Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tur fragil / Dintr-o săptămână lungă


Manu Anghelescu, Maria Balabas

29.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tur fragil

Post Viena, lucrurile stau în felul următor. Redescopăr fragilitatea echilibrului în care mă scald ca într-un bazin cu apă călduţă, post extravaganta saună. De fiecare dată cînd îmi recîştig conexiunea cu mediul, o silent bomb vine să-mi arate cît de uşor pot aluneca din priza de care depinde toată coerenţa traseului care acum nu mai este pe stîncă, ci în viaţa reală. Viaţa, aşa cum se arată ea în diferitele sale ipostaze, se metamorfozează cu o constanţă matematică. Sau poate mediocra mea percepţie asupra ei. Sau poate centrul îşi modifică coordonatele. Sau poate eu nu mă mai pot raporta coerent la ele. Nici la minut, nici la vizionare. Dacă deodată totul devine luminos şi primăvara te izbeşte în orbite, păsările ciripesc în ploaie şi tot patetismul se dezlănţuie ca să te facă să tragi linii roz, să ştii că ceva bizar bate dinspre zona deşertică. Pentru că toţi cei care vor încerca să-ţi arate inutilitatea existenţei, care vor să-ţi demonstreze lipsa de magiei a respiraţiei, atunci cînd munţii îţi dezvăluie oxigenul dintre crevase şi ei, oamenii cifrelor vor să-ţi arate că doar chimia şi logica pot da sens, pentru că de fapt nu există sens, atunci trebuie să înveţi să fugi sau să lupţi. Iată că, deşi am din nou trupă de galezi cărora să le dezvălui taina schiatului pentru a mai produce un turist pe pîrtie, simt că pierd teren şi că ştiinţa şi reproşul vor începe să-şi bată joc de culorile şi de muzica mea. Pentru că nu trebuie să fii artist ca să ai senzaţia că nu eşti înţeles. Pentru că deşi joc a treia oară Risc şi încep să învăţ strategie, pierd armate şi pierd forţe. Mă pregătesc de o lungă călătorie, dar tot ce văd în faţa ochilor este un lung şir de întîmplări care să-mi desfiinţeze copilăria. Dar poate era şi timpul. Ce înseamnă poate era şi timpul? Poate nu toţi trebuie să fim educaţi si poate că nu toţi vrem să ştim mecanismul din spatele scamatoriilor. Poate că unii încă vrem să fim lăsaţi în uimirea de a nu afla logica din spatele efectului şi legea fizică din spatele jocului cu artificii. Vorbeam cu un vechi prieten la o cafea, într-o zi cu soare calm. Îmi spunea că după trei ani, iubita lui i se pare din ce în ce mai frumoasă. Era capabil să se lase uimit de familiaritate. Aşa cum şi mie începe să mi se pară micul orăşel tirolez un miraj solitar. Aşa cum munţii au prins fiinţă aici. Aşa cum nu există ceva mai frumos decît o ploaie de primăvară la cascada mea secretă, deşi o cunoaşte toată lumea din zonă. E închisă acum. Nu şi pentru mine. Trecînd peste pod, am redescoperit frumosul. Şi aprecierea. Şi umilinţa. Şi liniştea. Dar nu e încă timpul să te retragi. Îmi spun. Îmi impun. Interpretez. Prestez. Notez. Evadez.

Dintr-o săptămână lungă

Mă întrebi dacă mai este timp. Mă întreb şi eu. Este. Frânturi. În săptămâna aceasta secundele au devenit motiv de furie. Invitaţii trebuie să plătească intrarea. În clubul cu fum, muzicienii îşi respiră una dintre posibilele libertăţi. Timpul s-a despărţit de întreg şi a devenit standard. Muzica şi ea, pare că nu mai este decât un prilej pentru fum şi alcool. Mă desprind de îmbrăţişarea nefirească a situaţiei. Adorm.

În vis, nişte colegi de generaţie mă aleargă cu o seringă cu drog. Mă sperii. Nu înţeleg. Ei îmi spun că nu mă suportă. Aruncă acul. Mă străpunge. Mă gândesc daca m-am infectat. Îl scot. Îl arunc. Mă trezesc şi visez în continuare o aristocratică bunică adormită; din copilărie. E un vârtej întreg. Şi panică. Indusă de urlet. De fapt, o isterie de femeie instituţionalizată. Îngerii trebuie să evadeze. Drumul e pavat cu mirosuri scârnave; libertatea e împachetată în plastic şi inscripţionată undeva sus, pe unul dintre zidurile pe care oricum nimeni niciodată nu le va putea dărâma. Nu-s făcute din piatră, nu-s lipite cu ciment, sunt resturi de timp împlântate în lume.

Închisori. Peste tot.

Dimineaţa plouă adânc. Gătim în linişte o supă. O turnăm în boluri de ceramică. Sorbim. Pare că nimic nu se zdruncină. Pare că nimic. La masa de familie se poate râde de orice, stâlpi care vor susţine generaţiile, pruni care-ar trebui să facă ţuică, bulbi de flori cumpărate de la supermarket şi devenite galbene istorii.

Seara cânt şi scrisoarea dintre versurile întipărite în jazz merge către tine. Aici, la noi, încă putem merge cu căruţa. 3Â¥D-ul poate nu contează.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer