat. Pereţii, plini de fotografii cu staruri de cinema americane. Ne aşezăm sub Marilyn Monroe.

O chelneriţă tânără şi simpatică ne ia comanda. Cerem ceai de fructe.

Îmi permit un moment de reculegere ca s-o pot privi cu atenţie. Tac şi zâmbesc, să văd cum a trecut timpul peste ea. Dar pur şi simplu timpul a ocolit-o: nici urmă de devastare. O femeie frumoasă care arată ca o elevă de liceu, cu nişte ochi căprui uriaşi, uşor exoftalmici, în care lumini gălbui se adună în jurul pupilei, ca mierea. Are o faţă rotundă, albă, cu un ten curat şi proaspăt. Părul şaten deschis îi alunecă din când în când peste ochi, dar şi-l dă rapid după ureche. Nu e slabă, nu e grasă, nu e îmbrăcată ostentativ, nu e îmbrăcată sărăcăcios. Din înfăţişare nu ai spune că a studiat artă, nu are nimic artistic, nimic intens, nici un detaliu. Pare o femeie obişnuită care ar putea fi orice. Singura distonanţă în înfăţişarea ei sunt tocurile înalte de care-mi amintesc de pe drum. Vrea să pară cucoană dar are suflet de fetiţă şi faţa întinsă şi plăcută a unui bebeluş. Nu ştie să fie o vampă, dar ar vrea. Nu ştie să-şi manipuleze propria sexualitate. Vorbeşte încet, calm, vocea nu i se ridică mai mult de o şoaptă. Mă priveşte drept în ochi, fapt pe care-l interpretez drept un semn bun. Nu suport să mă întâlnesc cu cineva, iar această persoană să înceapă să mă măsoare din cap până în picioare, încercând să evalueze dacă am reuşit în viaţă, ori câţi bani aş putea să am.

Din liceu mi-o amintesc la fel, plăcută, populară, cuminte. Eu făceam parte din fetele rele, eram o combinaţie imposibilă de punk-rock-hippie, felul meu de a fi era provocarea, încălcarea tabu-urilor, testarea propriilor limite, excesul de tot felul. Rockeriţe, punkeriţe, hippioate, eram de toate la un loc. Tinere, frumoase, sălbatice. Nonconformiste, îmbrăcate ca dracu', eram nişte păsări ale paradisului. Peste tot unde mergeam eram atracţia încăperii, eram ca nişte faruri aprinse, cu ţinte, lanţuri, frizuri de căcat, atitudini arogante, un amalgam dement. Am spart petreceri, ferestre, sticle, tabu-uri, am furat din magazine, ne-am băut minţile până în pragul comei. Mulţi ne ocoleau cu spaimă, fără să înţeleagă că noi eram cele vulnerabile, cele cărora li se putea face rău, şi nu ei, cei normali, liniştiţi, echilibraţi, pentru care totul venea uşor. Ei ne puteau face nouă rău, nu noi lor. Poate că Andreea fusese unul din aceşti oameni care înţeleseseră, de mă sunase. Acum sunt doar un animal sălbatic care pozează într-unul domesticit. Şi poate sunt de fapt domesticită, poate că soţul meu m-a domesticit. Rămâne de văzut. M-a învăţat că există şi-o variantă mai blândă a mea. Dar dacă sunt la fel de aproape de Andreea... rămâne de demonstrat. Zâmbesc. Am ajuns oare într-un punct al vieţii în care suntem la fel?

Ea pare să nu fi observat transformarea mea, sau o acceptă ca pe un dat. O acceptă ca atare. Nu întreabă nimic, nu pare mirată, nu pare surprinsă. Ea e aceeaşi, eu sunt alta, şi totuşi asta pare irelevant în momentul de faţă.

Începem o conversaţie plăcută şi normală. Începem cu relaţiile în care suntem implicate, ne descriem viaţa actuală, vorbim despre prieteni comuni. Se pare că amândouă am ajuns într-un punct al vieţii în care suntem foarte mulţumite de vieţile noastre aşa cum sunt ele. Plus că ne place amândurora să mergem la teatru, ne place să citim, cumpărăm cărţi, uneori aceleaşi cărţi, descoperim cu plăcere. Conversaţia e vie şi interesantă. Nici nu mă aşteptam.

Prinse în vâltoarea discuţiei, ajungem la lucruri mult mai personale, încercând să umplem anii care ne-au despărţit cu fapte şi date, întrebându-ne surprinse de ce n-am păstrat oare legătura atâţia ani, şi de ce n-am fost niciodată prietene foarte apropiate. Ce greşeală! Apoi, ceea ce n-ar trebui să facă nimeni la prima întâlnire, dar pare atât de potrivit în acest moment, confesiuni. Începe, iar eu mă las atrasă, tentaţia e prea mare, am multe de spus, am nevoie să mă confesez, să fiu ascultată de cineva care înţelege. Iar ea mă ascultă într-un fel atât de plăcut, de parcă i-aş spune o poveste despre ea, şi toată fiinţa ei e de acord cu mine, aş putea să-i fac confidenţe până dimineaţă.

Mă întreabă ce zodie sunt. Spun că leu. Ea e rac. Zâmbesc în sinea mea, amintindu-mi de teoria unui prieten, care susţine că cei din zodia leu sunt născuţi din păcat, căci sunt concepuţi în postul Crăciunului. Ai mei au păcătuit, şi fructul păcatului lor sunt eu. Dacă oamenii ar mai avea credinţă şi bun-simţ, zodia leu ar trebui să lipsească total din horoscop, zicea amicul meu. Îi împărtăşesc şi ei teoria şi râde. Are chiar şi simţul umorului.

Trec orele.

Începe să-mi povestească despre veşnica ei obsesie, de ce oare părinţii ei s-au despărţit. Se pare că a studiat foarte mult problema şi a întors-o pe toate părţile. Pare un subiect cu adevărat dureros pentru ea. Ce-o fi şi în sufletul copiilor care au crescut doar cu unul din părinţi, habar n-am. Fetiţele astea care au crescut fără tată. Să stai o viaţă întreagă şi să te întrebi de ce ai fost părăsită.
- Ştii, întotdeauna m-am întrebat de ce. Ce anume n-a mers între ei. Dacă îi întreb pe ei, primesc două răspunsuri complet diferite. Ha, ha, ha... Ai fi uimită de neconcordanţă. Parcă ar vorbi despre două relaţii diferite. El zice că ea a avut o aventură, iar ea zice că el a avut o aventură. Cine a avut aventura până la urmă? Pe cine să acuz?

Zâmbesc.
- Răspunsurile lor nu-mi oferă, de fapt, nici un răspuns. S-au specializat să ascundă adevărul. Să aibă secrete. Să îmbogăţească realitatea ca să le convină lor, să dea ei bine. S-au convins pe ei că ăsta e adevărul, şi atunci nu mai ai cum să afli nimic care să aibă legătură cu realitatea. Ai întâlnit vreodată oameni din ăştia?

Bineînţeles. Cred că într-o oarecare măsură cu toţii suntem proprii noştri autori de ficţiune, iar opera noastră, propria noastră viaţă. Nici noi nu mai ştim adevărul...

Râde. Râsul său umple încăperea. Ha, ha, ha... Îmi place că râde la ceva spus de mine.
- Adică s-au întâlnit, s-au iubit, m-au făcut pe mine, apoi s-au despărţit. Cum vine asta?
- Familia mea e plină de secrete, îi mărturisesc, şi mai iese unul la suprafaţă din când în când, să te mai şocheze un pic, exact când te aştepţi mai puţin.
- Părinţii noştri sunt altfel decât noi, zice ea. Noi n-avem atât de multe secrete. Noi spunem totul despre noi. Ne deschidem inima oricui vrea. Ba chiar ţelul nostru este să fim cât mai deschişi şi să spunem cât mai multe. Uneori prea multe. De ce simţim neapărat nevoia de a fi înţeleşi? Dacă nu spunem totul, avem senzaţia că nu existăm.
- Cu siguranţă suntem diferiţi.
- Poate că într-o zi o să înveţe să vorbească, asta-i tot ce sper, pentru că vreau şi eu să aflu ceva despre ei. De ce să fii atât de închis, de ce să nu oferi lumii din jur nimic din tine?

Faţa îi străluceşte de o lumină intensă, caldă. Nu pozează în nimic, nu încearcă să înflorească nimic, nu încercă să mă mintă. Ci doar vorbeşte cinstit despre ea, iar asta nu am mai simţit de mult, sentimentul ăsta cald şi familiar de pe vremea apusă a liceului. Mă simt iarăşi ca la o ţigară în spatele liceului, când totul era real şi sincer şi relaţiile dintre oameni simple.
- Exact, tatăl meu a murit fără să ştiu nimic despre el, îi zic, sau prea puţine. Revoltător. Am trăit cu el în aceeaşi casă, dar n-am aflat aproape nimic. Cine a fost el, habar n-am. Am rămas cu impresii despre el, cu povestiri indirecte care-l includ şi pe el, şi atât. O mare necunoscută, adică un mare necunoscut. Azi toată lumea are blog, e pe facebook, şi-au transformat propriile vieţi într-o cronică publică. Orice necunoscut poate accesa viaţa ta intimă, să arunce o privire indiscretă în ea. Indiferent cine e, pervers, psihopat, din Africa, Japonia sau State. E chiar contrariul, e modul nostru de a face exhibiţionism. Gândurile noastre cele mai intime acolo, chiar şi pentru cei care nu ştiu să le aprecieze, pentru toată lumea, să aibă sau nu o reacţie la ele. Să fie la curent cu ceea ce facem, clipă de clipă, să nu rămânem necunoscuţi, lumea să ştie neapărat ce ne preocupă şi cine anume suntem noi.

Zâmbesc.
- Da, şi tatăl meu. Tata este cel mai greu de înţeles, nu poţi scoate o vorbă de la el, e tot timpul atât de puternic, sigur pe sine, distant. Poate că de la maică-mea mă mai pot aştepta la ceva, la o mărturisire neaşteptată, dar de la el, zero. Bărbaţii nu vorbesc. Poate şi-au dat seama că tot ce spun va fi folosit împotriva lor.
Râdem amândouă.
- Dar hai să-ţi spun, cel mai ciudat în toată afacerea asta este că eram convinsă că n-o să mor niciodată înainte de a muri el. Poate e ridicol, dar el a transformat moartea mea într-o realitate palpabilă. Nu e aiurea să te crezi imortal?! Îţi jur că până la 25 de ani am fost imortală.
- Hmmm, moartea...

În timp ce rosteşte cuvântul ăsta înspăimântător cu încetineală, de parcă s-ar pregăti să spună ceva inteligent despre asta, eu îmi fac planuri entuziasmată: am putea repeta asta pe viitor, am putea face o mulţime de lucruri împreună. Nu-mi prinde rău deloc o prietenă. Sunt disperată după o prietenă. Toţi prietenii mei au plecat din ţară, au luat-o spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii de parcă ar fi făcut-o intenţionat, de parcă ar fi fugit special de mine, iar eu am rămas aici trăind din trecut. Hrănindu-mă din amintiri asemeni unui om bătrân, când de fapt n-am nici treizeci.

E alcoolul de la berea comandată după ceai, e fumul de marijuana de la vecinii de masă, e muzica, e Marilyn Monroe... şi e Greta Garbo. E acum şi aici, şi e minunat. Ea întinde mâna zâmbind zâmbetul ei cald şi înţelegător, un zâmbet uriaş, de parcă ar şti tot ce trece prin mine, ba chiar mai mult, lucruri care până şi mie îmi scapă, dar pe care aş vrea să le bat în cuie şi să le manevrez ca atare, pe care aş vrea să le urlu în stradă... Mâna asta caldă pe braţul meu, în semn de solidaritate şi înţelegere. Îmi vine să mă ridic şi s-o îmbrăţişez, şi să-i mulţumesc că există. De ce dracu' n-am păstrat legătura atâta timp?! Mă simt acolo pentru ea. Clar, m-a scos din bârlog, din zona mea de siguranţă. Sunt pentru ea sută la sută.

Şi dintr-o dată:
- Cum îţi vezi viitorul?!
- Viitorul?!
- Da, viitorul.

Ceva din tonul ei, ceva e schimbat.
- În ce sens?
- Ce te vezi făcând de acum în cinci ani, de exemplu.

Îngrijorarea îmi creşte. În cinci ani. Parcă am mai auzit asta undeva. Amintirea legată de aceste cuvinte nu e clară, dar e alarmantă, îmi trezeşte ceva neplăcut. Aşa că o privesc confuză.

Profitând de ameţeala mea indescriptibilă, scoate ceva din geantă. Când văd ce, cartonaşele şi broşurile pe tăblia mesei, simt ceva în mine. Într-o singura miime de secundă, simt tot ce se poate mai rău, simt lumea prăbuşindu-se şi îngropându-mă sub ea.
- Ai cumva de gând să-mi vinzi ceva?, întreb uşor agresivă.

Râde de perspicacitatea mea, poate ceva din ce am spus mai devreme a îndreptăţit-o să creadă că nu am o minte prea strălucită, iar acum e surprinsă, dar îmi evită privirea, prefăcându-se că aranjează mai departe blestematele de cartonaşe.
- Ai de gând cumva să-mi vinzi produse Amway?!, întreb din nou, citind de pe mapa pusă deoparte. A mai încercat asta cineva cu mine, ştiu despre ce e vorba.
- Stai, nu-i chiar aşa, lasă-mă să-ţi explic.

Ceva îmi pulsează în cap. Mă chinui să înţeleg de unde naiba a făcut rost de numărul meu. Caut disperată un răspuns, şi aproape că-mi zbier în cap: cine, cine?! Urăsc şi blestem pe rând toţi cunoscuţii comuni.

Andreea îmi înşiră deja în faţă alt set de cartonaşe, explicându-mi câte beneficii aş putea avea dacă aş folosi aceste produse, şi cum compania respectivă lucrează cu un specialist de la NASA, iar produsele sunt super şi ultra.

Dacă m-aş ridica să plec, ar fi ca şi cum aş publica în România Liberă că tocmai mi s-a întâmplat ceva penibil. Aşa că, în loc de asta, cumpăr pe loc şi fără să protestez un detergent şi nişte bureţi nesimţit de scumpi, şi continui să zâmbesc, spre încântarea Andreei. După rezistenţa mea iniţială, iată că m-a convins, sunt o fată bună la urma urmei, rezonabilă. Ştia ea că are o clientă de bază în mine... Doar sunt Simona, hei, vechea Simonă, cea de la o ţigară din spatele liceului, când totul era real şi sincer şi relaţiile dintre oameni simple...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer