Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Eseuri personale

Şcoala sângelui, a durerii şi a viselor neîmplinite


Sabina Alexandra Balea

22.04.2010
The Girl With Her Pearls On, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
De-a lungul timpului, am fost îndemnată de multe ori să scriu câteva rânduri despre anii petrecuţi în şcoală de balet. Ştiam că o voi face la un moment dat, dar nu am încercat niciodată. Se află însă în mine ceva care astăzi mă îndeamnă să o fac. Să scriu despre una dintre cele mai sumbre, semnificative şi imposibil de uitat perioade ale vieţii mele.

Aveam 3 sau 4 ani şi am fost dusă de către mama pentru prima oară la operă. Lacul lebedelor. Ea spune că timp de aproape 4 ore am stat nemişcată, cu gura deschisă şi fără a-mi putea dezlipi ochii de la ceea ce se petrecea pe scenă. Eu îmi amintesc doar că stăteam într-o lojă în partea dreaptă, pe un scaun mare şi pătrăţos, muzică venind din fosă şi o mare de tutu-uri albe care se învârteau în ritm ameţitor. Ea a fost atunci surprinsă şi încântată de fascinaţia mea pentru balet, iar eu ştiu doar că dansam pe stradă şi ea mă ruga să mă potolesc. Au urmat 4 ani de cursuri de balet la Opera Română.

Magda, profesoara care aduna zeci de fetiţe în Studioul nr. 1 fusese cândva balerină, nu lipsită de graţie şi care punea în scenă anual câte două spectacole intitulate "Atelierul de păpuşi". M-am simţit minunat pe scenă de la 5 ani. Îmi plăcea faptul că lumina reflectoarelor făcea spectatorii să dispară, iar eu nu îmi mai vedeam părinţii sau bunicii. Îmi plăceau cabinele cu oglinzi mari, trusele de farduri, costumele, cortină grea şi roasă, mirosul podelei şi praful din culise. Agitaţia din pauză, mama care mă aştepta după ce terminam primul dans şi îmi schimba cu viteza luminii costumul pentru cel de-al doilea. Cocul mereu prea strâns şi "cipicii" roz.

Ziua în care am învăţat că "cipicii" se numesc de fapt "flexibili", iar că dresurile poartă numele de "maiou de picior" a fost ziua în care baletul a încetat să mai fie un şir de aplauze infinite şi panglici roz. Eram în clasa a treia, primele zile şi mama era în faţa şcolii atunci când am ieşit. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că de a doua zi voi merge la şcoala de balet. O şcoală adevărată unde voi lucra zilnic, nu doar de două ori pe săptămână ca la Magda. O şcoală pentru profesionişti. Aveam să devin balerină.

Am ajuns în faţa şcolii într-o zi mohorâtă. Primul şoc, clădirea. O construcţie gri, urâtă, cu aspect de policlinică de cartier şi fără niciun copac stufos în curte, aşa cum îmi imaginam eu. Am intrat temătoare şi o profesoară slabă şi cocoşată m-a luat în primire. M-a condus către un birou ţinându-mă de ceafă. Îi simţeam mâinile reci, degetele osoase şi unghiile lungi cum îmi intrau în carne. A închis uşa în urma ei, lăsând-o pe mama afară şi mi-a ordonat să mă dezbrac până ajung în chiloţi. Alte trei profesoare mă priveau nerăbdătoare. După câteva minute de examinare, în care m-au răsucit pe toate părţile şi m-au împuns cu degetele ca pe o creatură extraterestră, au concluzionat. Nu eram "rea", dar teribil de grasă. Am fost trimisă un etaj mai sus pentru a-mi cunoaşte învăţătoare şi am fost prezentată clasei formate din 11 copii: papanaşul cel nou. Nu mai eram Sabina, eram un papanaş. În aceeaşi seară, în timp ce mă jucam în spatele blocului, pe la ora şase am fost strigată de mamă. Prima mea cină de regim: o bucăţică de brânză şi 2 roşii.

A doua zi am făcut cunoştinţă cu prima profesoară de balet: Domnişoara Pavel. O domnişoară tânără, poate prea tânără, cu un păr lung, drept şi plictisitor. Ochii mari şi privire răutăcioasă, respiraţie care mirosea în permanenţă a tutun şi ţigări, un corp solid şi picioare foarte groase. Nu era balerină şi nu dansase niciodată în viaţa ei. Domnişoara Pavel m-a urât din prima clipă în care am călcat pragul sălii de balet. Timp de trei ani, am reprezentat distracţia ei supremă. Pe lângă faptul că eram grasă, eram un copil problemă, iar principala mea problemă era faptul că gândeam. Faptul că aveam o personalitate mult prea bine definită şi că nu ajunsesem la Liceul de Coregrafie împinsă de părinţi. Eram unul dintre cei câţiva copii veniţi acolo pentru că iubeam baletul. Nu aveam corpul perfect, nu eram schiloadă şi nici nu mă trimiseseră ai mei pentru că nu mă ducea mintea dar aveam picioare lungi. Dar mai presus de orice, insulta pe care o aduceam clasei şi şcolii întregi, era talentul meu pentru balet. Graţia, expresivitatea, acele lucruri care au contat pentru mine mai mult decât picioarele perfecte, dar care nu erau admise în şcoala de balet românească.

Domnişoara Pavel m-a bătut. Cu nuiaua şi cu băţul până îmi rupea "maioul de picior" şi îmi provoca răni. M-a tras de păr şi m-a îmbrâncit. Domnişoara Pavel m-a înjurat. Se distra copios bătându-mă în ritmul muzicii cântate la pian. Domnişoara Pavel intra dimineaţă în sală, se uita la mine şi spunea nişte cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: "Sabina, te-am văzut şi mi-ai stricat ziua. Dispari din raza mea vizuală". Singurul meu gând în fiecare zi era cum să fac să nu o supăr pe Domnişoara Pavel. Să o privesc, să o evit, să-i zâmbesc, să mă ascund după pian. Domnişoara Pavel m-a obligat într-o zi în care îmi uitasem ghiozdanul să lucrez în chiloţi. A deschis apoi uşa sălii şi a invitat băieţii mai mari care se plimbau pe coridor să se uite cum "lucrează astea mici". M-a adus în faţa clasei, m-a umilit în pielea goală şi apoi m-a dat afară să repet până îmi iese pirueta pentru că era nedemnă de ora ei. Domnişoara Pavel ne învăţa că în sala de balet nu există prietenie. Dacă una dintre noi leşină, cealaltă îşi continuă lucrul şi se bucură în sinea ei că nu mai are competiţie. Ne învăţa să ne urâm şi să ne înscenăm diverse mici porcării. Domnişoara Pavel avea preferate. Domnişoara Pavel îmi dădea 7 în fiecare an la examen. Domnişoara Pavel m-a făcut să mă simt cel mai urât şi incapabil copil. Un soi de eşec, de broască râioasă care stă printre lebede strălucitoare şi nu trebuie să le atingă cu niciun preţ.

A urmat doamna Santo. M-a chemat la pregătire suplimentară o vară întreagă împreună cu elevii de clasa a XII-a. Aveam 11 ani şi ţineam regim cu supă de varză. Făceam câte 500 de abdomene la calorifer, apoi ea mă ciupea de burtă. Mă întreba cum mă suport când mă privesc dimineaţa în oglindă şi dacă nu mi-e ruşine de ceea ce văd. Doamna Santo fusese balerină cândva, în trecut, dar acum era doar o doamnă în vârstă, supraponderală şi bolnavă de diabet. Au venit în acelaşi an în clasa mea Raluca şi Miruna. Cele două fiinţe perfecte. Slabe, fusiforme şi flexibile. Raluca venea uneori în weekend în vizită la mine acasă pentru că era din Iaşi, iar mamei mele i se rupea sufletul să lase un aşa copil singur în weekend. Ea primea piure şi pui. Eu salată de crudităţi. Ele au fost luate la olimpiadă. Eu nu. Aproape am implorat-o pe doamna Santo să îmi permită să particip la olimpiadă, iar când în sfârşit a acceptat, mi-am jurat să nu mai pun gură pe nicio firimitură de mâncare până în ziua olimpiadei. Aveam parte oricum de un regim alimentar foarte strict. Mama nu îmi dădea să mănânc decât legume, fructe şi câte un colţ de pâine extra prăjit. O puneam uneori pe soră mea să fure o bucată de ciocolată pentru mine în zilele în care nu mai rezistam. Mâncarea era cel mai mare duşman, un demon, dar în acelaşi timp un tărâm exotic pe care îmi doream cu nesaţ să-l pot explora.

M-am pregătit câteva luni pentru olimpiadă. Dimineaţa cursurile normale de şcoală, apoi studii, pian şi repetiţii la operă până seara târziu. Picioare însângerate din cauza poantelor, spate obosit, entorse, răni, umflături, erau doar parte din ceea ce însemna să fii profesionist, nu să "prestezi precum un funcţionar" aşa cum ne reproşa doamna Santo că făceam uneori. "Ridică fetiţo mâinile alea! Atârnă precum nişte crengi uscate. Eşti o vacă, o nesimţită şi nu vei dansa niciodată", erau jignirile din repertoriul zilnic.

Îmi amintesc sala de balet cu geamurile aburite, mirosul închis, costumele îmbibate de transpiraţie, lacrimile de furie, durere şi ruşine. Urletele înfiorătoare, palmele peste spate şi şuturile în fund. Corepetitoare obosită şi tristă. Oglinzile ciobite. Băieţii răi care îmi spuneau că sunt grasă şi colegele dispreţuitoare care mă acuzau că nu iubesc îndeajuns baletul cât să mai slăbesc nişte kilograme. Ura şi invidia lor atunci când eram singura care memora exerciţiul din prima, singura care zâmbea şi închidea ochii atunci când întindea braţul. Singura care asculta îndemnul "trimite energie din braţ, eşti o undă de lumină, eşti o rază care nu se termină." Cocul meu care nu stătea niciodată bine şi din care ieşea negreşit un zuluf. Picioarele prea scurte, deschiderea prea mică, turaţia proastă şi coup de pied-ul insuficient de arcuit. Remarcile fetelor din clasele mai mari în vestiar care se uitau insistent la sânii mei şi râdeau de mine. De ce îi aveam la 14 ani? De ce aveam sâni, coapse şi de ce deveneam femeie? Era greşit. Eu eram o greşeală în sala de balet.

În ziua olimpiadei, una dintre profesoarele din şcoală, o femeie crăcănată, cu faţa mâncată de vărsat de vânt şi un suflet negru, m-a văzut plângând de durere într-un colţ. Degetele de la piciorul drept îmi erau atât de rănite încât nu mă mai puteam ţine pe poante. Mi-a aruncat o încurajare: "Cred şi eu că piciorul ăla, săracul, nu mai poate să ducă, la câte tone atârnă pe el". Mi l-am îmbibat în xilină şi am intrat pe scenă. Au fost cele mai frumoase trei minute ale vieţii mele. Purtam un tutu roşu, o floare în păr şi eram slabă. Slăbisem considerabil pentru olimpiadă. Ajunsesem la 40 de kg. Sufletul mi-a dansat odată cu picioarele, scena se topise, spectatorii nu mai existau. Zâmbeam larg, îmi întindeam mâinile dincolo de culise, iar aplauzele mi-au umplut inima de bucurie. M-am prăbuşit la final în braţele mamei şi am plâns de fericire.

Am câştigat locul doi. Un loc onorabil şi un rezultat bun. Toate celelalte colege ale mele câştigaseră locul întâi. Patru fete pe acelaşi loc întâi. Eram acasă, în sufragerie când profesoara a sunat să anunţe rezultatele. Am căzut pe podea. Am plâns, am urlat, am fost zguduită şi am cedat. I-am spus mamei că acesta este sfârşitul. Că nu mai rezist şi toate eforturile mele au fost în zadar. M-am simţit mai umilită ca oricând, batjocorită şi trădată.

A doua zi, toată lumea a fost şocată. Sabina să părăsească şcoala de balet? Cea mai talentată elevă? Fruntea clasei la învăţătură şi un copil atât de deosebit? La ultimul clopoţel, doamna Santo a plâns şi mi-a spus: "Să nu uiţi niciodată că eşti un om atât de talentat." Dar uitasem cu ani în urmă.

Au trecut 10 ani de la prima mea zi în Liceul de Coregrafie Floria Capsali din Bucureşti. După ce m-am retras, nu am mai putut dansa niciodată. Acum, la 19 ani, am intrat din nou într-o sală oarecare de balet în Londra. O profesoară rusoaică mi-a spus la sfârşitul orei că am nişte braţe superbe şi că sunt foarte talentată. Că am picioare puternice în care se vede o şcoală bună. Nu le mai antrenasem de peste cinci ani. M-a privit în ochi şi nu m-a întrebat de ce nu sunt pe scenă. M-am uitat la reflexia mea în oglinda sălii de balet şi am văzut şcoala sângelui şi a durerii. Şcoala nefericirii şi a baletului ca un chin. Am văzut de ce nu mi-am putut împlini visul şi de ce nu am dansat Giselle măcar o dată. Nu aş fi putut fi niciodată una dintre cele treizeci de lebede din ansamblu, şi chiar dacă nu am avut corpul perfect, trebuia să fiu cea mai bună. Să fiu prima lebădă. Am fost în schimb răţuşca cea urâtă, omida care nu se transforma în fluture.

Când am fost întrebată cât de greu sau de dificil este să îţi sacrifici copilăria, am răspuns că nu ştiu. Nu am sacrificat nimic. Nu orele de muncă, sau faptul că m-am privat de mâncare şi desene animate mi-au umbrit acei ani. Poate nici bătăile, durerea fizică şi oboseala nu îmi bântuie acum amintirile. Deşi nu mi-a dat voie să mă împrietenesc, să zâmbesc sau să mă bucur atunci când dansez şi nu mi-a permis să visez, liceul de coregrafie m-a învăţat să fiu disciplinată. Ordonată, responsabilă şi grijulie. Matură, pedantă şi muncitoare. Mi-a răpit în schimb un lucru pe care încerc din răsputeri să îl recuperez. Nu mă refer la şansa ori satisfacţia de a fi Giselle. Nici la o poveste fără final fericit. Ci la un lucru mult mai preţios: încrederea în mine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




6 comentarii

  • Minunata Sabina
    Serendipity, 30.04.2016, 15:26

    Viata ta va fi o minune, tocmai pentru faptul ca multe zile din copilaria ta au avut ore de nefericire.

    Inteligenta ta scaparatoare iti va da puterea sa treci peste greutatile care inerent vor veni si ele.

    Sunt sigura ca mergi cu gratie si frumusete, asa cum merg cei care au luat ore de balet.
    Mi-a spus un prieten o data despre o fosta balerina (nu era celebra, sau macar cunoscuta) de care banuiesc ca era indragostit: Femeia asta merge ca o Regina! As vrea sa merg in fiecare zi in spatele ei doar ca sa vad cat de frumos merge.
    Cred ca e unul dintre cele mai frumoase complimente care i se pot face unei femei- preaslavirea gratiei ei!

  • TOATE MESERIILE AU REGULI STICTE !
    un prim balerin, 22.04.2016, 19:37

    Cocul meu care nu stătea niciodată bine şi din care ieşea negreşit un zuluf. Picioarele prea scurte, deschiderea prea mică, turaţia proastă şi coup de pied-ul insuficient de arcuit. Remarcile fetelor din clasele mai mari în vestiar care se uitau insistent la sânii mei şi râdeau de mine. De ce îi aveam la 14 ani? De ce aveam sâni, coapse şi de ce deveneam femeie? Era greşit. Eu eram o greşeală în sala de balet.

  • glorie
    guliver, 13.08.2014, 13:14

    Gloria numai prin restrictii suferinta si chiar bătaie cruntă se obtin! Vrei sa fii adulata, atunci accepta restrictiile durerea si umilinta crunta pina devii stea! Fără severitate devii doar o stea cazatoare!

    • RE: glorie
      floredans, 22.04.2016, 21:48

      gandire comunista...astea sunt posibilitatile...

  • Fără titlu
    Monica Pandrea, 04.01.2011, 20:40

    Eşti o învingătoare. Ai făcut ce ai vrut, dar mai ales te-ai retras când ai vrut, pentru că ai vrut. Cred că , subconştient, ai realizat că eşti un fel de Oblio în lumea capetelor ţuguiate. Nu aveai cum să te impui într-un mediu care promova mediocritatea, uniformitatea. Erai altfel. Cu profesoare frustate, care se vroiau Dumnezei, într-un sistem închis şi închistat nu aveai cum să rezişti. Ghinionul tău e că nu ai avut şansa să ai parte de 'maeştri'. Viaţa îţi va demonstra că ai făcut alegerea bună. Succes.
    P.S. O prietenă mi-a spus de povestea ta. Probabil că va încerca să te contacteze, să-ţi facă o propunere. Mi-a spus că atunci când a citit ce-ai scris i-au dat lacrimile. Mie nu. Dincolo de durerea ce răzbate din povestea ta, eu am perceput o persoană inteligentă, puternică. O învingătoare.

  • scoala in general
    Ama Lauderdale, 20.06.2010, 14:07

    Profesorii sunt uneori inconstienti. Nici nu realizeaza ce inseamna a avea favoriti, in detrimentul celorlalti elevi.
    Nu am facut balet, dar si eu am trecut prin necajirea ca sunt grasa. Pentru ca nici corpul meu nu respecta ingustimea celorlalte fete. Sa mai mentionez ca acum imi vad coastele?
    Ca acele tachinari isi aveau izvorul si in faptul ca excelam la invatatura?
    Asta se intampla in scoala generala....si cu toate acestea, intr-adevar am avut multe de invatat. Si nu regret.

Spacer Spacer