Carnet. Repede-repede-repede!

Pentru altul: pentru altul, de fapt prin altul, ca "truc instrumental", te salvezi şi pe tine. Numai pentru altul / prin altul te poţi salva pe tine însuţi. "Tine"-"însuţi": dublare, redundanţă, ocol, adaus de altul pentru a exprima convingător, solid, "sinele", simplul, unul, unitarul. Numai aşa, în acest sens, "instrumentalizare" etică a celuilalt: fă din celălalt ţinta-ocol, "instrumentul" salvării de sine. Egoism luminat (politic: "liberal").

Imaginile sînt exorbitante, ne abuzează prin pretenţia lor totalitară de mediu ultim, absolut.

Post-Deleuze / Daney: imaginea, televiziunea, media sînt FAŢA, "CHIPUL", adică icoana care, inspectîndu-ne, se oferă spre adorare, apropiat-distantă, coborîtoare. Condescendenţa (sacrală) a vizualului, care se "pogoară" pentru a se arăta, face ravagii în combinaţie cu pretenţia testimonial-mimetică a oricărei imagini, care e punte (peste abis, peste moarte, peste ne-fiinţă) între faţa-locului şi faţa-care-se-arată, pretinzîndu-ne să stăm drepţi, cu faţa. Imaginea: "în direct" şi acolo, şi aici. Trebuie să te arăţi la ceea ce se arată (apelul de seară, de dimineaţă etc.: apelul perpetuu). Iar semnul, dovada prezenţei e accesarea, care e taxă: obolul. Plăteşti cu prezenţa, prezenţa, viaţa, redusă semiotic, a fost transformată, reductiv, în marfă. Nu trebuie să faci nimic special, în plus, trebuie doar să fii - de faţă. Trebuie, tocmai, să nu faci nimic, să nu mai faci nimic - altceva. Prezenţă, convocare, sustragere (de la viaţă?).

Nu există imagine, nu există decît vizual (posibilitate a imaginilor): mediul absolut, hiper-mediul. Iar vizualul e etic: trebuie să arăţi, să se vadă. De aici, şantajul: "media înseamnă democraţie"! Da, în sine, teoretic, dar nu aşa cum e făcută. Preţul e, poate, prea mare. Trebuie calculat caz cu caz.

Shoah III. Raul Hilberg: prima perioadă a exterminării evreilor de către nazişti, tradiţională. "Soluţia finală" e o invenţie tehnică totală şi care avea loc, se inventa în timp real, chiar atunci, nu era extrasă dintr-un arsenal preexistent. De aici, în parte, şi lipsa urmelor textuale: documentele numesc vag ceva ce tocmai atunci se inventa, se crea, colectiv şi, mai ales, prin experimentări succesive în real, nu în laborator.

Experimentări la scara 1/1: nu asta trăim constant azi?

Fuga, ascunderea în tehnică, tehnica, o dată în plus, ca meta-unealtă, ca meta-proteză, o arhi-proteză "prelungind", de fapt suplinind, înlocuind nu parţial, ci total nu doar corpul, finitudinea, "incompletitudinea" corpului uman, ci eticul, auto-limitat. Tehnica, proteză morală, proteză totală: de om. Deci este posibil! Deci se poate!

(Pentru altădată: de ce e nevoie de corpuri unitare perfecte, cînd corpurile se pot combina, "asambla", oricum conlucrează?)

Moment revelator despre tehnică, de ce ne atrage. Pentru că, proiectivă fiind, înseamnă viaţa mea pe cheltuiala ta, pe moartea ta. Tehnica izgoneşte, îndepărtează moartea de la "mine", producîndu-mi teritoriu-viaţă (ogradă-fiinţă): proiectează moartea, o transportă. Moartea-celălalt. Pentru "mine", moartea e celălalt, înseamnă celălalt, ceilalţi. Relaţie deja, "inefabilă", tehnică, între moarte şi ceilalţi, şi viaţa mea.

Tehnica îndepărtează neputinţa, finitudinea, incompletitudinea, moartea. E, deja, în sine, ca atare, implicit, "tren al morţii". Ea face nevăzut neplăcutul, îndepărtîndu-l de la mine, de la faţa mea. Dar departe e tocmai lumea.

De fapt se numea "soluţia finală la problema evreiască".

Fascismul tehnicii: graba de a elimina incertitudinea, surpriza, "problema". Rezolvarea "problemei" prin eliminarea, prin eradicarea problemei.

A lucra nu pentru a produce, ci pentru a face să dispară. Ceea ce nu se văzuse (clar) pînă atunci în tehnică: partea negativă, de dispariţie, ascunsă tocmai de către cea productivă. Plus în locul, pe locul unui minus. Nu există spaţiu-suport neutru. Întotdeauna ceva stă în locul a altceva. Prin ce mijloace? Nu există "loc", "suport". Dacă există, deci dacă poate fi luat, ocupat (cucerit, expropriat etc.), înseamnă că a fost inventat, creat, produs, că a existat cineva înainte care a făcut locul să fie, căci locul nu există în sine, ci e pentru-cineva ("intenţional").

Linia morţii (linie de producţie vs linie de dispariţie; linie de montaj vs linie de de-montare: acelaşi taylorism, inversat). Accelerare, grăbire, surpriză totală, blocarea reacţiei: "repede, repede, repede". Tehnica neagă, anulează timpul. Dar timpul nu înseamnă neapărat ruină, decădere, entropie: e timpul vieţii, timp de viaţă, timp trăit, deja altceva decît timp "pur şi simplu". Viaţa e deja durată: a dura pe timp, în timp, prin timp, peste timp. Reducerea tehnică a vieţii la timp. Moartea repede-repede. Repede-repede-repede. Moartea fără viaţă, nu doar capăt (fie şi accelerat) al vieţii. Prin grabă tehnică, altfel spus prin viteză, viaţa nu este doar ucisă, asasinată, ci este redusă la timp, la posibilitatea de contracţie, fiind deci negată ca atare, "în sine", "teoretic", ca însăşi posibilitate de a fi. Poate fi, viaţa? Nu neapărat: viaţa poate fi nu doar ucisă, asasinată, ci făcută imposibilă, anulată ca posibilitate. Ceea ce e de negîndit.

Dar asta poate face tehnica chiar fără să ucidă, asta "conţine" orice tehnică: pretenţia de a prelua sarcinile vieţii, de a înlocui viaţa şi a o face inutilă. Prin supremaţia pe care o acordăm tehnicii, noi ne dorim nu moartea - nu ştim că de fapt ne dorim moartea -, ci o imposibilă viaţă-repaus, viaţă-vacanţă. Vacanţa pentru care amînăm toate lucrurile importante, plăcute.

Tehnică - viteză - dispariţie. Aici, inevitabil, Virilio. Nu vreau totuşi să-l actualizez acum, aici. Dar viteza e, într-adevăr, "viteză de dispariţie". Mai mult decît la Virilio: viteză egal anti-fiinţă.

Ne grăbim să dispărem? Avem de fapt tot timpul din lume. Tehnica produce timp: ce facem cu el? Îl trăim? Transformăm timpul în viaţă? Se poate trăi în vacanţă?

Viaţă egal muncă, viaţa se produce, trebuie produsă, nu e dată, nu e un produs, o marfă (produsă de către tehnică) pe care o consumăm. Etic (dar nu numai): a lucra la viaţă. Viaţa-muncă "specifică".

Ţinem viaţa în viaţă, în stare de funcţionare.

Iar corpul e doar metafora vieţii infinit perfectibile, a vieţii-tehnică de sine.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.