Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătoriile Penelopei


Ioana Bâldea Constantinescu

30.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Ca să pictezi o frunză, trebuie să sacrifici întregul peisaj. (...) Mama mea nu a ales un cap sau o frunză. Ea l-a ales pe tatăl meu şi, pentru a-l percepe mai bine, a sacrificat întreaga lume."
(Nicole Krauss, Istoria iubirii)

Citesc îngrozitor de greu. De când am început-o. În mod normal, aş fi renunţat.

Am mai scris despre asta. Când lucrurile nu se leagă între mine şi o carte, trec la următoarea, fără nicio remuşcare. Am un argument foarte bun la criticile, de altfel, justificate (normal e să termini o poveste, dacă tot ai început-o): viaţa e scurtă, iar literatura e mare. E... o mare. Sunt prea multe cărţi bune ca să-ţi pierzi vremea cu cele care nu te cheamă. Prea multe insule de explorat ca să te opreşti în fiecare port.

Pe asta, însă, am să o termin. Pentru că e o carte bună. Superbă, chiar. O carte minunată, care mă dezamăgeşte, însă, îngrozitor.

Citesc Istoria iubirii, de Nicole Krauss. Am mai citit-o, în proză scurtă şi articolaşe, prin reviste. Îmi e simpatică. Mă întreb cui nu i-ar fi. La puţin peste 30 de ani, Krauss e o promisiune frumoasă a literaturii americane actuale. Are succes. Are un soţ cel puţin la fel de celebru, pe Jonathan Safran Foer. Doi copii. Casă în Park Slope. Câine. Fotografii în Vogue. Cronci în Observer. Articole în Esquire. Studii la Stanford, la Oxford, la Courtauld. Premii - Médicis, Fémina, Orange, Saroyan. Trăsături de fotomodel. În principiu, ar trebui să-mi amintească de Vonnegut, care spunea că toate soţiile de scriitori sunt frumoase. Numai că Nicole e scriitoare. Una de A List.

Istoria iubirii
a apărut în 2005, la o lună distanţă de Extrem de tare şi incredibil de aproape, a lui Foer. A fost o carte bârfită. Mi-a plăcut chestia asta.

S-a vorbit despre identitate de tramă. Amândouă cărţile sunt tranzitate de supravieţuitori ai Holocaustului originari din Europa de Est. Copii cărora le e extirpat un părinte din universul-cuib al primilor ani. Soţii care-şi văd iubirile amputate tragic şi se trezesc, în plină tinereţe, ca nişte păpuşi mecanice cărora li s-au terminat bateriile. Uneori, coincidenţele sunt de-a dreptul uimitoare. Krauss şi Foer au negat orice formă de colaborare auctorială. În fond, amândoi au studiat opera lui Joseph Cornell chiar înainte să se fi întâlnit. E un argument în favoarea unei legături aproape telepatice care, în epoca Wall Street, te poartă înapoi într-o mitologie parcă recuperabilă a iubirii descinse din teoria aristotelică (exact, cea cu spiritual unic şi cele două corpuri care se întâlnesc pentru a reface unitatea primară).

Şi totuşi... şi totuşi. Cartea lui Nicole, dedicată lui Jonathan "viaţa mea" şi bunicilor ei, stă între mine şi propria mea reflecţie, în geamul obscur al metroului. Când ochii mei se întâlnesc cu... ai mei, din oglinda improvizată, tot ce văd sunt straturi-straturi de nedumerire dezamăgită.

Nu, nu identitatea subiectelor e problema. Oare nu e normal ca pe doi oameni inteligenţi, frumoşi, ingenioşi, îndrăgostiţi, fericiţi, cu o istorie personală comună să-i preocupe lucruri similare? Să scrie despre ele? Amândoi? Fiecare în felul lui?

Bingo.

Aici e buba.

Cartea lui Nicole e fantastic de bine scrisă. Ca şi a lui Jonathan. Nebunia e, însă, că orice frază a ei poate fi translatată în textul lui. Şi invers.

Acelaşi monolog care evoluează subtil spre dialoguri bifurcate, la rândul lor, trifurcate în planuri şi personaje care se multiplică temporal, pe axe ale aceloraşi drame - absenţă, catastrofă, precocitate. Nimic rău aici. Congruenţa de senzaţii, opinii, experienţe e firească. Sinonimia stilistică, însă, e o cu totul altă mâncare... fără peşte. Că vorbim de un cuplu vegetarian.

Krauss şi Foer par să aibă aceeaşi voce. Aceeaşi. Acelaşi ton. Aceleaşi inovaţii stilistice. Aceleaşi ticuri cu privire la reformarea paginii tipărite pe care (amândoi) desenează, lasă spaţii goale, provoacă, ce-i drept, cititorul arestat de lectura tradiţională,... în acelaşi fel. Aceleaşi modulaţii în metaforă, în alegorie, în naturalism, în magie orchestrată high tech şi poezie multimedia importată din publicitate, din filme şi videoclipuri, din istoria recentă şi umanitatea... atavică.

"Lui Jonathan, viaţa mea". Şi vreo trei sute de pagini de roman briliant. Un compliment magnific, nu? Atât că e făcut... pe vocea lui.

Krauss şi Foer nu ilustrează motivul discipolului care mai străluceşte, o vreme, în stilul maestrului, până să-şi găsească drumul lui. Nu. Aici nu e vorba de mentori şi emuli, de iubiri traduse creativ. Când s-au întâlnit, amândoi aveau câte un roman publicat. Amândoi încântaseră. Scandalizaseră. Epataseră.

Eu, cea din geamul metroului şi cu mine, cea care citesc ne uităm, din nou, buimăcite, una la cealaltă. Oricât de mare ar fi comuniunea, oricât de pereche, aşa, ca şosetele de aceeaşi culoare, ar fi sufletele unor oameni dotaţi cu talente gemene şi chimie reciproc declanşabilă, TOTUŞI, nimeni nu scrie la fel cu nimeni în absenţa... intenţiei.

Da, fără discuţie, subscriu la poveştile cu oamenii care-şi termină unul altuia frazele. Aşa cum înţeleg, fără să mi se pară în vreun fel nelalocul lor, contaminările de limbaj proprii oamenilor îndrăgostiţi, între care circulă cuvinte, gesturi, grimase, sărutări, lacrimi, tăceri şi gânduri nerostite. E şi asta o formă de tandreţe. Să te trezeşti infectat, cumva, de limbajul celuilalt, de cuvintele lui, de maniera lui de a diminutiva, de ludicul pe care şi-l accesorizează cu zbateri de gene, desene ample cu degetul în aer, melodii pe care te trezeşti îngânându-le şi tu, o mână care trece prin păr sau un balet savuros executat cu vârful nasului.

Împărţim lucrurile astea. Ni le împrumutăm. Aşa sunt iubirile. Aşa... e iubirea. Nu şi literatura.

"Lui Jonathan, viaţa mea" sună excelent. Nu-mi imaginez niciun soţ care să nu fie flatat. După genul ăsta de declaraţie, copiii sunt făcuţi pachet pe adresa bunicilor şi biletele de avion comandate online. Urmează o a doua lună de miere.

Un roman, fie el şi superb, însă, scris pe un ton practicat cu titlul de bun comun, dobândit în timpul căsătoriei e... dezolant.

Foarte frumoasă unitatea perfectă, întregul reîntregit al lui Aristotel. Atât că trupul ăsta puternic, format din două jumătăţi care s-au întâlnit şi s-au asamblat fără cusur ar trebui să fie... bicefal.

O citesc pe Krauss şi nu pot să nu mă gândesc la Penelopa. Feministele au făcut-o praf şi, cu toate astea, fiecare cuplu a recuperat-o, într-un fel. Ea e soţia placidă, cu ochii mereu închişi. Nu-şi vede peţitorii, aşa cum nu-l vede pe Ulise prins în mrejele Circei.

În viziunea patriarhală, însă, ea e femeia perfectă. Pentru Ulise, ea e limanul lui. Destinaţia. Patria. Căminul. Reflecţia iubirii lui. Dublul. E cea la care se întoarce mereu. Femeia de care îl leagă un fir nevăzut, poate chiar al ei, care le întreţese spiritele.

Şi, până la urmă, ce e misogin în asta? Să mă ierte feministele, dar cine nu-şi doreşte să fie limanul cuiva? E urmarea firească a oricărei iubiri, e instinctual oricărei Arachne care încearcă, uneori fără să ştie, să reproducă în pânza ei textura sufletului celuilalt.

Dincolo de asta, oricât ar fi iubit Ulise Ithaca şi oricât ar fi fost Penelopa de anima lui, de variantă feminină a aceloraşi doruri, n-ai cum să nu vezi că, aşa legat de ea cum era el, n-a dat pe-acasă vreo şapte ani. De ce? Păi... poate, tocmai, pentru că Ithaca stătea cuminte, la locul ei - un punct fix, la orizont, iar Penelopa, atât de previzibilă în neţărmurita ei adoraţie, l-ar fi aşteptat să se întoarcă şi peste 77 de ani.

O citesc pe Nicole Krauss / Foer şi exact asta văd. O Penelopă. În care ar fi ipocrit să dau cu piatra.

Nu pot să nu mă întreb, însă, cum poate cineva dăruit cu atâta talent să nu tânjească după alteritate? Să nu vrea să fie diferenţa, reacţia, completarea, reversul, antinomia celuilalt?

Cumva, nu ştiu de ce, în literatură asta mi se pare cea mai frumoasă formă de iubire. Să-l complimentezi pe celălalt cu vocea ta, fie ea şi de... Galatee, de creaţie în care se poate recunoaşte, însă... a ta, fără drept de apel, fără semne de întrebare. Vocea de care s-a îndrăgostit, nu vocea pe care a ajuns să o împartă cu altcineva. O voce care seduce. Nu una care reproduce. Oricât de drag i-ar fi originalul.

Dintotdeauna, Ulise a fost eroul meu preferat. Pentru că-i plăceau depărtările, poveştile, aventurile, călătoriile, primejdiile şi stratagemele. Mă lua cu el în călătoriile lui şi mă făcea să descopăr cât de spectaculos de frumoasă e mintea omenească.

Şi da, e adevărat că, după ce oboseşte de atâta umblat, Ulise se întoarce acasă. Îşi regăseşte soţia-patrie şi, probabil, împarte din nou cu ea aceeaşi voce, acelaşi pat din trunchi de copac în jurul căruia şi-a construit casa, aceeaşi dragoste.

Nu şi poveştile. Nu şi toate variantele ei (probabil că asta erau, şi nimic mai mult) cu care s-a iubit pe alte meleaguri.

Am să termin Istoria iubirii. E scrisă molcom, frumos, parcă fără efort, într-o revărsare de emoţie niciodată stridentă, întotdeauna proporţionată. E o poveste nouă, narată într-o manieră care-mi evocă, visceral, aproape, ideea de rutină casnică. Deşi e inovatoare. Inteligentă. Curajoasă.

Îmi place să mă gândesc că noaptea, când desţesea vălul urzit ziua, în văzul lumii, Penelopa deschidea larg ochii şi, poate, sorbea la întâmplare câte-o lacrimă sărată ca apele Mării Ionice, pe care-o ocolea Ulise. Singurul sărut al nopţii pe buzele ei arse.

Şi poate că, privind în depărtare, spre zări niciodată străbătute, jumătatea perfectă a lui Ulise, limanul lui, oglinda, dublul, ţărmul, terenul solid, neros de ape şi etern dezirabil ar fi făcut orice pentru vrăjile tainice care-l ţineau pe Odiseu îndrăgostit de altă poveste. Mereu departe. Mereu amânând-o. Mereu neîntors acasă, mângâind cu buricele degetelor coama nărăvaşă a unui val. Sărat. Ca lacrima ei. Dar altul.

Poate că ea, Penelopa, şi-ar fi dorit să fie... Marea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer