Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Fotografia - între imagine şi poveste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Episodul 4 - Despre fotografia accidentală


Voicu Bojan, Egyed Ufó Zoltán, Mircea Gherase, Gicu Şerban

10.04.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există o obsesie generalizată legată de control în fotografie. O obsesie pentru controlul luminii şi pentru compoziţii perfecte, de obicei prefabricate. Şi asta sare în ochi în special în fotografia de advertising şi glamour. Nu mai contează atât subiectul, acest abstract CE fotografic, ci contează CU CE-ul şi mai ales CUM-ul. Contează doar efectul pe care fotografia perfectă îl va avea asupra receptorului rămas cu gura căscată. Obsesia majorităţii fotografilor de azi, fie ei amatori sau profesionişti, se rezumă la tehnicisme şi scule. Geanta foto devine o lume în sine, autonomă, un fel de axis mundi în care trebuie să se regăsească unelte ce ar merita preamărite în lungi ode în metru antic. Din nefericire, în goana după perfecţiunea detaliului realizat cu cel mai bun obiectiv de pe piaţă se pierde tocmai sensul fotografiei, care înseamnă un simplu CE, înseamnă a opera un decupaj semnificativ, a tăia o felie zemoasă din rotunjimea de pepene a lumii. Ceva ce parcă nici n-ar fi existat vreodată dacă noi nu l-am fi văzut, tăiat şi arătat mai departe. A vedea - a decupa - a arăta. Acesta este în cele din urmă triunghiul în care se închide toată fotografia. Dar ce facem cu fotografiile accidentale? Ce explicaţii mai putem da când indexul propriei mâini are un reflex autonom, când aparatul uitat pe self-timer face de capul lui o fotografie minunată, deşi accidentală? Tot edificiul înălţat obsesiei controlului se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc. În fotografie imprevizibilul este un element surpriză care ar trebui să ne pună mai mult pe gânduri.

Pe zi ce trece îmi dau seama ce teribil de ritualizată, de ritmată este viaţa noastră de zi cu zi. Oare ce m-aş face dacă nu aş călători? Ar fi ca şi cum aş citi o singură pagină dintr-o carte, la infinit, fără să am curajul s-o întorc. Cu timpul, construim noi ritualuri în interiorul rutinei - de exemplu, ceaiul meu verde de dimineaţă se bea într-un anume ritm, la o anumită temperatură, se toarnă într-un anume fel. Cana stă pe un anume raft, aşezată pe o cutie albastră de cremă de mâini Nivea şi ca să ajungi la ea trebuie să te întorci cu vreo 30 de grade spre sud est. De fapt, stă acolo pentru a elimina riscul de a vărsa ceaiul pe tastatura de la laptop. Şi aşa se desfăşoară toată ziua, dintr-un ritual în altul, cu scrisul, cu pruncii, cu sportul, cu fotografia, cu somnul, cu prietenii tot mai ritualizaţi la rândul lor, devenind astfel tot mai inaccesibili, mai formali.

Fotografia este frumoasă şi pentru că în viaţa noastră ritualizată face loc invizibilului, întâmplătorului, imprevizibilului. Uneori arată lucruri care nu se văd. Alteori declanşezi din greşeală doar ca să constaţi că ai prins fix ceea ce căutai, ca un pescar începător care habar n-are de momeli, dar aruncă şi el cârligul. Îmi place rolul pe care îl joacă hazardul în fotografie pentru că te eliberează de ideea că mereu tu eşti cel care deţii controlul asupra lucrurilor, tu eşti cel de la butoane. Brusc, imaginile se transformă în nişte daruri. Ţin minte că odată am declanşat pentru că Vasile (Dorolţi) a pus o frână de Dacie break, altădată, la Roşia Montana am declanşat pentru că m-am speriat de o detonare care a bubuit înspăimântător undeva foarte aproape. Astă vară, Cosmin (Bumbuţ) le făcea poze copiilor cu aparatul meu la un aquapark şi la un moment dat îmi arată rezultatul de pe display - un val albastru venea spre el, foarte grafic, iar sus de tot, centrate, două buze mici, roşii; o întâmplare pură, neprogramată.

Filmul Blow up al lui Antonioni - la o analiză mai atentă, într-un cadru fotografic, autorul descoperă într-o tufă un cadavru-surpriză. William Klein în proiectul său despre New York, The Dancers: Două momâi ciudate cu mâinile alandala. Toţi îl întreabă pe autor de ce băiatul are barbă. Păi nu are, doar pare, e din pricină că şi-a mişcat capul şi timpul de expunere a fost mai lung. Sau fotografia aceea celebră cu copilul schimonosit ce îndreaptă pistolul spre fotograf. O fi declanşat pentru că i s-o fi făcut brusc teamă că pistolul putea fi încărcat, mai poţi să ştii? Weegee are şi el o imagine fabuloasă cu un grup în noapte, îngheţaţi de un flash nesimţit, fiecare având o expresie diferită întipărită pe chip, un grup de măşti mortuare stranii, care nu au nimic de împărţit. Când faci fotografie de stradă, te aştepţi în mod deliberat la neaşteptat. Se spune că 30% din imaginile noastre reuşite sunt rodul unor întâmplări, spaime, declanşări întâmplătoare. Odată, crezând în statistica asta, am mers prin oraş cu aparatul pus în diagonală la spate şi declanşam pe sub braţul stâng, fără să mă uit. A fost o plimbare interesantă, pozele au fost în schimb nişte tâmpenii totale. Uneori nu e de-ajuns să fii doar sincer şi determinat. La polul opus este unul ca Sugimoto care merge la cinema, pune aparatul pe trepied şi după două ore obţine o sală şi un ecran gol, dar care conţin totul: filmul, povestea, timpul scurs, cei care l-au privit. Kenna şi pontoanele lui, peisajele japoneze ca nişte stampe, apa lăptoasă, totul controlat aproape mistic. Adams aşteptând norul care trebuie, lumina, luna care răsare. Moduri diferite de a ucide ritualic, ritualul.

În cele din urmă, orice fotografie bună are nevoie doar de un conţinut valabil îngheţat în momentul care trebuie. Şi mai are nevoie de patru laturi, graniţa ultimă a unei lumi ce stă acolo închisă ca într-o cuşcă. Şi dacă spaimele, accidentele şi reflexele necondiţionate contribuie la acest mister care se mai numeşte şi fotografie, ele sunt mai mult decât binevenite.

(Voicu Bojan, Cluj, martie 2010)


(Maramureş, 2004 - poză iscată din frîna lui Vasile)

***
Am o teorie. Cred că norocul ni se arată de x ori pe zi, indiferent ce facem, iar dacă noi sîntem deschişi la suflet, putem să ne folosim de el. În fotografie pot să deosebesc două tipuri de noroc:

Norocul întruchipat în subiect: umblăm în lume fără scop şi dintr-o dată ne pare în faţă un subiect interesant.
Norocul materializat în poză: deja lucrăm la un subiect şi avem norocul să prindem o poză cu un moment interesant, sau o poziţie interesantă.

Poza de mai jos e un exemplu de noroc dublu, şi de subiect şi de moment. Stăteam pe nisip în Vamă, gol, discutînd cu un amic, proprietar de cîrciumă pe acolo. N-am prea făcut poze în acea zi, nu aveam mare chef, eram nedormit de ceva timp. Tocmai dezbăteam soarta Vamei cu amicul, cînd am auzit o discuţie puternică venind de la vreo 10 metri. Mi-am scos aparatul dintre haine, am alergat zece metri, am tras trei cadre din reflex cu Samsungul meu de atunci (de acolo vignetarea), şi m-am întors să mă întind la loc pe nisip.

Ştiam că am prins o lumină frumoasă şi o compoziţie drăguţă cu omul cel mare şi omuleţul din mare. Dar nu eram conştient de detalii, de expresia copilului, de degetul mamei, de părul de pe spatele tatălui. Doar acasă mi-am dat seama că una dintre cele trei poze e un adevărat dar divin.

(Egyed Ufó Zoltán, mai multe la ufo.oskar.ro)



***
Mă apucă aşa un fel de a mă lăsa de fotografiat de fiecare dată când vreau să scriu un text despre fotografie. Nu mă pricep să scriu, nici frumos, nici urât şi chiar mai mult, atunci când mă apuc să scriu parcă nimic nu mă mai inspiră, mâncarea nu mai are gust, florile se ofilesc, îmi creşte chiria. De fapt aştept să se producă un accident, exact ca la liceu înainte de teza de informatică la care, bâtă fiind, aşteptam fie să explodeze un calculator, fie să leşin sau chiar să vină cutremurul şi să o salvez eroic pe doamna profesoară. Venea întotdeauna cinciul de trecere, banal, insipid, eventual cu o notă de încurajare: "Gherase eşti un accident în clasa asta. Nu ştiu ce cauţi tu aici". Un accident şi încă unul nefericit.

Dar nu de accidentele nefericite mi-e cel mai teamă, pe astea înveţi cu timpul cum să le abordezi, ce figură solemnă să afişezi şi cum să pari nevinovat. De cele fericite îmi este frică cu adevărat. De fotografiile de pe un film proaspăt developat, de care nu-ţi mai aduci aminte nici în ruptul capului cum şi când anume le-ai făcut. Fotografiile bune, complet diferite faţă de tot ce ai tras în seria respectivă, alea pe care eşti jenat să le arăţi prietenilor, pentru că nu eşti convins că totuşi sunt ale tale.

Fotografia de care te încurci în mersul tău ritmic de zi cu zi, făcută cumva dinlăuntrul tău dar fără tine, fotografia pe care o priveşti tâmp şi căreia îi spui retoric "nu ştiu ce cauţi aici!".

(Mircea Gherase)



***
Ori sunt un ghinionist, ori arcul declanşatorului meu e prea tare. Nu am declanşat niciodată din cauza unui strănut sau al vreunui reflex condiţionat. Sau poate s-a întâmplat dar rezultatele erau rateuri şi ca urmare le-am şi uitat, nu le-am luat în seamă.

Dar pentru mine fotografia, "decupajul" despre care ai scris, este în primul rând o investigaţie asumată a ta (a fotografului) asupra unui CEVA (subiect). Mai clar, ai un aparat în mâini, prin care te uiţi (sau nu) la un subiect, şi în momentul în care în vizor apare ceva semnificativ din punctul tău de vedere execuţi o declanşare.

E posibil să declanşezi accidental în timp ce te aşezi din greşeală pe aparatul lăsat pe fotoliu, să te uiţi apoi la fotografie şi să vezi o compoziţie superbă cu liniile tavanului, cu culoarea verde a grinzii şi cu o diagonală de perdea prin care intră superb lumina apusului. Dar fotografia asta, din punctul meu de vedere, este numai despre grafică, doar o formă frumoasă, lipsită de un conţinut demn de luat în seamă. Pentru mine este mult mai important acel CEVA (subiectul oricare ar fi el), şi interesul tău faţă de acel subiect, decât o simplă armonie compoziţională din care lipseşte subiectul.

Îţi ataşez o fotografie declanşată oarecum accidental, la băile de la Ocna Sibiului, unde am fotografiat sistematic pentru o perioadă mai lungă de timp. Imaginea e făcută ca urmare a unei alunecări pe mâlul de pe fundul lacului. În timp ce făceam o manevră în scopul de a-mi recăpăta echilibrul l-am observat pe tipul din imagine, şi am reuşit să fac o declanşare, spre el, chiar înainte de a scufunda husa cu aparatul în nămol. Nu-mi dau seama dacă alunecarea mea accidentală a generat fotografia de mai jos, dar în mod sigur e o fotografie norocoasă pe care cred că nu aş fi primit-o dacă nu aş fi luat în serios proiectul meu legat de băile de nămol.

(Gicu Şerban)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer