Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Very spiritus - Mic jurnal scoţian


Ioana Bâldea Constantinescu

13.04.2010
The One, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De câţiva ani încoace, tot încerc să mă autoconving că viaţa de adult presupune, pe lângă atâtea altele, şi o responsabilizare a imaginaţiei. Şi cred că aş fi devenit un adult în toată regula, cu picioarele pe pământ şi prea puţină apetenţă pentru aventură, dacă nu mi s-ar fi întâmplat un lucru extraordinar, scăpat parcă din anii entuziaşti ai unei copilării în care îmi permiteam să visez orice.

Într-o zi mi-am închis telefonul mobil, mi-am pus agenda de serviciu în sertar, mi-am făcut bagajele şi am plecat în Scoţia.

Am ajuns la Edinburgh cu trenul şi primul lucru pe care mi-l amintesc e zgomotul huruitor pe care îl făcea valiza mea pe caldarâm. O târam cu îndârjire, fără să mă uit pe unde merg, cu ochii la întunecimile crenelate ale unor clădiri ce păreau arse cu ţigara. Aşa se vede oraşul de pe Princes Street, artera comercială a acestei capitale bizare, în care castelele coexistă, anacronic şi aiuritor, cu marile magazine, iar turiştii trec grăbiţi pe lângă bătrânul din colţ, cu genunchii roşii de frig iţindu-i-se de sub clasicul kilt şi cimpoiul pregătit să îngâne (a câta oară pe ziua de azi?), Scotland the Brave. Aşa l-am văzut eu atunci, până când, cu o bufnitură orchestrată parcă pentru a mai subţia vraja şi a mă smulge din lumea mea de copil fericit că, uite, există Moş Crăciun, genunchiul meu julit, deloc încântat de cunoştinţa cu trotuarul scoţian, mi-a urat, cu toată solemnitatea pe care o are o căzătură zdravănă în mijlocul unui oraş străin, atunci când tragi după tine o valiză trăncănitoare, "BINE AI VENIT LA EDINBURGH!"

Cred că atunci, la nici zece minute după ce ajunsesem în inima Scoţiei, după acel prim botez citadin, m-a copleşit o senzaţie ciudată, ca şi cum era firesc să fiu acolo, ca şi cum aşa ar fi trebuit să fie, ca şi cum toate, monumentul lui Walter Scott, Starbucks, băncile dedicate "lui Tom MacAllistair", sau "lui Daisy Flannigan", sau "preaiubitului meu Peter", magazinul Romanes & Paterson, gara de la Haymarket, Galeria Naţională a Scoţiei, copiii care se fugăreau pe stradă, toate mă aşteptau de mult, convinse că am să apar la un moment dat... Şi, parcă pentru a rezona şi mai bine cu veşnica dualitate a oraşului, firescul prezenţei mele acolo a fost instantaneu dublat de emoţie, de umire, de neîncredere, de exaltare, de bucurie autentică, înghesuită în trei cuvinte pe care mi le-am tot repetat mental, de când m-am dat jos din tren: "Sunt la Edinburgh!"

Edinburgh e un oraş mic. Am înţeles asta când, după câteva zile, îl străbăteam nonşalant, de pe Princes Street până pe Royal Mile, numele sub care sunt cunoscute cele patru străzi în care se împarte distanţa de la Castle Hill la Cannongate. Patru străzi de Ev Mediu, de Renaştere, de legende cu Bonnie Prince Charlie şi Marie de Guise, de magazine cu tartane şi sporrans - miniaturalele tolbe din piele şi blană pe care scoţienii le poartă peste kilt, de taverne unde se mănâncă vânat, friptură de viţel stil "Aberdeen Angus", haggis sau somon cu legume şi sos de mărar.

Mi-a fost uşor să mă obişnuiesc să privesc ploaia clipocind în faţa catedralei St. Giles, de la masa mea din colţ, de la Deacon Brodie's Tavern. Am în faţă un pahar de cranachan, desertul tradiţional, un fel de iaurt de fructe prea puţin dulce, după care nu mă prea omor. Ochii îmi zboară de la covorul însemnat cu tartanul clanului Stuart la şemineul din stejar masiv şi apoi din nou afară, de unde se aude glasul aceluiaşi cimpoi scoţian care, în mintea mea, se estompează încet, încet, până când se confundă cu Shiver, piesa celor de la Coldplay... Plouă tot timpul, când liniştit, când violent, pe străduţele astea întortocheate, înspre care Marea Nordului îşi tot umflă obrajii şi trimite un vânt îngheţat, de iarnă uscată. E primăvară la Edinburgh, dar eu am senzaţia unui noiembrie târziu. Fac parte din minoritatea călătorilor îngheţaţi, care privesc cu uimire în urma femeilor de aici, înfofolite în paltoane şi purtând în picioare... papuci, sau exhibând, deasupra taliei joase a unor pantaloni Replay, sau Gap, sau H&M, un abdomen vânăt de frig, dar invariabil descoperit. Şi totuşi, când ies de la Deacon Brodie's, nu mă zgribulesc sub umbrelă, ci mă strecor, îmi fac loc, mă furişez, descopăr, alerg de la Tolbooth Kirk la Lady Stair's House, mă pierd în magazine cu ciorapi groşi, de lână, fulare de caşmir, şepci de tweed şi oiţe miţoase, de pluş. Una dintre ele mă roagă, pe limba ei, să o iau acasă. Îi promit că am să mă întorc după ea, după care mă înfăşor într-un tartan care mă acoperă până la tălpi, mă învârtesc într-o oglindă, răsfoiesc cărţi cu Greyfriars Bobby, micul terrier Skye care a păzit, timp de opt ani, mormântul stăpânului său, John Gray. Statuia lui e undeva, aici, în oraşul vechi. Poate că mâine am să o văd şi eu...

Mâine, însă, urc voiniceşte spre Edinburgh Castle, acolo unde mai bântuie, poate, fantoma lui Mary, Queen of Scots. Mă opresc în faţa portretelor ei, aşa cum am făcut-o şi la National Portrait Gallery of Scotland, în căutarea femeii frumoase pe care au iubit-o contele de Bothwell sau Lordul Darnley. O găsesc... şi nu o găsesc. Poate că nu al ei e portretul care, în mintea mea, se va suprapune călătoriei scoţiene. Ce păstrez, de la Edinburgh Castle, e vaietul de peste timp al sutelor de vrăjitoare arse in piaţa din faţa zidurilor crezute, odinioară, de necucerit. E vântul care-mi sfredeleşte fiecare crâmpei de gând, e minuscula St. Margaret's Chapel, austeră şi neclintită în trupul ei de piatră cenuşie, e imaginea celor două steaguri, scoţian şi britanic, care flutură, niciodată îngemănate, de pe turnurile solitare.

Seara îmi recapitulez imaginile zilei, în aburii unei căni de ceai care, de-acum, mi-a devenit indispensabilă şi căreia îi duc dorul într-una din zilele următoare, când privesc ploaia scoţiană de pe geamul unui autocar înţesat de turişti de toate naţionalităţile, plecaţi să o caute pe Nessie. Da, merg în Highlands, cum zice cântecul pe care îl mai îngân, din când în când, spre oroarea celorlalţi pasageri, cu vocea mea din ce în ce mai biruită de răguşeală. Merg în Highlands şi... nu prea îmi vine să cred când trec prin Glencoe, pe la Fort William, Pitlochry sau Inverness. Întinderi de munţi şi mlaştini, de pârăiaşe care despică stâncile şi curg poznaş spre văi când verzi, când roşiatice, turme de oi, toate parcă suspendate într-o ceaţă de consistenţa desertului meu de la Deacon Brodie's. E frig, plouă şi e incredibil de frumos. Şi, în timp ce vocea lipsită de identitate din casca pe care am primit-o la începutul excursiei îmi povesteşte despre whisky, despre mişcarea iacobită, despre Rob Roy şi clanurile scoţiene, eu mă simt intrată într-o lume a... uleiurilor pe pânză, a tuşelor groase de tempera, a liniei subţiri de peniţă, a cărbunelui, a amestecurilor de pigmenţi minerali, gumă arabică şi apă din care trebuie să se fi ivit crestele colorate, privirea gri-albastră a lacurilor, moliciunea lăptoasă a norilor, cenuşiul greu al aerului, floarea aceea roz, limba aceea de zăpadă...

Când ajung la Loch Ness, nu mai am ochi pentru monstrul pe care îl caută toată lumea. Mă fascinează lacul. Nesfârşit şi la fel de pictural. Nu prea mai îmi pasă că e frig, că plouă, plouă în continuu, că am patru bluze, una peste alta, toate ude, că n-am găsit-o pe Nessie. Când mă urc din nou în autocar şi pornim pe drumul de întoarcere, am senzaţia că în urma mea se închid, cu foşnet, paginile unei cărţi cu poze frumoase.

N-a plouat chiar tot timpul. Într-o zi a ieşit soarele şi atunci am plecat la Pollok House, lângă Glasgow. Pollok House e un conac neoclasic, reşedinţa familiei Maxwell de câteva sute de ani. Casa, ca desprinsă din Waverly, sau cine ştie ce altă scriere a lui Walter Scott, tronează în mijlocul unor grădini intimidant de bine întreţinute, cu peluză perfect aranjată, romburi de piatră în care îşi fac loc specii de flori minuscule, umbrite de tufe pestriţe, încârligate, smălţuite parcă pe marginile unor alei labirintice. În interior te întâmpină un majordom ca din alt timp, care te lasă apoi să cutreieri printre tablouri de Murillo, Goya sau William Blake. Din bibliotecă se aude izbucnirea melodioasă a unui pian. Mă iau după sunet şi, pe neaşteptate, mă trezesc în faţa ei. Doamna cu guler de blană e unul dintre cele mai frumoase portrete ale lui El Greco şi, cu siguranţă, una dintre cele mai plăcute întâlniri scoţiene. Ne privim îndelung, în cascade succesive de melodie care nu mă împiedică s-o ascult, atunci când îmi povesteşte despre iubirile ei înşelătoare, despre nopţi de îndoială şi dimineţi zbuciumate, la capătul cărora s-a retras, senină, frumoasă, fermecătoare, în rama unui tablou, deasupra unui şemineu scoţian. Şi, în timp ce pianul se dezlănţuie, încercând parcă să ascundă ceva din poezia degetelor ei lungi, din adâncimea ochilor întunecaţi, din suavitatea chipului ca de porţelan, înfăşurat în văluri, mă îndepărtez încet, ştiind că trebuia să ne întâlnim, că al ei e portretul pe care îl căutam, că şi ei, ca şi mie, îi e frig între atâtea ceţuri şi ploi...

Cu portretul ăsta înnebunitor de frumos în minte am fost la la Rosslyn Chapel, unde amatorii de istorie, simboluri masonice şi poveşti cu Templieri se amestecă, involuntar, cu fanii lui Dan Brown, chitiţi să dezlege Codul lui Da Vinci. Mie, dincolo de chipul Omului Verde, de impresionanta poveste a sculptorului care şi-a ucis învăţăcelul din gelozie pentru destoinicia lui, de diavolii brodaţi parcă în piatră care benchetuiesc, pe zidurile bisericii, cu îngeri, împăraţi şi dragoni, mi-a rămas aproape o inscripţie de pe o piatră de mormânt, care mi-a spus că Iubirea învinge moartea...

Sunt multe lucruri pe care mi-ar plăcea să vi le mai spun... Cum ar fi faptul că, până la urmă, am uitat să-l caut pe Greyfriars Bobby. Sau că n-am fost la Elephant House, cafeneaua unde J.K. Rowling a început să scrie povestea lui Harry Potter, băieţelul vrăjitor. Sau că, puţin înainte de plecare, când mă întorceam la Deacon Brodie's, mi-am cumpărat oiţa miţoasă de pluş. Nu de alta, dar îi promisesem. Sau să vă povestesc despre conversaţia revelatoare, de la micul dejun, cu patroana hotelului la care am stat. Venea din Lituania şi se căznea să ne explice, într-o engleză aproximativă, ce fel de oraş e Edinburgh.
"It is very... spiritus!" ne-a declarat ea, în cele din urmă, încântată că a găsit, în sfârşit, cuvântul care-i trebuia.

Ştiţi cum pe Harry Potter, atunci când îl ameninţă ceva, îl supără cicatricea în formă de fulger de pe frunte? Cam aşa păţesc şi eu, de când m-am întors de la Edinburgh. Cum îmi spune cineva că viaţa e plată, că trebuie să mă maturizez, că momentele perfecte nu există decât în cărţi, în filme şi în minţile celor afectaţi de complexul lui Peter Pan, cum simt că mă arde urma juliturii de pe genunchiul stâng. Şi atunci, brusc, îmi aduc aminte că, în sufrageria mea, tronează, în totală disonanţă cu tot restul camerei, o valiză nici mare, nici mică, în care am cărat, de-a lungul şi de-a latul Scoţiei, o mulţime de vise. Dacă închid ochii, pe cuvânt că simt cum îmi cad pe creştet, aşa, din senin, picurii aceia străvezii de ploaie insinuantă şi mofturoasă, ca la Edinburgh...

Very... spiritus.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Roma (I), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Fain e drumul jazz-ului, Mihai Brezeanu (4.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer